«

»

Casa Vornicului Done

Mediul ambiental la unul din cele mai importante monumente de arhitectură şi memoriale din Roman

Înfiinţarea Muzeului de Istorie Roman, în anul 1957, a contribuit, din punct de vedere istoric şi arhitectonic, un reper în realizarea unor dorinţe şi planuri ale unui colectiv de inimoşi susţinători ai elaborării monografiei privitoare la evoluţia istorică şi urbanistică a oraşului Roman, a cărui încărcătură istorică se apropia de nobila vârstă de 600 de ani, fiind unul din cele mai vechi centre urbane din Moldova.
Deceniul şase al secolului al X-lea avea în fruntea intelectualităţii romaşcane un colectiv format de cadre didactice şi medici printre care se distingeau profesorii Ioan Teştiban, N. Gr. Steţcu, Iacob Avram, Gavril Chirea, I. Reţeanu, respectiv medicii Epifanie Cozărăscu, Octav Clocotici etc. Acest minunat colectiv a reuşit să convingă autorităţile locale de necesitatea înfiinţării unui muzeu. Folosind prilejul prezenţei academicianului Mircea Petrescu Dâmboviţa la Roman, ca preşedinte al Comisiei de Bacalaureat, au tratat şi venirea la Roman a unui arheolog, care să conducă această instituţie.
Făcând parte din colectivul de arheologi ai distinsului profesor-academician, chiar în timpul examenelor de bacalaureat, am fost solicitat să vin la Roman. Încântat de înflăcărarea profesorilor din Roman, îndemnul ilustrului meu profesor şi susţinerea unui eminent director de Muzeu al Regiunii Bacău, în persoana regretatului Iulian Antonescu, am acceptat să vin la Roman, cu toate că aveam şi alte perspective, mai ademenitoare, în oraşe mai mari şi la muzee deja formate. În capul meu era deja sădit acel entuziasm al fondatorului unei instituţii, care la acea vreme nu avea nici un obiect, precum şi gândurile de susţinere şi promovare a minunatelor construcţii cu valoare de monument pe care le avea Romanul, unele din ele cu vechime de 5-6 secole, începând cu cele două cetăţi, câteva biserici sau construcţii civile, care se remarcau încă de la prima plimbare prin oraş. Deja planurile mele vizau punerea în valoare a unor clădiri civile sau religioase care trebuiau să susţină o prioritate între oraşele moldovene. Una din ele era şi Casa Vornicului Done.
Această dorinţă a mea avea să fie remarcată de începerea, încă din prima zi – 1 septembrie, 1957, unor cercetări de suprafaţă sau săpături arheologice, pentru a constitui un patrimoniu ce trebuia să stea la baza unei expoziţii permanente. Concomitent a început şi popularizarea monumentelor oraşului, prin numeroase conferinţe, susţinute în şcoli sau unităţi economice, articole în ziare, expoziţii temporare şi itinerante etc. Prima acţiune oficială legată de monumente s-a ivit în anul 1963 când am devenit şeful unei comisii de inventariere a monumentelor istorice şi de arhitectură din raioanele Roman şi Tg. Neamţ, reg. Bacău. A fost momentul când, în mod oficial, am putut include peste 100 de clădiri, pentru care am şi întocmit fişele speciale de monument, pe baza cărora a apărut şi lista monumentelor pe ţară, în 1964-1965. Această campanie a constituit şi prilejul apariţiei, pentru prima dată în istoria oraşului nostru, a unei cărţi în care erau prezentate câteva monumente de arhitectură din judeţele Bacău şi Neamţ . A doua carte privitoare la un număr de monumente istorice şi de arhitectură din oraşul Roman, avea să apară în anul 1977 .
Din lista deja amintită, care era însoţită de un bogat material ilustrativ (fotografii, planuri) dorim să prezentăm acum un monument de excepţie – „Casa Vornicului Done”, prezentă şi în cele două lucrări pomenite mai înainte.
Înainte de a trece la prezentarea acestui minunat monument, trebuie să menţionăm faptul, că în acea perioadă exista obiceiul sau chiar obligaţia ca din Comisia de Urbanism a oraşului să facă parte, în mod obligatoriu şi directorul muzeului. Acest obicei a fost respectat atâta vreme cât respectivul director nu se amesteca în hotărârile conducerii oraşului. Atunci când apăreau divergenţe privitoare la demolarea unor construcţii cu valoare de patrimoniu, directorul muzeului era anihilat prin vot şi apoi prin introducerea în această comisie a unor oameni care nu spuneau decât „da” la toate aceste iniţiative. Doar câteva monumente au fost salvate la intervenţia directorului muzeului, mai ales atunci când existau şi susţinători. Nu a fost posibil, mai ales pentru Strada Mare, deoarece hotărârea era venită de „Sus”, iar arhitectul de atunci, fiind de la P. Neamţ, nu dădea „doi bani” pe monumentele din sec. XIX-lea din Roman. Norocul a fost că reţeaua de beciuri suprapuse au impus realizarea unei străzi destul de interesante, dar care continuă şi azi să fie sluţită de unele clădiri care apar, mai ales în partea de nord a „pietonalului”, prin unele clădiri care nu au ţinut seama de axul străzii, ca elemente de cap de perspectivă sau prin obturarea unei jumătăţi din acest spaţiu, prin apariţia unei construcţii, care pe zi ce trece, ridicându-se, îşi arată totala neinspiraţie a unor arhitecţi care au acceptat această ingerinţă. Păcat!
În acest context doresc să amintesc faptul (consemnat deja în volumul – „Muzeul de Istorie – 50 de ani”), că judeţul Neamţ este unul din cele două judeţe din ţară, care între anii 1982-1992 a scos din lista monumentelor istorice un număr de 231 monumente (cel de al doilea judeţ fiind jud. Ilfov, care în aceeaşi perioadă a scos din această listă 112 monumente). Toate celelalte judeţe şi-au mărit numărul de monumente, pentru salvarea lor. De exemplu, jud. Cluj de la 384 monumente în 1982 la 991 în 1992; Dâmboviţa – de la 234 la 944; Iaşi – de la 317 la 878, iar municipiul Bucureşti de la 604 la 2347 .

