«

»

Daris Basarab – ,,N-a fost să fie” cap. XVI

Boris.DavidAm mai spus-o și o mai repet, apariția Cristinei, a lui Kitty, cum îi spunea Florinuț, nu știu de cine învățat, a ”reformat”, un termen la modă astăzi, stilul nostru de viață. Huzurul celor ”dimpreună”, privit cu neîncredere de buna noastră Mami, a luat-o razna peste dealurile timpului, lăsând în urmă doar izul unor zile de neuitat, arhivat cu grijă în stiva de memorii. Nu mai apucam să rememorăm orele, zilele, nopțile studenției, consumate pe străzile, parcurile, piețele, orașului, la facultate sau la opera, sau la concerte. Mai mult auzeam aduceri aminte ale celor care ne-au cunoscut, ne-au simpatizat, ne-au admirat cu invidie. Auzeam deseori un remember, servit cu tot tacâmul, de colegi, sau asistenți, sau chiar profesori, de a căror atenție ne-am bucurat ”pe ne ve”, fără să fi bănuit interesul ce-l stârneam. Erau binevenite astfel de clipe în noul stil de viață pe care-l adaptam pe nesimțite la noua noastră calitate de familiști atestați, cu acte în regulă. Eram părinți, aveam copilul nostru, aveam griji și noi nevoi, eram mereu admonestați de Mami, la orice i se părea a fi o abatere, învățam din mers să renunțăm la libertatea de mai de ieri, învățam să dăruim dragoste fără rezerve, necondiționată, ghemotocului de om, care ne subordona ”pretențiilor sale” în modul cel mai natural, speculând orice fărâmă de slăbiciune. Eu, cel puțin, eram un fel de sclav, într-o dictatură instaurată, fără amestecul nimănui, de acest prunc, aparent neajutorat, care comanda totul. Nostim era faptul că, experiența lui Mami, care crescuse doi copii în condiții deosebit de grele, în fața nepoatei, devenea neajutorată, neîndemânatică în mânuirea pruncuțului. De Babi ce să mai spun? Când venea ora îmbăierii, niciuna nu îndrăznea s-o țină deasupra apei. Tremurau la gândul c-ar putea s-o scape din mâini. Ce puteam face decât să intervin cu vasta mea experiență. Drept că primeam laudele de cuviință. O puneam pe palma stângă cu spatele ei șubred, o plimbam deasupra apei și prin apă și cu palma dreaptă o făceam să se simtă, probabil în raiul ei de copil. Zâmbea, râdea, scuipa stropii de apă ce mai ajungeau la guriță, nu se grăbea de loc. Când mă opream dădea imediat semne de nemulțumire așa că o băiță nu putea dura doar câteva minute. Era distractiv, v-o spun cu toată sinceritatea. Doamnele, ”ele” de mai târziu, se minunau de atâta îndemânare, mă flatau fără rezerve și, de fapt, se distrau. Sunt convins că marea prietenie dintre fiică și tată s-a născut din primele luni de viață ale Cristinei, în brațele mele de alinare, sau, și mai sigur, în cada de baie. Mami era în elementul ei. S-a apucat de grădinărit. Terenul din fața apartamentului era ideal pentru așa ceva. O scotea pe Cristina în cărucior, o așeza la umbră și făcea minuni cu răsadurile de flori pe care și le procura te miri de unde. Toți au luat-o de ”Doamna Boris” în frunte cu precupețele care se opreau la poartă ademenind-o cu tot fellul de ”bunătăți”. Și chiar erau. Untul, cașul, brânza de vaci, zarzavaturile, și mai nu știu ce, erau din gospodăriile care-și mai păstrau statutul de ”viață la țară”. Neavând gospodării mai răsărite, cu soții împlicați în viața de mineri sau de constructori de șantier, nu aveau de suferit pe linie de colectivizare. Așezarea la poalele