«

»

Gheorghe Pârlea – Pe seama lor trăim noi pacea de azi

De Ziua Veteranilor de Război

Conf. univ dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, OM de o calitate excepţională (şi) în ce priveşte statura lui de român dedicat trup şi suflet recuperării conştiinţei naţionale în rândul basarabenilor (dar şi al românilor risipiţi cu traiul în afara vetrei strămoşeşti, fie în obârşiile lor istorice din jurul României, fie în Siberia şi în Caucaz, urmare a prigoanei ţariste şi sovietice) m-a implicat şi pe mine, după modestele-mi puteri, în câteva din acţiunile sale. Cea pe care v-o împărtăşesc aici e un reportaj cu patru veteran de război de pe meleagurile mele, text solicitat de universitarul basarabean, pentru a edifica şi pe această cale cititorul volumului comemorativ* proiectat şi coordonat de domnia sa, spre a scoate din uitare tragedia Armatei Române de la Cotul Donului, în ultima conflagraţie mondială, în care românii, inevitabil, au avut războiul lor de recuperare a teritoriilor smulse samavolnic din trupul Ţării.


Nu ştiu câtă aderenţă va avea la cititor un asemenea gen de text, dar mie îmi impune o voce lăuntrică să vi-i fac cunoscuţi pe cei patru veterani mirosloveşteni, bărbaţi aparţinând unei generaţii pe seama căreia trăim pacea noastră de astăzi. Fiecare dintre ei poat fi, până aproape de confuzie, tatăl, bunicul sau străbunicul eventualului cititor al acestui text.
*

[flickr_set id="72157663011627513"]

