«

»

Veronica Balaj – Balul roşu

balajJoia, seara, fie ploaie, fie atmosferă năduşitoare, merg la dans, îmi spuse cu zâmbet confidenţial Alehandra..Făcea cu mine pe loc un armistiţiu complicitar.
În clipa aceea, am simţit ceva acut, imperios, o dorinţă neânfrânată. Nu o idee oarecare-mi trecea prin minte, ci… chiar fierbinţeala unei dorinţi. Aprinsă pe neaşteptate, după ce – o fi clocit undeva în fiinţa mea cine ştie câtă vreme. Nu era explicită, nici condamnabilă. Dimpotrivă, eu mă pomenisem în culpă, eu nu ştiusem s-o iau în seamă mai devreme sau s-o îmbrăţişez, s-o transform într-un gând împlinit, potolit. Nu să aştept să devină, iată, o simţire obscură, tiranică. Voiam şi eu să dansez. Pur şi simplu.
Imaginea doamnei Alehandra desfătată de acordurile muzicii şi mişcându-se languroasă în paşi de tango, cu priviri tulburătoare spre partener, împrăştiind scântei, înfiorare şi magnetism în ritm de samba, vals ori tango mă făcea să înnod un legământ cu mine însămi şi să caut un prilej de-a mă bucura de prezenţa într-o sală de dans.
Mi-a dat un imbold, ea întodeauna a ştiut să afle drumul cel mai îmbucurător, căci, trebuie să-l cauţi nu întotdeauna ţi se deschide aşa, ca-n poveşti… Are ani destui adunaţi în cartea vieţii, aspect aşa şi aşa… nasul cu formă aparte, uşor de remarcat în nota sa personală , ten măsliniu, în fine, ea poate aşadar să-şi facă o stare bună, după placul inimii, nu e apăsată de nici un complex. Hai să fac şi eu ceva în genul său, îmi spun.
Mă şi vedeam cuprinsă de fiorii muzicii şi de ritmuri pline de febrilitate, furtunoase, învăluitoare, năvalnice.
Să fiu pătimaşă, voiam să fiu clocotitoare, detaşată de orice crispare.
Merită să-ncerc, merită să fiu, să fiu pe versantul bucuriei.
Să uit de mustrările unor zile îmbrăcate-n teamă.
Sau în lacrimă. În doliu.
O aveam exemplu pe noua mea cunoştinţă, Alehandra.
După ce profesase cu sobrietate munca de cercetător în biologie, acum, în fine, avea ocazia să-şi trăiască pasiunea înnăscută pentru dans, aşa cum are, cred, fiecare argentinian. Dansul… Esenţa libertăţii.
Manifestată nu într-o acoladă rebelă. Ci într-un cerc sublim, cu dimensiuni şi culori schimbătoare.
Precum o fi fiind fericirea.
Ştia să arate, ca toţi argentinienii, o libertate extactică, dulce, secondată de-un inefabil copilăros ca mai apoi, brusc, să redevină senzuală ori dârză.
Cu priviri pământesc de păcătoase.
Eu nu puteam înţelege în toate nuanţele spiritul naţiei sale admirabile şi nici cum anume dansul poate fi un fel de-a respira, aşa cum, bănuiesc, ar fi pentru ei. Chiar pentru obştea-ntreagă Pentru generaţii la rând. Mai presus decât valul unei iubiri.
Ba, decât toate valurile iubirilor laolaltă…
Dansul la argentinieni face parte din personalitatea fiecăruia.
E o trăire însetată de viaţă… E îndrăzneala de-a te crede, o clipă, alesul, unicul.
Va să zică, într-un oraş ca şi Ierusalimul, plin de biserici şi locuri de pelerinaj, doamna de care vorbeam frecventa o sală de dans, unde se exersa arta de-a te defini altfel, de-a iubi clipa altfel. Eu de ce n-aş găsi o soluţie să experimentez aşa ceva? La mine acasă nu aveam decât restaurante unde puteai dansa dacă aveai partener… sau te aliniai într-o horă, o-nvârtită, la vreo nuntă sau altă ocaziune sărbătorească. Atât.