munților, i-a favorizat din acest punct de vedere, înspăimântător și atât de hulit. Și mai era ceva care o încânta pe Mami. Curățenia, grija cu care își ofereau produsele, acest spirit pe care l-am admirat atât de mult, specific pentru Țara Moților, pe care îl afișau cu dezinvoltură. Cum să nu te atragă?! Un relief fantastic și oameni dintr-o bucată! Cu toate că era vară, răsadurile lui Mami au crescut, au înflorit, au umplut de culoare acel spațiu neluat pânâ atunci în seamă. Toamna grădina era o realitate pe care o priveam cu plăcere și mândrie pe geamul aproape permanent deschis. La aer Cristina era cuminte și dormea liniștit și mult sub supravegherea nelipsitului Florinuț al ei. Grădina în floare, cu cei doi ”prieteni” și ei înfloritori, prezentau un tablou atractiv pentru trecătorii care se opreau zâmbind, sprijinindu-se de gardul din stinghii de lemn aranjate cu măiestrie. Întrarea în blocuri era îndreptată spre Ștrand. Un gard bine gândit pentru a nu permite prichindeilor să treacă direct spre bazin, delimita curtea dintre cele două blocuri mici. Priveliștea spre Ștrand, o grădină frumoasă, cu un bazin de inot de 25 m și o trambulină ca la carte, atrăgea privirile celor din blocuri și ale neastâmpăraților copii, odihnindu-le. Copiii creșteau sub supravegherea permanentă a părinților, fără câini vagabonzi, fără vagabonzi chiar. Pot spune că locuința primită a fost un adevărat dar care ne-a ajutat să uităm perioada de privațiuni de la baraca de pe malul Crișului Negru. Și cum timpul curge la vale precum râul scăpat din munți, a sosit și iarna cu farmecele pe care doar copiii știu să le guste. Crăciunul era în pregătire, un brad superb și-a găsit cu greu loc în cameră, zgâriind nemilos cu vârful, tavanul imaculat. L-am împodobit ca pentru Cristina, l-am umplut cu globuri, dintre care multe au ajuns la București și dăinuie, superbe, după o jumătate de secol. Betele și lumânări. Totul se făcea pe viu. Lumânările aranjate judicios, ardeau, sub supraveghere, de adevăratelea. Superb, dar și riscant. Și în întâmpinarea Crăciunului, Mami, cu multiplele sale relații, a adus de la Biserica Romano-Catolică din Vașcău, preotul pentru botez. Era angajamentul meu de la cununia religioasă de la Oradea. Bucuria botezului și, inerent a Crăciunului era cât pe ce să se termine rău. Obiceiul vechi de a aprinde lumânările din pom și-a arătat colții. Flacăra unei lumânări și-a întins brațul și a prins o crenguță aparent nevinovată. Pomul a prins viață cuprins de primele flăcări scăpate de sub control. Panică inerentă, dar viața de laborator de chimie și-a lăsat amprenta asupra prezenței de spirit a celor doi chimiști din casă. O găleată cu apă adusă într-o fracțiune de secundă, alte vase cu apă aduse de Mami și nenorocirea care plutea sub ochii noștri s-a potolit lăsând o baltă de apă pe dușumea și un miros de brad ars în aer. O lecție aspră și un exemplu pentru prietenii cărora le-am relatat întâmplarea îmbrăcând totul într-un avertisment fără echivoc. Eram încă foarte tineri dar viața ne servea lecții fără menajamente, iar maturizarea se accentua zi de zi. Când nu mai ești singur, când răspunzi de siguranța celor din jur, nu numai că înmagazinezi experiență, dar, poate cel mai important, îți creezi reflexe salvatoare care îți sar în ajutor în marele neprevăzut care este viața de zi cu zi.