Revenind la Casa Vornicului Done, consemnăm faptul că din punct de vedere arhitectonic, acest monument, face parte dintr-o serie de clădiri cu o veche tradiţie, care porneşte din secolele XVII-XVIII, având ca prototip casa ţărănească, cu tindă, prispă şi cerdac, dezvoltată într-o fază superioară, ca proprietate a clasei boiereşti de la ţară, care nu se mai mulţumea cu cele două-trei camere, prispă şi tindă, adăugând alte spaţii, fie patru camere şi o tindă, care avea două intrări şi din ele se realizau trecerile la cele patru camere din colţurile pătratului clădirii, fie să construiască un etaj, care presupunea scări interioare, toate realizate deasupra unui beci, indispensabil în orice perioadă a evului mediu românesc. Trebuie să notăm faptul că toate construcţiile din această perioadă porneau de la existenţa unui beci, care cuprindea, de obicei, toată suprafaţa casei, beciuri construite, în special, din piatră, pentru a fi rezistente, având uneori, unul, două sau chiar trei nivele, ultimul constituind un soclu mai înalt al clădirii. Pereţii superiori erau construiţi din cărămidă. Piatra, chiar dacă era adusă de la mari distanţe, era absolut necesară pentru garantarea rezistenţei construcţiei. Desele incendii din oraşe, care distrugeau, uneori, cartiere întregi, au impus folosirea pietrei la construcţiile beciurilor, deoarece, orice refacere se realiza pe acelaşi amplasament, iar beciurile refolosite.
Prezentarea acestui monument are în vedere doar partea arhitectonică. Ea nu vizează şi caracterul memorialistic dat de faptul că aici s-a născut marele muzician-dirijor al lumii secolului al XX-lea – Sergiu Celibidache, în legătură cu care, în presa locală au apărut diverse speculaţii, bazate pe amintiri, care ştirbesc, într-o mare măsură, memoria unui gigant al lumii muzicale. Un studiu pertinent, bazat pe o documentaţie serioasă, este necesară şi posibilă, în condiţiile în care dorim să realizăm o instituţie pe măsura celui ce s-a născut în această casă. Trebuie să amintim că segmentul ofiţerilor de cavalerie, inclusiv cel care a dăinuit multă vreme la Roman, ca una din cele mai mari garnizoane din Moldova, reprezintă o elită, care ţinea foarte mult la prestigiul ei. Abaterile erau riguros sancţionate. Până la o cunoaştere amănunţită a istoriei familiei Celibidache, noi rămânem la valoarea arhitectonică a unui monument care reprezintă cu cinste o perioadă de mai bine de 200 de ani.
La Roman, acest monument face parte dintr-un grup de case, de aceeaşi vârstă, cu elemente apropiate în ceea ce priveşte arhitectura caselor ţărăneşti din veacurile XVII-XVIII, dezvoltate în secolul următor, datorită proprietarilor de moşii, care se îmbogăţesc, mai ales în sec. XVIII şi nu se mulţumeau cu casele mici existente anterior. Este şi momentul în care aceşti proprietari de moşii încep să devină şi negustori, cumpărând proprietăţi în oraşe, mai ales la periferii, unde au început să construiască acest tip de case, mai mari şi mai impunătoare, făcând apel la meşteri constructori veniţi din alte zone, care aduc elemente noi de arhitectură pe care le transpun la casele moldovene. Sfârşitul sec. XVIII şi începutul celui următor este bine reprezentat, în oraşul nostru, menţinându-se cel puţin patru case de acelaşi tip: Casa Episcopului Venianim Costachi – din incinta Episcopiei, astăzi frumos restaurată, care adăposteşte obiecte de patrimoniu ale acestei instituţii; Casa în care s-a născut Ion Ionescu de la Brad, devenită casă particulară; Casa din str. Ştefan cel Mare nr. 238, lăsată în părăsire şi în pericol de prăbuşire, (se află în zona în care putem vorbi de un dezastru arhitectonic), una din cele mai frumoase şi impozante străzi din municipiul Roman, declarată rezervaţie de arhitectură, termen ignorat de serviciul de arhitectură, o mândrie a romaşcanilor de acum 25-30 de ani).
Ca evoluţie, singura care păstrează cele mai curate elemente ale casei ţărăneşti din veacurile anterioare este Casa Venianim Costachi, care are acoperişul în patru ape, cu streaşina largă, depăşind zidurile casei, acoperită cu şindrilă (azi înlocuită cu tablă de aramă), cu un cerdac lung pe frontul nordic al clădirii, aproape de nivelul solului, cerdac deschis sprijinit pe stâlpi de lemn. Celelalte două case, din acelaşi secol XVIII, când se introduc şi geamurile din sticlă în locul celor din băşici de porc, păstrează acel tip de casă de formă pătrată, cu camerele în cele patru colţuri despărţite de un coridor, fără cerdac, dar cu o scară monumentală în cazul casei de la nr. 238, unde demisolul devine un soclu mai înalt, locuit şi probabil un fronton din lemn la casa în care s-a născut Ion Ionescu de la Brad, care dădea direct în stradă, dispărut astăzi.
Aşadar, Casa Vornicului Done, o construcţie de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, cumpărată la 1823-1825 de către acest slujbaş, care a avut un rol deosebit de important în diferite evenimente petrecute la Roman, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, activitatea sa fiind strâns legată atât de ctitoria unui frumos şi impozant monument de arhitectură religioasă – Biserica Sf. Gheorghe, cât şi din punct de vedere al învăţământului romaşcan, prin înfiinţarea unei şcoli de catiheţi, printre puţinele şcoli din Roman şi Moldova .

