«

»

Adrian Erbiceanu – poesis

006117-m
La casa mea neterminată

La casa mea neterminată,
Pe trepte-nguste de argilă,
Îşi plânge ploaia, înspicată,
Durerea strânsă pe şindrilă;

Se-nvăluie c-o mantă rece
– Eliberată din buiestre –
Acelaşi vânt ce se petrece
Hălăduind printre ferestre;

Se-ntinde, ca un fir din caier,
O teamă grea, înăbuşită:
O gură-n fugă după aer;
O veşnicie de-o clipită;

Se stâng în cercuri de nuntire,
Înlănţuind în jur năvodul,
Firimituri de amăgire…
Se-nclină scara; Cade podul!

Încolăcit, drumeagu-şi geme,
Sub paşi, spinarea-ncovoiată.
Şi vremea îl topeşte-n vreme…
Şi casa-i tot… neterminată.

La hotarul dintre vise

La hotarul dintre vise,
unde nimeni nu-i stăpân,
vorbele rămân nescrise:
Mi le-auzi când ţi le-ngân?

Inocenţa – ce desparte
adevărul de minciuni –
oare cui îi ţine parte
când mă cerţi, când mă îmbuni?

Printre mreje tributare
visul se prăvale sec –
reazăm gândurilor rare.
Eu cu cine mă petrec?

Neînvins, dijmuitorul
strânge brume pe arac,
ferecând în vise dorul.
Ce mi-a mai rămas să fac?

Fântâna Veacului

e-atâta mâl ascuns în noi, că dacă
aş scotoci în timpul-antipod,
cu fiecare pas tot mai săracă
s-ar face punga dată s-o deznod;

tot mai puţină apă-ar da fântâna,
tăcerea s-ar întinde ca un val
a toate ştiutor – strivind lumina
descătuşată-n spaţiul ancestral;

tot mai puternică ar fi arsura
pe ochii-nchişi – ca-n ţarină de lut –
de frica iernii, ce închide gura
pe şoapta clipei care a trecut

şi n-ar rămâne-n mintea, ce refuză
băltite ape – scurgeri de ciubăr,
decât Fântâna Veacului: ecluză
Minciunii travestite-n Adevăr.

Noi, neputând pricepe

Îşi sfarmă orologiul bătaia de perete
– Concentrică vibrare de inimi în ecou –
Un semn de taină veche pecetluind sipete;
Un vis al răsădirii speranţelor. Din nou!

Şi-n volbura ce-l arde, şi-n mare ce-l cuprinde
– Când noaptea se prelinge la margine de zi –
O mână se-ntrupează, din umbre, ce pretinde
Că stinge lumânarea, spre a se întregi.

Şi-n grabă, ca paingul ce-şi ţese o urzeală,
Cu braţele-i de ceară – Icar, de un minut –
Pe scara insolită, croită din greşeală,
Măsoară Nesfârşitul, cel fără de Inceput…

Datornic, orologiul, îşi toacă cutezanţa
În large trepidanţe, într-un ecou profund,
Mimând, rechizitoriu, ce-a ordonat Instanţa…

Noi, neputând pricepe, ne prăbuşim la fund!

Lasă un răspuns