«

»

Gh. A.M. Ciobanu: Divinul, Geneza şi Omul Istoric

GhAM-Ciobanu„Credința … făurește Frumosul în Biserici”. Cerem iertare iubitorilor de Eminescu, pentru cutezanța de a-l parafraza pe Nemuritorul Carpatic, cu acest vers de o mare profunzime, o zicere ce ar putea constitui adevărata denumire, la zăbava noastră asupra Creștinismului european. Europa, acest Continent arhaic și arhetipal, ca vatră de spirit și faptă a omenirii. Această „Cetate de Scaun”, în care s-a statornicit cu rodnicie, domnia neîncoronată, dar aureolată, a verbelor „a fi” și „a crea”.
Religia creștină, ca un „Credo”, mai mult ca „Ego-credo”, însumează în ea, o tectonică triadică, structurată, teoretic, în: Divinul metafizic, nivelul exogenic ca instituție obiectivă și stabilă – Biserica – iar ultima, monomică și subiectivă, mobilă și de suflet – lumea credinței ca atribut mono-uman. Aceasta din urmă, asemeni quasarilor din Universul neînsuflețit, posedă și o densitate mare de structură, dar și o mobilitate spontană, în a răspunde datului apropiat, spre concordare cu acesta și supraviețuire medie. De aici acest trinom complex, sensibil și mobil: Divinitatea ca unicitate, Biserica drept o relație stabilă și prea-mobilul credincios creștin. Se pare că, în general, acest metabolism spiritual, operează în toate marile Religii ale omenirii. Se ajunge, astfel, la un Credo „direct proporțional” cu Locul de trăire și Timpul trăit al „atomului” creștin – creștinul – și de Suma concentrică a acestora – poporul creștinat.
Iată o variabilă, reală și nu doar conceptuală – spațiul istoric, generator de prototipuri umane în grup, ce explică multe momente și răscruci, ale istoriei Creștinismului european. Un factor în plus, ce lămurește – prin infrastructuri umane și nu numai prin suprastructuri instituționale – polarizarea, în creștinism european estic și vestic. Ortodoxism și Catolicism. Vatican și Bizanț. Gregorian și psalmodiere isonică. Schit și Catedrală. Pictură și Statuar.
Creștinii din Răsărit, așezați la poarta, milenar deschisă, prin care au trecut zeci de popoare încă nomade, creștini ascunși mereu în codri, mergând „în vârful picioarelor” și rugându-se Domnului în biserici mărunte. Luau cu ei icoanele în „traistă” și-și rosteau rugile în șoaptă, cu ochii în jos, atenți pe unde fug. Și după ce trecea o urgie, se întorceau în satul pustiit. Ia-o, din nou, de la început. Și asta până la anul, când peste deal, urgie nouă. Din nou, pădure fără cer, fără „înaltul Cerului”. „Tu, Doamne, fii cu noi. Ai grijă!…”
În vremea asta, creștinii din Apus, s-au constituit în state mari, regate și imperii, armate și cetăți, castele și palate. Din loc în loc, o Catedrală până la cer. Vitralii și sonorități de orgă. Sixtine, Baptiserii. „Gloria in Excelsis”. Năvălitorii descălecau. În scurtă vreme, se și creștinau, se-ncoronau. Alte regate și dinastii. Nu în păduri, ci sub arcade somptuoase de Catedrale și de Domuri. Ortodoxism, Catolicism. Eventual, alți termeni, cu conținutul mai concentric. Un crez religios, creștin, monoteist și nu pluralic, cu revelație unitară la început, se polarizează, pe parcurs, în cele două viziuni, nu radicale, ci deschise la Ecumenism. Sunt viziuni cuprinse într-un binom unitar, lipsite de antitetism. Deci o dualitate generată, nu sacral, ci doar real, determinată de geografia și istoria unui continent. Și cum Homo e încă bio-spiritual și încă nu spiritualo-biotic, cei doi parametri de mai sus, au o pondere imediată și continuă, în raport cu altitudinea abstractă a demersului teologic. Un Creștinism răsăritean, temător de istorie și trăit într-un fundac pământesc, aducând Cerul alături și un Altul, vestic, elansat către un Cer polispațial, cartezian și armonic, cu cruce pe piept și spadă în mână. Viziuni coexistente, doritoare de concentrism, dar dominate de sinusoida istoriei. O birefringență spirituală, reflectată din plin și în toate Artele, atunci când acestea au o finalitate religioasă, la noi, acum, creștină
Arhitectura adună, adăpostește, densifică repetă Cerul sacru. Zidirile de cult sunt quasari de credință, sunt răscruci, așezări, în ambianța cărora dialogul trăit, dintre Divinitate și om, e total. Sub acoperământul lor, metabolismul se retrage mult. În Răsărit, la începuturi, Bisericuțe „din Răzoare”, multe retrase în păduri și iarăși multe, cu ziduri și cu turnuri defensive. Ca un semnal de adunare – Toaca – ce-și are „partitura” ca la ison. Aproape toate cu un turn. Când sunt mai multe, par a fi fragmentele unuia, fost prea înalt. Ferestre mici, boltiri puține. Catapeteasma, ca un „zid”, ce apără „Cetatea Domnului”.