Casa Vornicului Done pe care o prezentăm în forma în care se prezenta ea în anii 1963-1964, face parte din casele în formă dreptunghiulară, cu acoperiş în patru ape, cu parter şi etaj, construită deasupra unui beci etajat (Fig. 1).

Descrierea elementelor arhitectonice şi decorative sunt completate cu datele care se referă la situaţia monumentului în clipa de faţă la care adăugăm propunerile noastre privitoare la punerea în valoare a acestui monument de o covârşitoare importanţă pentru trecutul, prezentul şi mai ales, viitorul oraşului nostru (Fig. 2).

Cele patru faţade ale clădirii sunt tratate diferit, în funcţie de expunerea la stradă. Cea mai valoroasă este partea dispusă către strada cea mai importantă şi mai circulată, care făcea legătura cu intersecţia celor trei străzi, cunoscute în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX sub numele de str. Vasile Lupu, Veronica Micle şi Smirodava, în imediata apropiere a absidei altarului Bisericii Sf. Voievozi sau Biserica Albă. În sec. al XVIII-lea când a fost realizată construcţia, terenul, inclusiv strada cu trotuarul pe care se circula se aflau într-o pantă destul de pronunţată, ceea ce a făcut ca soclul clădirii să fie adaptat terenului, având înălţimea mai mare către capătul de sud faţă de cel de nord (Fig. 3).
Cum terenul şi străzile amintite erau diferite de cel de astăzi, faţada clădirii era vizibilă din orice punct, ceea ce a condus la o realizare excepţională, lucru total neglijat de arhitecţii secolului XX, care, pur şi simplu au „îngropat” acest monument. Ne referim la faptul că aici avem de a face cu o desfăşurare de elemente decorative excepţionale, care pun în valoare nu numai dorinţele de evidenţiere a proprietarilor ci şi posibilităţile constructorilor, care îşi făceau reclamă pentru a obţine noi comenzi. Acestea nu au încetat să apară şi să se înmulţească, mai ales, în a doua jumătate a sec. XIX, când apar numeroase clădiri frumoase, dintre care o parte dăinuiesc şi astăzi.
Cel mai important element arhitectonic îl formează frontonul din partea vestică a clădirii, către str. Vasile Lupu (Agnita în 1964, denumire dată, probabil, după al doilea război mondial, legată de vestica construcţie de cale ferată Agnita – Botorca). Acest fronton are forma triunghiulară, care sparge acoperişul şi se desfăşoară pe treimea mijlocie a peretelui vestic(Fig. 4).

[flickr_set id="72157664767059760"]

