«

»

Mariana Gurza – Scrisoare către tata

GurzaCopiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul, căci aceasta este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta — care este cea dintâi poruncă cu făgăduinţă — ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”(Ef 6,l-3).

Dragă tată, azi a fost o zi specială. Mai specială decât multe altele. Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu. Şi-L rog fierbinte pe Tatăl Ceresc să-ţi facă loc printre cei Drepţi.

Cum este în lumea veşniciei , tată?

Au trecut ani, ani mulţi, dar pentru mine eşti mereu prezent în gândurile şi-n inima mea.

Tată, cum aş putea să-mi înfrânez dorul? Cum mi-ai putea răspunde la întrebările rămase în negura vremurilor?

Tată, mi-ai întâlnit bunicii? Ţi-a povestit fratele Vasile cum a fost împuşcat încercând să treacă graniţa în ŢARA MAMĂ? L-a găsit bunica Trandafira, întorcându-se din drum, aflând vestea pentru a-l putea înmormânta creştineşte?

Dar ceilalţi bunici bucovineni, ce fac tată? Ce fac moşii noştri rătăciţi şi condamnaţi de iţele istoriei? Vă cântă unchiul Nistor din fluier şi cântări psalmice?

Odată ai fost dezrădăcinat din dulcea Bucovină, alungat de străinii ce ne-au luat ţărâna. Ajuns pe plaiuri cărăşene, ai trudit pentru noi din greu şi slăbit de boală ai ales alt drum, tată…Aşa cum a fost voia Celui de Sus.

“Cele mai grele ispite năvalesc peste suflet ca un uragan în vremea acestei groaznice stări pe hotarul dintre viaţă şi moarte; când se apropie hotărârea sorţii noastre vecinice, frica stăpâneşte sufletul. Numai amintirea Mântuitorului celui răstignit îl întăreşte.”(Arhimandritul Sofronie Saharov – Despre viaţă, moarte şi veşnicie)

Ne-ai părăsit plecând în cealaltă viaţă, fără să-mi vezi fiica…Atunci, prin acea plecare neaşteptată s-a declanşat în mine durerea, ca “un uragan” ce mă macină ca un dor de primăvară, conştientă că, “vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se afla un element al suferinţei.”

Anul trecut fusesem plecată la Sf.Mănăstire Prislop. Cu pioşenie am îngenuchiat la mormântul Părintelui Arsenie Boca, şi l-am rugat să-mi înlesnească ruga către Maica Domnului…

La întoarcere ne-am oprit să ne reculegem şi să-ţi mângâi crucea cu blânda rugă, înlăcrimată, smerită şi dintr-odată, ţi-am simţit singurătatea…

Tată, m-ai crescut în Sfânta Biserică. Iubesc şi sufăr, sufăr şi iubesc, dar m-ai învăţat ceva : noi vremelnici în această lume, viaţa, doar o pregătire spre lumea veşniciei. Şi de-a lungul timpului am constatat că suferinţa purifică, îţi arată calea spre mântuire fiind întăriţi în credinţă.

“Iubesc a cugeta la înţelesul suferinţelor, iubesc a cugeta la vecinicie. Pare-mi-se că viaţa noastră pământească, vremelnică, trebuie neaparat să ne fie suferinţa.”

Am privit crucile încleştate în acea tăcere sacră şi realizasem că pentru a treia oară, ai rămas printre străini. Ce ar căuta un “venetic” în ţara lui printre cei care ne-au “tolerat” şi umilit?

Venisem hotărâtă la Timişoara să te smulg din acel loc, să-ţi găseşti liniştea alături de noi, în cripta familiei.

Îmi amintesc ziua de 13 septembrie de anul trecut. Împreună cu preoţi invitaţi a avut loc deshumarea. Afară era cald, păsările ciripiau în limbajul lor cocoţate pe bradul ce-ţi veghea somnul. Acel brad, parcă îl plantase cineva ştiind cât de dragă îţi era Suceviţa.

Încălţările erau curate, îmi spuseseră oamenii şi numărul de la pantofi…

Mă aşteptai tată, să te iau să te aduc mai aproape de mama, de noi toţi…Aşa cum spusese Ierom. Casian, uneori simţim nevoia să ne sprijnim de Sfânta Cruce, cu smerenie şi recunoştiinţă pentru cei care ne-au dat viaţă…Şi atunci este necesară fapta pentru cei rămaşi, nevoia de reazăm, de a-i şti alături, pe cei dragi.

La terminarea sfintei slujbe, întrebând preotul dacă pot să te iau, primind aprobarea, te-am luat în braţe ca pe un prunc înfăşurat în alb şi am fugit spre maşina, fără a mai privi înapoi. Doar păsărele ţi-au şoptit ceva zglobii, printre ramuri de brad.

Acum, rolurile se inversaseră. În copilarie m-ai purtat pe umeri, în braţe. În acea zi, eu eram cea care te purtam pe braţe ca pe un dar de preţ.