Nici concepţia noastră de viaţă nu prea se aseamănă cu a naţiilor pentru care dansul e un ritual. O artă.
Planul era să fac oricum, să fac orice şi să ajung în locul unde muzica şi paşii ritmaţi îţi dau o libertate nestânjenitoare. Suna atrăgător. Mai atrăgător decât orice altă parte de lume mi se părea Buenos Aires.
Şi, am plecat într-acolo.
Noutatea oraşului m-a ameţit… Mă simţeam fragilă, temătoare.
O buimăceală încântătoare, nu trufaşă, nici plină de candoare mă străbătu.
În jur, nimic placid, şters, ursuz…
Aerul, atmosfera străzilor primesc acolo, în mod misterios o anume frenezie de la oameni.
Sunt femeia la miez de zi.
Sunt femeia care gustă un sâmbure străin, cu miez necunoscut.
Îmi trimit privirile peste lume. Prin lumea înconjurătoare.
Răvăşitor de frumoasă.
Nu ştiu nici un nume, nu cunosc pe nimeni în acest amalgam de imagini.
Singurătatea mea are chip spălăcit.
Reclame luminoase aprind secunda. O fac mai tânără.
Dansul frângerii timpului pare inexplicabil de vesel.
Merg să văd „Casa Rosada”, intru la hotelul „Che Argentina”, doar să văd cum arată, eu am rezervare la un Pensione. Caut adresa unei săli de dans unde se învaţă paşii tangoului „milanguero”, altfel degeaba voi încerca să mă mişc pe vreun ring adecvat acestei arte. Acesta este adevăratul tango argentinian. Până să ajung la locaţia căutată, merg privind mai mult în sus la clădiri, reclame, pierd intersecţia unde trebuiă să ajung, mă întorc, o iau de la capăt şi, în cele din urmă, renunţ în favoarea drumului străbătut într-un taxi. Câţiva pesos. Atât costă. Clădirea unde se află sala de scurte cursuri, pentru cei neştiutori în mişcarea specifică tangoului milanguero, e renumită. Nu sunt singura care visează să înveţe ceva despre consonanţa muzicii cu mişcarea şi chiar cu sufletul…
Stau la rând să-mi plătesc ora de miraj. Am în apropiere două japoneze care sunt vesele şi râd într-un fel ascuţit, un grup de chinezoaice sau, poate, vietnameze, două adolescente brunete şi foc de frumoase. Sunt şi câţiva tineri… cam sfrijiţi, doar unul e înalt ca un nordic.
O lume pestriţă. Ne leagă însă pe toţi aceeaşi dorinţă. Ne-am adunat aici din colţurile lumii să învăţăm cum se trăieşte o bucurie cât durata unui tango.
Intrăm. Sala arată ca una unde se desfăşoară cursuri de balet profesionist, este căptuşită cu oglinzi, iar spaţiul pare mult mai mare. Muzica izbucneşte impetuoasă.
E doar un semnal. Urmează tonalităţi irezistibile.
Ne ia în primire, în ordinea sosirii, câte un profesor, nu prea ştiu cum să-l numesc. Sunt doar trei, sau patru, aşa că unii dintre solicitanţi aşteaptă şi chiar se bucură că pot privi un
spectacol nou. Cel care îmi este hărăzit are o ţinută impecabilă. Ca mai toţi ceilalţi. Nu foarte înalt, dar bine proporţionat, poartă pantaloni albi, încălţări uşoare şi o cămaşa roşie, are părul negru şi mi se pare că este un actor care se ştie filmat. Trebuie să-şi intre în rol. Mă atrage într-o rundă de paşi să vadă probabil ce pot, apoi îmi arată alţi câţiva, dar, mai ales, îmi indică poziţia braţului. Asta e foarte important la genul acesta de tangou. Vorbeşte puţin, doar execută mişcările.
