«

»

Dorina Stoica: Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”

Mi s-a așezat în față un cristal cu o sută de fețe. Poezia Cameliei Cristea, poetă cu nume de Crist și prenume de floare. Un cristal, prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii. Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (daca mai era nevoie) că, din cand în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral, să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori chiar a venit pentru acei care o caută si vor să o vadă.

O carte ce încă nu a vazut lumina tiparului este asemenea unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați, aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos. Camelia C. m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămână a Marelui Post al Învireii, “Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-însa”.
În pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere și scriere, din Răstignire și Înviere, din Înălțare și multă rugăciune cu lacrimi.
Așadar, „sărut mâna cer“-ului, croindu-mi “cărare pe rază de soare”! Și pentru că “Avem nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care este pe cale să ne dăruiască prin acest prim volum, doar o mica parte, croșetată într-o dantelărie fină dar bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.
Camelia Cristea “aleargă prin anotimpuri”, zgribulită și grăbită iarna, poeta renaște primavara când „Mă vei afla albită în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”). Poeta se definește prin renaștere din propira cenușă ca pasarea Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renascut”), prin existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință ( „Aș vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amănunte”), nu uită ( „N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă împac”) .
Ea pleacă mereu departe, uneori își ia zborul, dar numai cu gândul ( “Am să plec”) pentru a se face un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu ( „M-aș face”) “În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar Ție” . Ea în vers s-ar scrie ( “M-aș scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în veșnicie, poezie ( “să ningă poezie frenetic și suav”), iubire nesfărșită, rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu să prindă rădăcină”( „Pe unde treci”)
Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere în ceas de rugăciune, “Era însăși iubirea noastră/ eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund umane, regăsindu-se și recompunându-se “In firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui munte (“Povești”)
Poeta se înalță prin rugăciune dezlegând “noduri și piedici” legate de omenești păcate, spre netezirea și ușurarea drumului pe nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se regăsească, așa ca și cum n-ar fi fică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.
Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de mâine, în incomensurabilul palpabil din “Coloana Infinitului” a lui Brancuși. Poeta crede în Înviere. “Mai cred că-n primăveri Tu o sa-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” (“Depărtări”)
Dând filă după filă din cartea de poezii “Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”, “număr cocorii”,” sărut norii”, “adun crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici macar în versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neâmplinirile și loviturile pe care i le-a dat viața în versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin credință.
Poeta, după ce a îngropat “în teacă lacrima durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți, pentru copii săi dovedind trainicia și universalitatea unui sentiment autentic, profund feminin și uman. ( “Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).
Partea a treia a volumului cuprinde poezie partiotică și de atitudine ce poate lua prin surprindere cititorul nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie toate relele din sociateatea post decembristă, dezamăgitoare pentru mulți dintre noi, dar mai ales pentru tinerii care au fost nevoiți să-și părăsească o țară ce nu le-a mai putut asigura un viitor decent.
În ceea ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta este asemenea dăngătului de clopot ori bătăii de toacă, de la biserica din apropiera casei sale, pe care o fregventează și unde își pune inima ( “Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece simțirea ei este Dumnezeu ( “Te simțeam”), ce o face să vadă ( “Seninul”) chiar și acolo unde el nu este.
Când duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește ( “Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister”( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).
Poeziile Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați, pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.
Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă umar cei care credem în talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se deschidă, soarele a pătruns din belșug adaugând lumină la Lumina din tainița unde zavorâtâ striga către cer, Poezia..
Nu am nici o reținere în a o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.

Dorina Stoica

Prefață la vol. ,,Ferestre deschise” de Camelia CRISTEA, colecția ,,Scrisul de azi”, Editura Singur, 2015

Lasă un răspuns