Anul 1959 a început sub auspiciile unor promisiuni concrete. Toma, prezent din ce în ce mai des la Ștei, înarmat cu moștenirea lăsată de Puiu Mănescu, a urmat un drum mult mai prudent. Cu firea lui de diplomat, s-a apropiat de conducătorii sovietici, i-a flatat pentru realizări, și cum era un partener de pahar redutabil, s-a aciuat în cercul lor de vajnici băutori. Aceste mici agape i-au asigurat o atmosferă de lucru convenabilă și, vorba șoricelului îndrăzneț, ”ce nu spune omul la beție”, a cules fără efort multe informații prețioase privitoare la planurile ”partenerilor ocupanți”. Ne-a acordat, câtorva dintre noi, încredere, ne-a atras spre planurile lui ascunse și ne-a promis că vom ateriza la București pentru a înființa un Centru de Cercetări pentru Metale Rare și Radioactive. Nu mai eram simpli executanți de analize chimice și fizico-chimice, eram culegători de informații privind activitatea complexă desfășurată pe șantier. Eram tineri, știam să memorăm, așa că nu am trecut la notițe, nu am transmis date decât prin viu grai, și asta numai lui Toma. În acest an am făcut destule drumuri la București, mi-am făcut intrare la Instituții de Cercetare, Geologică sau Minieră, lucru care nu a fost greu de realizat fiind primit și căutat chiar, pentru apartenența mea la o ramură atât de ”ocultă” la noi, cum era Cercetarea Tehnologică Nucleară. Nu mai spun că Babi era foarte încântată de aceste excursii știind să comande cu competență ”de toate” de la Romarta, de la îmbrăcăminte la parfumuri și alte atracții feminine. Era atât de încântată de cumpărăturile făcute, încât am ajuns să fiu apreciat de prietenele noastre, femei de care nu am stat niciodată la distanță și, însărcinat cu tot felul de misiuni. Realitatea ce pare neverosimilă azi, chiar și pentru noi făptașii, este că Romarta era la înălțime. Bluze, jersee, rochii din materiale ”sănătoase” de negăsit astăzi nici în marile magazine ale unor firme zgomotoase care ne-au invadat comerțul, cu prețuri de lux, neavând nimic în comun cu adevărata calitate. Și ce frumoase erau! De pantofi ce să mai spun. De atunci Doamna mea, cum mai târziu avea să-i spună Mihai Rădulescu, n-a mai umblat decât pe tocuri cui, de 8-10 cm. Și n-a fost un moft de moment. Așa a ținut-o până-n iarna lui 1980 și nu mai știu cât, când, într-o escapadă pe la Eva, de pe Magheru, pe îngheț, și-a fracturat mâna dreaptă. Era în ajunul plecării la Sofia, într-o misiune de standardizare a metodelor chimice de analiză. Și n-a mai plecat. Și cum nu numai ea era cu moda, m-am luat și eu după nebunia vremii și mi-am cumpărat o motocicletă de 125, Un MZ-eu din RDG. Mi-a prins bine prietenia cu Fane de la Baza Ștei, unde am luat primele lecții de conducere auto. Eram stăpân dar fără carnet. M-am programat, m-am prezentat la proba practică și m-am oprit în fața Șefului. Cum totul a mers ca pe roate, am ridicat mâinile de bucurie și neatent am ciupit puțin trotuarul cu roata. Normal, Șeful m-a trântit și m-a amânat pentru luna viitoare. ”Cum să iei mâinile de pe ghidon, tovarășe?!”…Nu m-am lăsat și i-am propus să repet proba în seria de dupăamiază cu riscul de a pierde taxa la un nou eșec. Șefu a acceptat, am mai dat o dată proba de conducere și totul a mers ca pe roate. De glumele amicilor însă, n-am scăpat mult timp. Pentru un lungan ca mine, motocicleta era cum era, dar nu mă mulțumea. N-a trecut prea mult timp și m-am reorientat spre o piesă de toată frumusețea, tot din RDG, un motor în doi timpi de 250. Am ales doi timpi, știind că era un motor nervos, cu demarare excelentă și deci bun la drum lung. Arăta superb, un fel de vernil-argintiu, având șeile bej, foarte comode. Alerga foarte bine, iar faptul că era nervoasă, te scotea din situații neprevăzute, dintre care una nu s-a lăsat prea mult așteptată. La câțiva kilometri de Ștei, în direcția Oradea, era comuna Rieni unde îmi plăcea să privesc pe săturate o comoară de biserică din lemn, de prin secolul XVIII. Drumul prin sat era ca un șarpe. Aveai impresia că ești undeva pe serpentine. Am intrat voios în sat, cu Babi în spate, îmbrăcată cu o bluză roșie. Într-o curbă cam aspră, cu asfalt în lucru și grămezi de pietre ale drumarilor pe margini, am ocolit prima gămadă de pietre când, de undeva de pe lateral, a țâșnit după noi o bivoliță furioasă. Zic eu că a supărat-o bluza roșie. Când am simțit-o aproape prin retrovizoare, am accelerat brusc, am luat în piept grămada următoare de pietre, cu Babi aproape în aer din cauza șocului, iar eu, atent la urmăritoarea neagră ca smoala și cu coarnele îndreptate înainte, am continuat cursa până am scăpat în curba salvatoare care se deschidea în fața noastră. Am oprit lângă o poartă să văd ce face partenera mea de drum. ”Hai, coboară și tu! Am scăpat…” ”Nu pot, că mă doare fundul…m-am lovit când ai sărit peste grămada de pietre…” Și nu glumea, au trecut zile bune până să poată umbla dreaptă. Încet, încet, am să ajung și la alte năzbâtii, dar mai e puțin până atunci. Cum am mai spus, anul 1959 a fost plin de evenimente printre care ritmul de înălțare al pruncului era în topul observațiilor. Ni se părea nouă, sau așa cresc copiii, iar lipsa nostră de experiență ne făcea să ne minunăm de orice.