Aşa te-am adus tată la Timişoara, pe genunchii mei, până la biserica din Dumbraviţa. Nu mai plângeam, dar, ştiind că acolo o să mă aştepte sora mea, pe când mă apropiam de Timişoara, lacrimile mele se rostogoleau necontrolat. Tatăl şi cele două fiice, pentru o clipă, ascunşi în veşnicie…

“Vremea este chipul fiinţării schimbătoare. În orice schimbare se află un element al suferinţei. Noi, cei ce aparţinem în acelaşi timp – mai bine zis, în paralel – de doua lumi, de cea de sus şi de cea de jos, suntem oarecum împărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti. Tânjim către viaţa vecinică, având înaintea noastră chipul fiinţării ,dumnezeieşti, neschimbată în desăvârşirea sa, iar în acelaşi timp ne afundăm în grija celor pământeşti, nefiind în putere a defaima nici cerinţele acestei vieţi. “Aştept învierea morţilor”. Numai ea, cea aşteptată vecinică viaţa este adevarata viaţă…” ( Arhimandritul Sofronie Saharov)

Azi ar fi fost ziua ta, tată. 6 Aprilie…O rugăciune şi o lumânare printre lacrimi…

Ţi-am adus flori şi am avut un sentiment de împăcare cu mine însămi. Oare îmi vei citi scrisoarea tată? Te rog, iartă-mă, poate o lacrimă două au fugit pătând acest gând. Suferinţa pribegiei şi tristeţea din ochi doar acum pot să o înţeleg. Ţi-ai creat tată un univers tainic şi ai dus povara înstrăinării în tăceri…Teama faţa de de acel “rău”, dorinţa de a ne proteja viaţa…

Acum cred , că, într-un fel, ai încercat să uiţi prigoana, cu dor de parinţi, lăsaţi dincolo de sârma ghimpată, cu frământări nebănuite de noi.

Tată, noi am fost “răsplata”! Noi, cele două fiice, poate am reuşit să găsim drumul drept spre Lumină. Mulţumesc, dragul meu tată!

“Copiii sunt o răsplată pentru toate suferinţele lor. De aceea un înţelept spune: “Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stapânitori va sluji celor care l-au născut” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 7), explicând ceva mai departe şi de ce: “… ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au facut ei pentru tine?” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 29). Ce nu poate da în schimb un fiu tatalui său? Trebuie să înţelegem că părinţii ne-au născut pe noi, noi însă nu-i putem naşte pe ei. Şi dacă nu putem face ceva tot atât de important pentru părinţii noştri, măcar să le răsplătim acest dar nepreţuit pe care ni l-au dat şi să-i cinstim aşa cum se cuvine. Dar nu pentru că o cere legea firii, ci pentru că o cere frica de Dumnezeu.” (Arhimandritul Sofronie Saharov)

Îmi amintesc de sărbătorile pascale. Noi aveam toaca noastră în curte şi ne învăţai cum să batem în perioada Deniilor. Mereu prezent în Sfântul Altar, în noaptea Sfintei Invieri, pregăteai “paştele” pentru credincioşi.

Privesc imaginea Bisericii cu nostalgie. În casa parohială am deschis ochii. Aici, în Sfânta Biserică, unde preotul Ioan Ţărovan mi-a pus în mână Cartea Sfântă…Am crescut în strană, sub oblăduirea caldă a părintelui, a dumitale. Eram cea care rosteam Rugăciunea Domnească şi Crezul cu trăiri unice, îngenunchind cu smerenie în faţa Altarului. Poate a fost cea mai frumoasă parte a copilăriei mele, crescând în acel loc binecuvântat.

Tată, îţi aminteşti când îţi aduceam merinde pe “Scoarţa”? Treceam pe la izvorul lui “Vidu”, umpleam ulciorul cu apă cristalină, şi urcam bucuroasă încântată de frumuseţea naturi, spre locul unde coseai. Pentru noi mergeai la coasă , tată…După tura de noapte de la uzină, nu-ţi era ruşine să coseşti pentru alţi, ştiind că o faci pentru fete, ca să aibe parte de carte. Doamne ce bună era mâncarea pe fânul proaspăt cosit ! Şi ce bucurie când mă urcai pe claia de fân să ţopăi pentru a se aşeza…

Acum, scriindu-ţi tată, îmi amintesc de momentele când mă regăseam în poveştile lui Creangă. Nu-mi plăcea când mă trimitei după capre, sau după gâşte…Dar m-ai învăţat să fiu ascultătoare, şi-mi ascundeam lacrimile când cei de vârsta mea se amuzau de o venetică. Iartă-mă tată !

Tată, nu mai sunt sărbătorile de altădată. Mereu ceva lipseşte…Îmi lipseşti tată, îmi este dor de dumneata …

Cu cine voi bate tată toaca, în noaptea Sfintei Învieri?

Dumnezeu să te odihnească, tată!

Nihil sine Dei!

Timişoara 06. aprilie

[youtube_sc url=”https://youtu.be/UWOvt_xhRx4″ ratio=”4:3″ color=”white” theme=”light” autoplay=”1″]

Lasă un răspuns