Este susţinut, la etaj de şase coloane angajate, cu baza pătrată sau dreptunghiulară în cazul celor două îngemănate, simplă şi capiteluri cu volute, care duc spre cel ionic-roman, iar între ele câte o rozetă stelată, cu astragal simplu – semicilindric şi abaca decorată cu ghirlande de flori şi frunze (Fig. 5).
Urmează o arhitravă simplă, peste care se desfăşoară un antablament decorat cu linii verticale adâncite alternând cu altele în relief, care sunt legate la mijloc, formând un decor deosebit, iar deasupra se desfăşoară acel triunghi clasic, format din baghete profilate, susţinute de console frumos decorate, dispuse în doi denticuli, care decorează laturile înclinate ale triunghiului şi baza lui (Fig. 6).
Pe timpanul triunghiului se deschide o fereastră circulară, marcată pe margini de un cerc în relief, care constituie elementul de aerisire şi iluminare a podului, ţinând, într-un fel, loc de lucarnă. Această deschizătură era blocată de o rozetă din fier forjat, cu un motiv decorativ foarte frumos, realizat cu volute care se unesc pe razele cercului exterior. În cercul interior se afla o monogramă din două litere mari, frumos lucrate (Fig. 5). Este vorba de literele I şi S, probabil erau iniţialele unui proprietar al clădirii, după ce a fost cumpărată de la familia Done (poate fi vorba de iniţiala unuia din familia boierului Stan, de la Boteşti, care, după legendele care circulă prin oraş, ar fi dat, ca recompensă, această clădire, ofiţerului care i-a salvat copilul căzut de pe balustrada verandei de la etajul clădirii, respectiv tatălui marelui muzician Sergiu Celibidache). Această fereastră era flancată, la rândul ei, de alte două triunghiuri în relief, de pe timpan, care aveau latura scurtă curbată, paralel cu marginea cercului. În interiorul celor două triunghiuri, la cele trei colţuri, se afla un decor în relief, format din vrejuri şi frunze de acant (Fig. 5). Sub laturile înclinate ale triunghiului acestui fronton se afla un al doilea rând de denticuli, fără console. Marginile triunghiului frontonului sunt puternic profilate. Menţionăm că acest fronton triunghiular-clasic, spre deosebire de partea cu coloane de la etajul clădirii, sparge acoperişul, creând un fronton decroşat de clădire cu circa 1 m cât are lăţimea şi cerdacul de la etaj.
La etaj, între coloane se află câte un geam, cu ancadramente simple, având la partea superioară forma unui segment de cerc, care are subliniată cheia de boltă cu un bolţar simplu iar deasupra, pe perete se află un dreptunghi în relief, care are ca decor, în interior, la cele patru colţuri, câte un motiv vegetal, identic cu cel din triunghiurile de pe timpanul frontonului-clasic. Aceste motive decorative se aflau doar la cele patru ferestre dintre coloanele angajate ale frontonului (Fig. 6).
Acest minunat fronton este mărginit, pe cele două laturi, în zona etajului, de câte un pilastru, fără bază şi capitel, decoraţi cu striaţii orizontale. Întregul element decorativ prezent la faţada principală a clădirii este flancat, la etaj, de un cerdac-verandă, retras faţă de nivelul faţadei cu circa 1 m şi prevăzut cu un parapet din fier forjat, susţinut de stâlpi, de asemenea din fier, prinşi de streaşina clădirii. Prezenţa lui aici, constituie elementul de legătură între cerdacul de lemn de la casa ţărănească, care neputându-se construi aici la parter, din cauza apropierii clădirii de stradă, a fost realizat la etaj (Fig. 7).