Asta nu înseamnă că la altceva nu ne mai zbura gândul. Din contra, activitatea din laborator s-a intensificat, gândul la confruntarea ce urma s-o am cu unul din cele mai prestigioase Instituții de cercetare, cel al lui Rusanov, de la Moscova, care mergea cot la cot cu cel din Statele Unite a lui Ahrens, mă împingea în munca de verificare dar și de continuă documentare. Îmi făcusem oarecum un statut în Analiza Spectrofotometrică, aveam încredere în forțele proprii, eram recunoscut în marile laboratoare analitice din București și Baia Mare, dar, până la urmă, toți eram la început de drum și o atestare era așteptată nu numai de mine, dar și de lumea marilor beneficiri cum erau geologii. Am Făcut o vizită la Facultatea de Fizică din cadrul Universității din București, l-am cunoscut pe șeful lucrărilor de laborator spectral, un conferențiar, am plecat cam dezumflat dar i-am aranjat o vizită oficială la laboratorul ”meu”, cum îmi plăea s-o spun. A venit și încântat de dotația laboratorului a încercat să-mi fie de folos. Totul a fost OK până în clipa în care, lipsind puțin din laborator, s-a așezat la Microfotometru pentru a-i ”verifica”, cum spunem astăzi, setarea. Când m-am întors am constatat dezastrul. Se apucase de ceva care-l depășea total, a dat peste cap aparatul și disperat, mi-a spus că aparatul este defect din fabrică. Am rămas surprins, dar și bulversat, cunoșteam aparatul, o bijuterie nemțească și am încercat să-l descos puțin. Omul, adică conferențiarul și șeful de lucrări de la Fizică, era dus cu pluta. Am înțeles unde greșise, am încercat să-l dumiresc, dar jenat și mai ales căpos, a ținut-o pe a lui. Neavând ce face, l-am rugat, cam dur, e adevărat să plece și să nu se mai întoarcă niciodată. I-am semnat delegația pentru cinci zile, fictive, bineînțeles, ca să încaseze diurna și i-am dorit drum bun. Am luat aparatul dereglat de la capăt, am refăcut drumul știut cu speranța că nu voi întâlni ceva de nereparat, și după două zile lungi, am zâmbit înțelegător către nelipsiții mei parteneri de lucru, Ala și Țigănuș. Ala și-a făcu cruce mulțumind Celui de Sus, în timp ce Țigănuș trecea în revistă tot bagajul de înjurături, fără nicio jenă. Câte ceva din cele servite, țigănești get-beget, mi-au rămas în memorie pentru ”la nevoie”. Cum Kitty trecuse anul și țopăia cât era ziua de lungă prin ograda noastră, împreună cu nelipsitul ei admirator Florinuț, trebuia oarecum supravegheată, cotrobăind peste tot. Locul ei preferat pentru ”meditație” era gardul care ne despărțea de ștrand, unde își strecura obrăjorii prntre stinghiile gardului și contempla. Era locul ei preferat pe care avea să-l caute și în anii următori, visând, probabil la ziua când va putea să treacă dincolo. Iarna avea să mai tulbure viața ei de copil fericit și atunci trebuia să găsim o cale care s-o astâmpere, să provoace acele explozii de râs cristalin, pe care nu le voi uita niciodată. Jocul nostru se desfășura pe covor unde ne tăvăleam, alergam în patru labe. Oboseam amândoi și ne refugiam în fotoliu când se cuibărea la pieptul meu lăsând impresia că doarme. La prima mișcare necontrolată a mea, deschidea ochii zâmbind și începea să mă mângâie pe față și să se joace cu pletele mele. Dacă ne surprindea Mami auzeam, ca de pe o placă stricată, aceleași vorbe de reproș: ”Boris, Boris, așa nu se educă un copil! Răsfățul ăsta se răsfrânge asupra mea când nu ești acasă. Boala răsfățului se vindecă greu…” ”Mami dragă, cât am fost mic, fiind mezinul familiei, am fost răsfățat de întreaga familie și mai ales de bunica și uite, nu sunt chiar o piază rea…” ”Voi credeți că un copil este o jucărie…am avut doi și nu a fost ușor…Nu erau nici vremuri favorabile și nici eu nu aveam timp de răsfăț…V-ați distrat cu studenția și acum vă distrați și de-a părinții. Educația unui copil trebuie să înceapă din fașă…Și eu am greșit. Uite, Babuți, se logodește și nici nu mă anunță!?” ”Urma să venim la Sântana, dar a venit tușa și a stricat surpriza…” ”Că bine zici, surpriza…Se pare că v-ați potrivit…Să nu știe nici fratele meu Andrei?!” ”N-am îndrăznit…nu-i plăceau pletele mele…Bine că s-a terminat cu bine până la urmă, vorba lui Shakespeare!” Realitatea a fost că ne-am înțeles bine. Am aflat și eu pe surse că mă lăuda. Bașca, era fericită că mă înțelegeam foarte bine cu Niki, sau Puiu, cum îi spunea sculptorului, devenind o importantă punte de legătură cu năbădăiosul artist plastic.