În satul Soci din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti,Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în anul comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
Cei patru veterani mirosloveşteni au fost căutaţi şi găsiţi de dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău cu puţin timp înainte de a pleca la Cotul Donului, pe urmele faptelor de arme şi de jertă ale celor ce şi-au lăsat osemintele acolo. L-a însoţit şi îndrumat prin cele patru sate ale comunei primarul Ionuţ Gospodaru. După ce s-a asigurat că bătrânii aceştia matusalemici sunt eroii de la Cotul Donului, i-a fotografiat cu emoţie adâncă şi mi-a lăsat mie misiunea să le consemnez mărturiile, dânsul continuându-şi peregrinările sale osârditoare închinate Neamului. Pentru dr. V. Şoimaru, 19-24 noiembrie 1942 şi Cotul Donului semnifică frângerea aripii speranţei, cu privire la recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord din ghearele Rusiei Sovietice. Găsirea celor patru veterani cu gospodăriile la Mirosloveşti, judetul Iaşi, comună aflată pe frontul Moldovei, rupt la 23 august 1944, are o noimă pentru demersul basarabeanului Vasile Şoimaru, căci aceste locuri au semnificaţia frângerii celeilalte aripi a speranţei readucerii pământurilor româneşti la Vatra Neamului. Osteneala autoasumată a intelectualului basarabean pe drumurile dintre fluviul Don şi râul Moldova e un pilduitor omagiu pentru ceea ce a reprezentat exemplul de demnitate şi de jertfă al Armatei Române, dăruit idealului Unităţii Naţionale.
Supravieţuitorii mirosloveşteni ai luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad trăiesc cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus şi îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.
Verii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea din familia lor, pe Ion, fratele lui Eugen, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. “Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!”, ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: “Dar să ştiţi, măi băieţi (între “băieţii” cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani), că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: “Trei, Doamne, şi toţi trei!”. Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. “Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …”. De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne puna în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: “ Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!”
Vasile Isachi, mult mai umilit de bătrâneţe decât vărul său, cu barba tremurândă şi ochii ascunşi în găoacele de sub frunte, ţinu să înceapă povestirea cu informaţii despre inamicul Iarna; iarna rusească, venită devreme prin părţile acelea. El, pe lângă faptele de arme, avea în primire şi magazia de efecte; şi ne înştiinţă cu anumită mândrie că a avut grijă ca soldaţii români din unitatea sa să primească, după nevoi, măcar încălţăminte corespunzatoare, că mantalele erau “de partea ruşilor”, adică “nu prea erau, iar câte erau lăsau gerul să pătrundă în oase”, ne lămuri veteranul. El nu-şi aminti prea multe din anul acela, ci doar cum şi-a pierdut pe cei doi tovarăşi de arme din vecinătatea meleagurilor sale, pe Dumitru Bejenaru din Mirceşti (Iaşi) şi pe Gheorghe Airinei din Ruginoasa (Neamţ). Pe unul îl avea în stânga şi pe celălalt în dreapta sa când au fost împuşcaţi. Şi-a mai amintit moş Vasile şi cum a căzut prizonier, împreună cu câţiva ostaşi de trupă, şi un ofiţer român, la o împresurare a ruşilor. Ofiţerul reuşise să dosească bine, la percheziţie, busola, iar el, miteşteanul, o lanternă “pe care o aveam de la un soldat italian, de când s-o făcut schimbul de trupe, la Kliţka (Kleţkaia)”, reuşeşte bătrânul, pocind numele, să-şi amintească şi o localitate de pe linia frontului. Şi cum aparatul vorbitor al bătrânului avea multe piese lipsă, am desluşit greu de la el aventura grabei eliberări de sub escorta învingătorilor. Cu urechea aproape de gura povestitorului, am aflat că ruşii, pe timpul nopţii, şi-au închis prizonierii (“vreo zece”, estimă el) într-o baracă căreia i-au blocat uşa cu un drug de lemn, în timp ce ruşii, amorţiţi de băutură, s-au culcat într-o baracă vecină. Soldatul de la Miteşti a propus pe loc un plan de evadare, nevalidat de ceilalţi prizonieri. A găsit o scândură mai putredă în tavan, a dislocat-o cu grijă şi, ieşind, le-a legat paznicilor ruşi uşa cu o bucată de sărmă. Şi-a eliberat tovarăşii, apoi au sărit în râpa umplută cu zăpadă din apropierea barăcilor. Aceasta le-a “deschis drum”spre o pădure. Şi, în dezordinea aceea a împresurărilor şi despresurărilor, n-au mai avut posibilitatea să se alăture resturilor de trupe româneşti. Au hotărât atunci, în miez de iarnă străină, “cam pe la Crăciun”, ne lămuri el, să se folosească de cele două “instrumente din dotare” (busola şi lanterna italiană) şi s-o pornească spre Ţară. “N-am mai stat noi să socotin că Ţara era la vreo două mii de kilometri”, face moş Vasile o paranteză. “Şi uite-aşa dragii mei, de Paşti am sărutat pământul ogrăzii. Numai că o trebuit să zac prin spitale o vreme, căci mi-au rămas picioarele numai cu oasele; carnea de pe ele mi-a curs pe drumul rusului. Apoi, după ce m-am vindecat, am luat iar puşca, să le pun oprelişte ruşilor, care năvăleau ca hunii. La Iaşi m-a agăţat o schijă de picior, aproape să mi-l reteze, şi gata cu războiu’ pentru mine. Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului”.
Mihai Dascălu din Soci se ţine tare pe picioare, chiar dacă “le mai scârţie bălămălile” glumeşte veteranul căruia nu te încumeţi să-i dai mai mult de 75 de ani. E roşu la faţă, rotofei, de statură medie şi plin de viaţă. Vârsta nu i-a amorţit nici mintea, doar numai în “sectorul memorie”, ne avertizează el. “Şi e bine că-i aşa (continuă bătrânul cel tânăr), căci greu e de purtat în minte prăpădul războiului”. Ştie doar că a luptat la Cotul Donului dar nu-şi mai aminteşte localităţile. Spune că a văzut acolo morţi mai mulţi decât au fost cei vii, întâlniţi de el în restul vieţii. Mihai Dascălu a scăpat neatins pe Frontul de Est şi a fost numai bun de luptă şi pe Frontul de Vest; “Ca să mă pot ruşina de mine când aud cuvântul curvă”, se autoflagelează fostul vânzător la cooperativa de consum din sat. “În Ungaria însă, în timp ce treceam Tisa cu o barcă, cea cu coasa mi s-a arătat şi mie, dar nu faţă la faţă căci nu cu mine avea treabă, ci cu sergentul nostru, care era aşezat dinaintea mea. Eu eram la vâsle. Trăgeam de ele când depărtând braţele, când lipindu-le, după cum e rostul acestui meşteşug. Şi numai ce-l văd deodată pe sergent galben la chip şi cu pieptul sângerând. De unde i-a venit glonţul?, m-am întrebat. Trimisul morţii a venit din spatele meu. Eu ar fi trebuit să fiu ţinta. Nici acum nu tăgăduiesc să cred că glonţul acela a trecut pe sub braţul meu în timpul vâslitului şi s-a înfipt drept în inima nefericitului meu comandant de grupă”. Şi povestitorul încheie cu un oftat adânc: “Aşa a fost să fie. Nu la potopul de pe Don, ci la Tisa, aproape de casă”.
Moş Nică Paiu (în fotografie) ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija amintirile cu ajutorul întrebărilor precise: “Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte localităţi de pe-acolo, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din Munţii Tatra, ori de la… Rovine!” Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece ţâfnă: “D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă. Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am zis: Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Și mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lămuresc că nu bat câmpii.”
Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului: “Am fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în alcătuire (sic!). Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului, după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19 noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel; că el urma să-şi facă alta proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine, iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la o rusoaică (reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc. Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie de invalid de război. Răsplata asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele”.
Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi, generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu nu le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc.

_________________
*Cotul Donului, 1942: eroism, jertfă, trădare (coord. dr. Vasile Şoimaru), Ed. Balacron, Chişinău, 2012 (ed. I), 2014 (ed. a II-a)

Lasă un răspuns