Este o adaptare firească la condiţiile oraşului sau a târgului. Cerdacul din partea sudică a faţadei a fost închis cu un geamlâc realizat mai recent. Partea nordică are un geam şi o uşă cu ancadramente identice cu cele de la geamurile din frontonul de mijloc, cu excepţia dreptunghiului de deasupra bolţarului care marchează cheia de boltă. Celălalt are o uşă şi două geamuri. Acoperişul cerdacului este tot metalic, fiind susţinut de stâlpi metalici. Remarcăm deosebita realizare în fier forjat, a unui motiv decorativ ce aparţine sfârşitului de secol al XVIII-lea.
Parterul faţadei principale este mult mai simplu, fiind decorat cu striaţii orizontale care imită decoraţiile clădirilor din renaşterea italiană, preluate de baroc şi aduse la noi de meşterii transilvăneni sau chiar din centrul şi apusul Europei. Întreg parterul, în partea de vest este spart de 10 ferestre din care două au fost transformate în uşi, probabil mai recent, una din ele prevăzută şi cu câteva trepte a unei scări. Credem că acestea nu existau la începutul sec. al XIX-lea. Ferestrele sunt dreptunghiulare, în două canate, fără alte elemente de decor. Între ele există câte o zonă care ar putea fi zidul de susţinere, decroşată faţă de nivelul ferestrelor cu circa 20-25 cm, decorate cu aceleaşi striuri orizontale. Soclul clădirii este simplu. Etajul este despărţit de parter printr-un brâu simplu, profilat, care se menţine pe toate faţadele clădirii (Fig. 4).
În anul 1964 când am realizat prima prezentare a monumentului, ataşat de el se afla o clădire anexă, fără nicio valoare arhitectonică, cu etaj, construită, probabil, după al doilea război mondial şi folosită pentru activităţile legate de Casa Copilului, care ocupa acest imobil. Toate aceste intervenţii au periclitat destul de mult rezistenţa clădirii, fenomen care s-a accentuat după ce au început construcţiile de blocuri din jur (Fig. 2).
În perioada când în acest imobil a funcţionat Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, la o reparaţie efectuată la exteriorul clădirii, pe faţada principală şi a celei de nord, expuse către cele două străzi – Agnita şi Veronica Micle (Smirodava), s-au introdus câteva elemente decorative, care aparţin, din fericire, tot unor elemente de stil clasic sau unui eclectism existent în oraşul nostru. Cu această ocazie, din golul frontonului triunghiular a dispărut acel decor din fier forjat cu monograma descrisă, fiind înlocuită cu un ceas, care a dispărut şi el între timp. Astăzi nu mai este nimic, iar timpanul frontonului nu mai are acel motiv în relief compus din cele două triunghiuri. Pe antablamentul de deasupra coloanelor au apărut, în direcţia fiecărui geam, câte o rozetă cu decor floral, în relief, la baza acestui antablament, un registru cu motive florale în relief. Acelaşi motiv apare şi deasupra fiecărei ferestre din această zonă, atât la etaj cât şi la parter. Ele nu au fost introduse la geamurile de la cerdacul metalic. În golul dreptunghiular de sub fiecare fereastră din aceeaşi zonă s-a adăugat câte o rozetă identică cu cele de pe antablament. Tot aici, ca de altfel şi pe faţada laterală nordică, pe fiecare bolţar dispus deasupra ferestrelor apare câte un cap uman-feminin, executate, probabil, în atelierele şcolii. Sunt singurele piese decorative adăugate la ultima reparaţie capitală efectuată de Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Roman. Tot acum au fost închise definitiv şi cele două uşi de pe faţada principală (vestică) şi a dispărut acel geamlâc metalic din fier forjat de la cerdacul metalic (Fig. 8, 9, 10).