Ianuarie 1960 a început cu plecarea la Moscova, la Institutul lui Rusanov. Totul a început bine, am fost primit de profesor și de tânărul, dar și principalul său colaborator, Hitrov, Șmecherescu, pe limba noastră, pe mâna căruia m-a lăsat. Fiind în delegație din partea unui Sovrom de-al lor, mi s-a reținut o cameră în frumosul Hotel Ucraina, de fapt o mică garsonieră, și cu un bufet la etajul respectiv, de unde mă aprovizionam cu chefir de calitate excepțională. În pauza de prânz coboram împreună cu noii colegi la cantina institutului unde se mânca mai mult decât bine. Vorbeam fluent rusa și am fost lăudat pentru accent. La un moment dat, un mucalit, m-a întrebat de unde sunt, pentru că nu par de-al lor. Când le-am spus de unde vin, m-a lămurit. ”Te-am filat nu după accent ci după al tău POFTIM? la fiecare pas. La noi se vorbește simplu, cu Ceee?…Noi suntem mai din topor și nici nu ne dăm seama…Important e că ne placi, dorogoi Barís!” Și așa am rămas, Dragul Boris, care era mereu întrerupt din lucru pentru a le relata despre viața din România. De la ei am învățat multe trucuri, tehnici de laborator, care nu apar de regulă în cărțile tipărite. Hitrov ăsta, cam de vîrsta mea, era cu adevărat mâna dreaptă a profesorului. Următoarea ediție a lucrării ”Bazele Analizei Spectrale Cantitative a Minereurilor și Mineralelor” a apărut cu Hitrov coautor, iar activitatea lui practică în laborator m-a impresionat, m-a cucerit. Luna petrecută la Moscova nu se putea limita doar la activitatea mea în cadrul Institutului, așa că, în timpul liber am luat-o la plimbare. Am intrat la Muzeul de artă Pușkin, la care am revenit de două ori. Aveai de toate, de la icoanele lui Rublëv, la tablourile lui Repin sau minunile Navale ale lui Aïvazovski. Mi-a atras atenția Repin cu Ivan cel Groaznic omorându-și fiul. Impresionant este puțin spus. Cutremurător! Ghidul surprins de timpul acordat de mine acestei picturi magistrale, mi-a relatat un incident petrecut cu ani în urmă în fața tabloului. Mi-a atras atenția asupra unui loc anume din care nu am înțeles nimic. Tabloul nu părea să prezinte nimic deosebit. Un student de la Arte Plastice, nu a mai rezistat nervos în fața scenei și cu un cuțit a sfărtecat pânza în dreptul rănii din care sângele țâșnea șuvoi. Restaurarea a acoperit ”crima” exaltatului artist de o manieră incredibilă. Pus în cunoștință de cauză, am căutat urma dezastrului, dar mi-a fost imposibil s-o decelez. Nu era primul caz în istoria muzeelor de artă plastică, am mai auzit cazuri similare, dar, acum la vârsta mea matusalemică, mi-aduc aminte de anul 1972, când fâcând diapozitive cu Pietá de la Sfântul Petru din Roma, ajuns a doua zi acasă, am auzit la radio cum un exaltat de sculptor maghiar, după plecarea mea, a intrat cu ciocanul în magnifica sculptură a lui Michelangelo. Dar, cum am spus-o, s-a întâmplat cu mult după anii amintirilor ce le râsfoiesc, la o întoarcere dintr-o misiune în Algeria. La Moscova mai aveam ceva în gând. Să prind un concert simfonic în Sala Ceaikovski, și măcar un spectacol de operă sau balet, la Bolïșoi. La casa de bilete am cerut un bilet vorbind în franceză. Spre surprinderea mea mi-a înmânat un program al săptămânii și printr-o invitație prin gesturi însoțite de un zâmbet încurajator m-a îndemnat să aleg. Și am ales, marcat de emoții, un program cald: Simfonia a 6-a Patetica a lui Ceaikovski și Concertul pentru Vioară și Orchestră în Re de Brahms. La operă, la ”Bolișoi”, am vorbit într-o limbă rusă voit stricată și am obținut un bilet la Lacul Lebedelor a lui Ceaikovski. Au fost două seri fantastice. Eram în țara baletului clasic și spectacolul m-a fermecat peste măsură. Scena enormă, ansamblul, orchestra și soliștii duceau spectacolul într-o atmosferă de perfecțiune. La acea vreme nu cunoșteam nume, dar soliștii și ansamblul formau un tot indisolubil. La Sala Ceaikovski, Sala Albă, cum am denumit-o, cu o acustică recunoscută în lumea întreagă, m-am așezat condus într-una din logile din balcoanele laterale, într-o liniște mormântală. Nimeni nu vorbea, nimeni nu se mișca. Toți așteptau. Am stat ca și ei, speriat să nu fac vreo mișcare, să nu deranjez liniștea dinaintea furtunii. Se auzeau discret sunetele provenind de la ultimele acordări ale instrumentelor și, furtuna s-a dezlănțuit la apariția dirijorului. Sala întreagă în picioare îl ovaționa pe, deloc tânărul, dar chipeșul conducător, aplecat cu respect în fața fanilor săi. Impunea ținuta, impunea zâmbetul de mulțumire, impunea părul său alb-alb, în plete. Nu-mi erau cunoscute nume așa că participam în necunoștință de cauză, copleșit de emoție. Eram absorbit de atmosferă. Deodată totul a amuțit. Vrăjitorul s-a îndreptat, s-a întors cu fața spre orchestră și cu un gest scurt, cu bagheta, a dezlănțuit farmecul muzicii pe pământ. Era primul meu mare concert, într-o sală extraordinară, cu un public amator, cunoscător, disciplinat. Prin nivelul nesperat la care se manifesta viața muzicală a orașului, Moscova m-a cucerit. După concert am plecat să mă plimb pe bulevardele largi ale marelui oraș. Am făcut turul Kremlinului, am încetinit pasul în dreptul monumentului funerar al lui Lenin, Stalin se mutase într-o nișă a zidului Kremlinului, lucru dezaprobat de generația a treia, am înconjurat fermecat Biserica ”Vasiliï Blajënâi”, o capodoperă a arhitecturii bisericești. Am urmat cheiul liniștitului Canal al Moscovei și, mort de obosit am ajuns la Hotelul Ucraina.