Mă priveşte îngăduitor, e tolerant cu greşelile mele; ora trece foarte repede. Unii aplaudă la finalul cursei acesteia.
La ieşire primim informaţii, ştiindu-se că vom dori ca seara să o petrecem în ritmuri de dans:
– V-aş recomanda Salonul „Porta del mare”, ni se spune. Acolo, chiar în această perioadă se va desfăşura „Balul violetelor”.
– Încântată, am răspuns cu sinceritate. Mai aveţi şi altă propunere? Aş vrea să mai văd şi altă sală de acest fel, zic, încercând să pronunţ cât mai corect frazele învăţate pe de rost.
– Aţi venit să vedeţi?… La noi se dansează! Muzica… oh, doamnă, cu muzica şi tangoul poţi plăti orice. De pildă ,o seară albastră, divină.
Poţi topi orice îndărătnicie. Aici e filosofia…
Aflu mai apoi că marele bal al violetelor va avea loc abia peste două săptămâni. Din păcate, nu puteam rămâne aici atât de mult. Oricât mi-aş fi dorit. Trebuia să mă mulţumesc doar cu o seară, două, în trecere pe la câteva saloane specializate în a vrăji oaspeţii. Şi, mai ales, conta să li se dea sentimentul că pot fi sclipitori, iubitori, încântători, veseli, chiar norocoşi, cum nu mai fuseseră vreodată…
Locaţia Salonului de dans în care urma să-mi împlinesc visul era vizibil marcată de o reclamă sclipitoare. Rochia mea vaporoasă, cumpărată de la un magazin specializat în asemenea ţinute, mă făcea zveltă, mult mai zveltă şi nespus de sigură pe mine. Pantofii cu toc înalt, aduşi de acasă, i-am purtat în poşetă până ce-am ajuns la uşa de intrare în sală. Aveam fluturi în stomac de parc-aş fi mers la o-ntâlnire amoroasă. Poate că aşa şi era. Într-un fel.
Spre stânga se afla ghişeul de unde se cumpărau bilete. Mai erau câteva persoane înaintea mea. Nu foarte tinere. Asta îmi dădu şi mai multă încredere în mine.
Îndată ce-am avut în mână biletul de intrare, m-am retras în primul colţişor, să-mi încalţ pantofii. Eram în formă bună. Starea interioară contează oricând, şi când mergi la o intervenţie chirurgicală, dar-mi-te acum, când îmi propusesem să trăiesc un spectacol unic. Pe hârtia colorată în roşu, biletul platit cum ar veni, având imprimată imaginea unei perechi prinsă în frenezia dansului, era indicat şi numărul mesei la care urma să stau. Pe alte locuri scria deja rezervat. Probabil pentru clienţii fideli sau pentru cei care-au trecut personal pe aici, cu o zi înainte. Tot la intrare se vedea pe un panou cu lumini intremitente un anunţ: „Strict secret”. Nu înţeleg ce-o fi însemnând asta. Mă aşez pe scaunul destinat mie.
Muzica are o tonalitate joasă. Deocamdată. Femeia lângă care stau are spre şaizeci de ani. Poartă o ţinută înflorată, pe fond albastru, are părul scurt, roşcat, şi încearcă să mascheze amprenta unei tristeţi imprimată pe figură, lucru care nu cadrează cu localul, îmi spun în grabă şi mă prezint. La salutul meu i se luminează faţa,zâmbeşte şi mă întreabă direct, fără menajamente:
– Eşti singură în seara asta?
– Da, singură. Nu sunt de pe aici, răspund.
– Renata, zice ea, întinzându-mi mâna.
– Încântată, Carla,zic, identificându-mă, şi fac un semn către locul unde stă inscripţionat „strict secret” şi unde se opresc din când în când femei şi bărbaţi având toţi, fără osebire, emoţia înscrisă pe chip.