Faţada laterală dinspre str. Smirodava (Veronica Micle) este mult mai simplă din punct de vedere arhitectural. Se menţin aceleaşi elemente de decor ale spaţiilor dintre ferestre şi colţurile clădirii, cu aceeaşi decoraţie de striaţii orizontale. La fel şi la ferestrele de la parter, care sunt dreptunghiulare, cu ancadramente simple, un fel de chenar în relief, în două canate. La etaj se menţin ferestrele identice cu cele din zona cerdacului, cu ancadramente simple, partea superioară în segment de cerc, cu bolţarul simplu în plin cintru, la care s-a adăugat, ca decor, un cap feminin, în relief (Fig. 11).

Faţada estică este mult mai simplă. Ca element principal , şi aici a fost realizat un fronton clasic, mai mic, triunghiular, care are ca decor, sub laturile înclinate ale triunghiului, acei denticuli, iar pe timpan, trei cercuri concentrice în relief. Frontonul este uşor decroşat de linia clădirii, la etaj, un balcon cu parapet din fier forjat cu acelaşi decor ca cel de la faţada principală, susţinut de patru console din fier, de asemenea, cu un frumos element decorativ. Tot aici, se află o uşă flancată de două geamuri cu ancadramente simple, arcuite la partea superioară (Fig. 12).

La etaj, deoparte şi de alta al frontonului, se află un şir de ferestre, identice cu cele din faţada nordică, doar că le lipseşte bolţarul. Ele sunt dispuse asimetric, doar unul în partea nordică şi patru în cea sudică. Este posibil ca iniţial să fi fost două în partea de nord, aşa cum există astăzi la parter, însă în anii 1963-1964 situaţia era identică cu cea de astăzi. La parter acelaşi tip de ferestre, dreptunghiulare, cu ancadramente, de asemenea, simple, dispuse simetric, două în partea de sud şi două în cea de nord. Uşa de la intrare este flancată de două ferestre, dispuse simetric pe faţada frontonului estic. La intrare, câteva trepte. În colţul din partea sud-estică, în 1964, se afla o uşă de intrare cu câteva trepte, care ducea la o scară interioară. Cornişa este simplă, uşor profilată iar streaşina foarte scurtă (Fig. 13).

Partea sudică a clădirii, mai puţin vizibilă din stradă, este tratată arhitectonic foarte simplu. Cornişa şi acoperişul identic cu cel estic, la etaj, în partea de est se află o fereastră mare, în patru canate, dreptunghiulară, cu ancadramente simple, care foloseşte ca luminator pentru scara interioară. La parter, trei sferturi din perete este folosit pentru realizarea unor intrări: una la parter, de mici dimensiuni, a doua, mai mare, în două canate, care duce la beciurile etajate ale clădirii şi cealaltă, după o nişă cu partea superioară în arcadă, se află o uşă, în două canate, care duce, de asemenea, la parterul clădirii (Fig. 14).