Într-una din zile m-am încumetat să fac o vizită familiei Baibakov, cunoștințe de la Ștei. Ea o chimistă de clasă care s-a ocupat un timp de instruirea Margarítei, el, Geolog Șef pe șantierul de la Ștei, un tip deosebit, tobă de carte și de experiență, dar, din păcate distrus de vodcă. Acesta a fost și motivul retragerii lui. Ceea ce a rămas de la el, în afara amintirilor din campaniile geologilor a fost conturarea zăcămintelor de uraniu din Banat și a celor din Carpații Orientali. Știam că locuiau în apropiere de hotelul Ucraina așa că am pornit în cercetare. Am trecut de o linie de blocuri mari iar surpriza a fost pe măsura termenului. Blocurile erau perdeaua de protecție care ascundea o bună parte din Moscova veche. Nu mi-a venit să cred. Casele, mici, toate pe o formă, erau niște construcții vechi din lemn, din grinzi masive. Am găsit adresa, am sunat și strigăte de bucurie au izbucnit la deschiderea ușii. Două camere, o bucătărie, un grup sanitar și un antreu la intrare. Primire emoționantă, cu o Baibakova în vervă și un fost Geolog Șef, liniștit, dacă nu chiar smerit, dar bucuros de oaspeți. Masa s-a umplut de bunătăți aduse de gazdă și de sticle cu vodkă scoase la iveală de Baibakov. Pahare pline ridicate la înălțimea ochilor, câte o urare și, o altă surpriză, Baibakov atingând paharul cu buzele și punându-l pe masă. Mi-a zâmbit citind pe chipul meu nedumerirea și a șoptit ”nu mai merge, ficatul m-a trădat…” A fost o seară plăcută plină de amintiri. Am plecat cu imaginea Moscovei de altădată, parcă păstrată ca piesă de muzeu, și nu numai ca imagine, dar și prin conținut. Specialiști, expuși la muncă în condiții periculoase, departe de casă, întorși acasă bolnavi, nu erau răsplătiți nici măcar cu o locuință la nivelul unor pretenții pe deplin meritate. Moscova cosmetizată arată ca o mare metropolă, și asta este partea scenei cu care vin în contact străinii. Ceea ce se mai poate vedea în culise este uneori cu totul și cu totul altceva.