Apusul, însă, sfidează Cerul, cu Catedrale și cu Domuri, la care zidurile, în perioada gotică, sunt broderii în piatră. O zidărie, ca o fereastră și o fereastră, cât o zidărie. „Să fie lumină!” O insulă galactică, într-un alt spațiu, numit tot galaxie. Perechi de turnuri, simbol al simetriei și ea, la rândul ei, model de ordine în haos. Un infinit divin, care se sprijină ușor, pe Catedrale și pe rugi.
Și plasticul reflectă această dualitate de destin istoric. În vest, e statuarul, ca turnuri mici, umane. S-au adunat mulțimi de oameni împietriți, spre a se înălța în infinit, la Dumnezeu. Acolo, sus. Pictură, mai puțin. Ea cere suprafețe largi, ferestre mici, penumbră de pădure, iar Cerul e doar bolta, de sub acoperiș. Pictura, doar decorativă. În Catedrale, oamenii vii, alături de statui. Cu toții, aduc „Ave”. Privirile spre Cer. Pământul e lăsat în urmă. Perfecțiunea divină, invită spre înalturi.
La cei din Răsărit, Înaltul e alături, și Cer și munți și sfinți și Dumnezeu. Nu-i loc pentru linii de fugă, pentru evadări de perspectivă. Totul e lângă noi, e-n noi. Tematica, un creștinism teluric, desprins din Biblie, ca pe atunci. O intimitate Divinitate-om, de prim plan, de singur plan. O singură plecare de la noi, neînsemnată, nu și spațială, ci de adâncime: fresca. Un parțialism, ce poate fi luat de om, când e în bejenie, e Icoana. Cristal de Credo. O Catedrală, redusă la doar două dimensiuni. Sacralitate lângă noi, lângă un suflet, de creștin.
Sonorul muzical e doar vocal, în Răsărit, numai vocal. Neume liniare, cu mici sinuozități de rugă, mai mult de sine și apropiate de acea linie „gravitațională” numită ison. Ca două deveniri umane, aproape paralele. Ca un „prim-plan”, aflat și la pictura cea parietală.
Sonorul vestic, e și el o Catedrală. O altă catedrală, făcută din coloane muzicale și însumată în acea spre cer: imensa Orgă. Cântarea omenească e mai mult vorbire, iar Orga, o orchestră, care transformă polifonia aleatorică a Lumii, în perfecțiunea verticală a armoniei. De la Haos, înspre Sublim. Sonoritate spațială ascendentă, acesta este „Cantus” zis Gregorian. O scriitură etajată, deschisă spre cristal, alături, înspre Est, de „of-ul”bizantin, șoptit unei Divinități, ce-i pe aproape.
Pentru Apus, omagierea celui ce-i Atot. Omagiere colectivă, de o pluralitate care poate umple un Dom, o Catedrală, un Notre-Dame sau Piața San-Pietro. Un „Ave” larg spre Cel de Sus, un „Salve” către Necuprinsul sacru. De-aceea, la începuturi, cu texte în Regina limbilor, Latina. O limbă, devenită sacră și adecvată cu acest „In Gloriam”, adus Sublimului divin.
În Răsărit, bizantinismul, păstrează o slavonă, ca denumire și ca scris. Dar ruga este singulară, de la suflet și spusă, pentru El și credincios, în limba Mamei. Nu vrea să fie observat. Îngenunchează, implorând iertare, mântuire, ajutor. Și pentru el ce este și pentru cei ai lui ce-au fost. În jur, penumbră. Ferestre mici, ca de bisericuță. Și Mama-i este lângă el, cu graiul ei.
Religia creștină nu-i blazon, biserica nu e palat. E pentru toți, cei mulți, cu suflet doritor de puritate. La omul de pe Terra, predomină văzutul. „Veniți de luați lumină!” De-aici Solemnul ritualului creștin. Despre acelea zi de zi, putem vorbi pe stradă, la portiță, la fântână. Dar despre prea divinul Cer, despre Atât-Înaltul, nu. Și de aici, în Creștinism, Solemnul. Ca ambient, de costumație, ca ritual. Fie la Voroneț, fie la San Pietro. Un Tot sărbătoresc, sub bolți cu candelabre, sau în prea sublimele Procesiuni, cu Crucifix sau Moaște, Icoane sau Statui. Și în ritualul de la noi și în Apus. Odăjdii, Patrafire, Mitre. Un „tot”, dincolo de obișnuit. Obișnuitul, cel de lângă noi și neobișnuitul, de Dincolo. Ceva deschis egal spre toți creștinii, dar strecurat în suflet, așa cum este el, „să fie dat”, la fiecare om. O diferențiere „pe teren”, reală și fatală, cu un suport istoric implacabil, de care, sigur, secol după secol, s-a ținut seama, la nenumăratele Concilii sacre. Dumnezeirea e în „Cer”, dar pe pământ, ființele umane, la noi, acum, creștinii, se luptă cu o Istorie care, uneori, e „fără Dumnezeu”. Un Credo care, în același timp, nu e numai „precum în Cer, așa și pe pământ”, ci și „precum e viețuirea noastră pământească, așa gândim și Cerul”. De ce cerescul Tată, prin Iisus, se întruchipează în pământescul Om? Ortodoxism – Catolicism. Bisericuțe – Catedrale. Viziune sculpturală – picturală. Polifonie gregoriană – Ison neumatic. ,,Filioque”. Dar, „tragem linia și adunăm: e „Creștinismul”. „Carele”, ca esența unicității și pluralicul „Ceruri”, ca Cel de Sus, de lângă noi, din fiecare dintre noi. Doar două ziceri din acel pansacralic „Tatăl nostru”. „Padre nostrum”.
Ne-am obișnuit cu spusa biblică: „La început a fost acel Să fie” și a tot fost. Acum, prin „Credo”, zicem alt „să fie”. Și tot este. „Gândul”…

Gheorghe A.M.CIOBANU

1 comment

  1. MILITARU

    UNICUL, NEMURITORUL DOMN PROFESOR CIOBANU ! Cuvintele raman dincolo de noi !

Lasă un răspuns