În concluzie, putem spune că din punct de vedere arhitectonic, edificiul porneşte de la caracteristica proprietăţilor boiereşti din secolul al XVIII-lea, de când datează, probabil, şi construcţia propriu zisă. Felul în care este construit etajul, reprezintă un unicat al clasicismului local, mai ales pentru corpul central.
Aşadar, casă de tip boieresc, la subsol cu două beciuri etajate, cu pereţi şi bolţi de formă semicilindrică, din piatră şi var hidraulic. La parter, de asemenea, are bolţi în formă semicilindrică, iar ferestrele ornamentate cu arcuri în plin cintru. La etaj lipsesc bolţile semicilindrice, iar tavanul este susţinut de grinzi de fier. De altfel, etajul este diferit construit, faţă de parter, atât prin elementele decorative cât şi arhitectonice. Partea centrală este în stil clasic, cu fronton şi coloane angajate, încadrată de verande cu suporturi metalice, care substituie, într-un fel, cerdacele caselor ţărăneşti, atât de caracteristice secolelor anterioare. Faţada dinspre est tratată în mod special numai la etaj cu un balcon din fier forjat şi un fronton în stil clasic. Parterul, aici, ţinând locul unui soclu monumental. Celelalte faţade sunt tratate destul de sobru, ceea ce accentuează caracterul de locuinţă a construcţiei.
De o parte şi de alta a frontonului, la etaj, în partea vestică, se află un cerdac-verandă, retras faţă de nivelul faţadei, care are un frumos parapet din fier forjat. Cornişa este subliniată de câteva profile. Un brâu simplu marchează linia celor două nivele.
Elementele decorative, în special ancadramentele de la ferestre, deosebite cele de la etaj faţă de cele de la parter şi frizele ori coloanele care împodobesc frontonul clasic, dau un farmec deosebit acestei construcţii. Dar, nu lipsit de importanţă este şi faptul că, în urma construirii blocurilor din jur, acest reprezentativ monument din centrul municipiului nostru, a rămas îngropat, mai ales, faţada principală, la care se adaugă, în aceeaşi perioadă, a unui monument – simbol al artei noastre populare, de altfel, foarte frumos şi bine gândit, realizat de arhitectul romaşcan L. Gurguţă, dar care obturează faţada acestui important edificiu, cu o dublă şi mare semnificaţie arhitectonică – Casa Vornicului Done, dar şi una memorială, ca locul de naştere a celui mai mare dirijor de talie mondială – Sergiu Celibidache. Nimeni nu ne va ierta dacă nu vom reuşi să salvăm această casă, în vederea organizării, aici, a unui muzeu dedicat acestui titan al muzicii mondiale (Fig. 15).

Pentru punerea în valoare, chiar în condiţiile de astăzi, când există şi un plan de amenajare a unor mici parcuri, consider că poate intra şi acest spaţiu din faţa clădirii, în care să se realizeze un mic amfiteatru, prin degajarea pământului până la trotuarele existente. Diferenţa de nivel de circa 2 m faţă de cel al construcţiei propriu zise, cu o distanţă de cel puţin 35 m până la trotuarul din faţa clădirii se poate realiza un amfiteatru cu cel puţin 6-7 trepte, dispuse în semicerc, în faţa unei platforme, de asemenea, semicirculare, care sa fie folosită drept scenă şi a unui loc pe axul clădirii în care să fie amplasat bustul marelui muzician. Ar fi un început foarte important în procesul de reabilitare a monumentului cu tot ce decurge privitor la responsabilitatea conducerii oraşului nostru.
Monumentul care reprezintă instrumentul de tors la români, fiind şi el destul de valoros şi ingenios conceput, poate fi strămutat în altă locaţie. Ar putea, foarte bine, să fie amplasat în capătul de sud al Pietonalului, pe axul acestuia, la mică distanţă de scări, în zona în care poate fi văzut din ambele străzi laterale, cele care fac legătura între str. I. Ionescu de la Brad şi Cuza Vodă – pe axul celei dintâi, care este mai îngustă.
Înălţimea monumentului nu este prea mare ca să împiedice vizibilitatea către capul de perspectivă reprezentat de Turnul Clopotniţă al Bisericii Precista Mare.
În speranţa că edilii noştri nu vor face opoziţie unui asemenea demers, de repunere în valoare a unui monument de talia celui reprezentat de o clădire de valoare arhitectonică deosebită din istoria oraşului nostru, cu o vechime de peste 200 de ani şi cu o semnificaţie mondială prin ceea ce reprezintă locul de naştere al unui titan al muzici, considerăm că un bun arhitect, ar putea valorifica cu succes ideea realizării acestui amfiteatru în aer liber situat în centrul municipiului nostru, care ar stimula şi sensibiliza factorii responsabili în grăbirea salvării acestei clădiri în folosul nostru, al tuturor (Fig. 16).

Cercetător Dr. Vasile Ursachi

Lasă un răspuns