– Trebuie să aflăm şi noi un secret când plecăm?, întreb în glumă. Despre ce secret poate fi vorba?, continuu fără să-mi ascund curiozitatea. Vecina mea de distracţie râde, i se pare o întrebare total nepotrivită, dar se dumireşte imediat că n-am mai fost într-o asemenea sală…
– Numai dacă rupi inima cuiva sau dacă vrea să te reântâlnească ori să-ţi facă o declaraţie… acolo se lasă mesajele pentru corason…
Între timp, se rujează într-o oglinjoară discret pusă în poala rochiei. Probabil vrea să se asigure că arată bine, în aşteptarea cuiva… În fine, mă lămureşte, vorbind foarte repede, încât abia deduc despre ce-i vorba. Înţeleg cuvântul amor, repetat de câteva ori. Aha, deci biletele sunt mesajele pe care oaspeţii şi le lasă unul altuia chiar şi în timpul serii, chiar dacă sunt în aceeaşi incintă.
Îmi imaginez diferite fraze care devin dovezi. De un fel sau altul.”Eşti ploaia pe care-o aştept, unică , irepetabilă.”.sau , “eşti ca magică, precum ritmul universului… lângă tine percep sunetul steleor, , muzical,în care intrăm dansând…”
Cuvinte proaspete de iubire, sau repetate, necesare ca şi aerul serii tulburătoare.
E un fel de joc de-a comunicarea secretă.
Numai gândul că nu ştii ce cuprinde scrisorica respectivă, numai tremurul cald al întrebării dac-ai primit sau nu un semn, are în sine ceva palpitant.
Vrând, nevrând, privirea îmi alunecă mereu spre locul cu pricina.
Tocmai intră în cadru un bărbat, de asemenea trecut de prima tinereţe, se apropie de cutia unde se află depozitate în fiecare seară alte şi alte bucăţi de hârtie cu propuneri discrete sau îndrăzneţe.
Unele pot fi începutul unei poveşti.
Sau conţin lacrima refuzului. Ori a unui final nedorit.
Domnul în atenţia mea, mai întâi îşi netezeşte părul, cam rar dar bine pomădat, îşi micşorează privirea, trage adânc aer în piept… aşteaptă desigur o veste de la cineva drag.
Când are în mână înscrisul, se retrage spre ieşire, vrea să fie singur. Peste puţin timp, vine rândul unei fete, are o floare în părul negru, râde, nu are emoţii. Orice-ar conţine înscrisul, ea tot frumoasă rămâne şi poate cuceri imediat pe altcineva… la o adică.
– Eu pastrez un album cu toate bileţelele primite, îmi mărturiseşte spontan Renata. Mai ales cele de la soţul meu. Dar şi altele. El, din păcate, a murit. Oftează şi măsoară cu privirea întreaga sală, oarecum curioasă, oarecum neliniştită.
Nu ştiu ce să-i răspund… Zic, totuşi, „ce păcat”!
Presupun că femeia a hotărât să trăiască din nou, intens, cu înverşunare.
Să nu se lase pradă melancoliei.
Mai vrea să incendieze clipa.
Să fie implorată de-o bucurie venită surprinzător.
Precum o fandare într-o figură de dans fugarnic.
Mlădiu,aţâţător.Stârnind scântei ,văpaie.
O clipă de trăire străvezie, zănatecă.
O văd gata să înfrunte orice numai să nu fie lividă, molcomă, strepezită de tristeţe.
Nu vrea să fie răzleaţă între oameni, năduşită, sufocată de întâmplarea nedorită.
Vrea viaţa trăită cu vehemenţă.
Să fie răsplătită cu senzaţii tinereşti, pentru c-a hotărât să existe cu înfocare.
Nu elegiac.
Nu la modul molatec,sau mâhnitor sau glacial.

(fragmente)

Lasă un răspuns