Încheierea misiunii mele a fost de bun augur pentru mine. Niobiul semnalat de mine era chiar Niobiu și în cazul cercetat nu avea nimic cu Tantalul, sau cu alte rarități găsibile în mineralul Pyrochlor. M-am întors la Ștei cu un certificat de confirmare și cu un braț de discuri cu muzică simfonică și de operă. Am găsit și tot felul de accesorii pentru atelierul meu de foto-amator, ceea ce mi-a adus doar bătaie de cap. A trebuit să consum nopți, și nu puține, ca să satisfac rugămințile prietenilor noștri. Făceam sute și sute de poze, care mai de care mai năstrușnice, în baia transformată în cameră obscură, împreună cu Marga. Lucra minuțios dar căsca la fiecare cinci minute. Era mai greu să mă țin de ea chiar și în comparație cu răbdarea de care dădeam dovadă pe vremea studenției noastre. Important era că prietenii rămâneau mulțumiți și nu se jenau să repete cererea pentru a satisface obligațiile față de rude. Perioada m-a marcat atât de mult încât am rămas cu un ”bârrr…” față de orice încercare de a mai face poze clasice. Noroc cu tehnica electronică ale cărei facilități m-au scutit și de pozele cu nemiluita, și de scrisul la mașina de scris, chiar dacă a fost concepută ca pentru avocați. A moștenit-o Marga de la Unchiul Andrei, cel certat cu pletele mele. Succesul de la Moscova mi-a mai săltat un pic aura de care mă bucuram și, de ziua minerului, pe plaja de la Mamaia, directorul Țurcanu, întâmplător Boris și el, mi-a spus că am primit Ordinul Muncii. O nouă tevatură în viața mea legată de faptul că nu eram membru de partid, și deci, inapt pentru așa o onoare. Din capul locului mi-am spus ”N-a fost să fie”, dar s-au izbit de faptul că aceste ordine erau semnate de Sus, deci intangibile. Soluția găsită de cei de la partid mi-a mai adus o bătaie de cap, eu, vinovat fără vină, dar asta cu altă ocazie.

VA URMA…oare?!…

1 comment

  1. Boris David

    Mulțumesc Melidonium, mulțumesc Emilia Țuțuianu. Onorat de găzduirea oferită, buna mea prietenă!

Lasă un răspuns