«

»

Gheorghe Pârlea – Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Gheorghe ParleaAduc, prin acest obol al meu de aici, modest omagiu celor pe care îi comemorăm la 9 Mai – anul acesta, la şapte decenii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Maranda Pintilii era o femeie simplă şi evlavioasă. Înainte de a se declanşa cel mai crunt război al omenirii, care a provocat peste cincizeci de milioane de victime, ţărăncii din Mirosloveşti îi răpiseră deja cinci copii bolile copilăriei – un alt fel de război, poate mai crud decât cel propriu-zis, căci victimele lui erau copiii. Durerea pierderii celor doi prunci gemeni, amândoi băieţi, apoi a celui ce părea că a scăpat de bicisnicia vârstei infantile, căci avea vreo doisprezece ani, nu se stinsese încă în sufletul acestei mame nemângâiate. O întărea însă, în suferinţa ei, pilda lui Iov cel din Biblie şi ceilalţi copii care i-au rămas în viaţă, între ei Nică şi Manole, nădejdea bătrâneţii ce urma să-i vină.
În pragul războiului, Nică era deja însurat şi avea şi trei prunci de crescut, iar Manole era tocmai la vârsta când ţara îl cerea la oaste. Acum însă, ţara avea nevoie de mai mulţi ostaşi, aşa că n-a scăpat de rechemare la datoria ostăşească nici bădiţa Nică, cum îi zicea fratele mai mic. Biata mamă ştia ce înseamnă războiul din cele ce văzuse în celălalt, din care bărbatul său a avut norocul să se întoarcă. Aşa că îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, pe Care-L implora cu rugăciuni adânci să-i ajute pe băieţii ei să împărtăşească norocul oşteanului din primul război, oşteanul care, atunci, îi era deja unuia dintre ei tată, celuilalt urmând să-i devină după lăsarea la vatră. Se ruga întruna în casă, în ogradă, la câmp sau la poartă, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, în ambele sensuri ale acestuia: „Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!
Ani de zile, mama ostaşilor din Mirosloveşti n-a primit nicio veste despre băieţii plecaţi la război, nici măcar pe aceea că prima invocare din rugăciunea ei se împlinise deja. S-a întâmplat pe undeva, lângă Tiraspol, în Transnistria. Coloane de prizonieri români, aflate în marşuri chinuitoare spre Rusia sau Ucraina, îşi întretăiau drumurile pe pământul fraţilor de neam de peste Prut. Coloana celor vreo sută de prizonieri, care îl avea comandant, pus de ruşi, pe sergentul Manole V. Pintilii, a primit îngăduinţa nesperată a pazei sovietice de a se opri la o fântână. În timp ce a băut fiecare în fugă un pumn de apă rece, care avea să le ţină şi de foame, iar câţiva dintre nefericiţi şi-au oblojit cu bucăţi din cămăşile slinoase rănile din tălpi, a ajuns la acel loc de răgaz încă o coloană de prizonieri. De fiecare dată când avea asemenea prilej, cu vocea înecată de emoţie, Manole întreba: „Fraţi români, nu-i cumva printre voi şi frate-meu, Ion Pintilii?” A întrebat şi de data asta, dar acum a facut-o sub impulsul unei speranţe pe care n-o mai avuse până atunci. Simţea că de undeva, din mulţimea amărâţilor care mergeau către „Golgota” lor de muritori, o voce îi va răspunde: „Unul Pintilii îi mai la coadă…”. Sergentul care-şi căuta cu ardoare fratele crezu că răspunsul la întrebarea de acum e doar ecoul speranţei lui. Dar vocea era aievea si continuă să rasune a nădejde: „Nu-l ştiu după numele mic…Du-te de vezi dacă-i frate-tău…”. Şi în timp ce ruşii care-i însoţeau fumau „în ştafetă” o ţigară ieşită din manufactura ambulantă a unui soldat român, căruia îndeletnicirea aceasta sporadică îi era leac de alinare, Manole îşi zări fratele. „…Badiţă Nică!…”. Atât putu rosti sergentul, căci îl gâtuia plânsul, ca şi pe frate-său, cu care nu se mai vazuse de trei ani.
Acum se întâlniseră, dar aveau itinerare diferite. Ce era de făcut, ca fraţii să rămână împreună? Ruşii îi număraseră, iar lipsa unuia dintre prizonierii din coloană nu putea fi justificată, la raport, de comandantul-prizonier, decât dacă absentul murea pe drum. Schimbul între oamenii din coloane diferite nu era acceptat nici de către prizonieri, fiecare crezând în destinul lui. Norocul sergentului Pintilii veni din faptul că în coloana sa murise un nefericit. Şi iată-l pe tânărul evlavios, pentru prima şi singura dată, bucurându-se de moartea unui semen. Vorbi cu celălalt comandant de coloană să i-l dea pe frate-său în schimbul mortului. Deşi se temea de eventuale consecinţe, acesta acceptă şi raportă însoţitorilor ruşi moartea prizonierului, cerând permisiunea să-l îngroape. Fără nici o expresie pe chip , unul dintre ruşi se deplasă spre locul unde Pintilii săvârşise substituirea şi se convinse de existenţa mortului. Făcu un semn precipitat comandantului român ce-l avea acum în inventar pe nefericitul răposat, din care gest acesta înţelese că nu e timp de îngropat morţii. Şi dădu semnalul de plecare.
Calvarul drumului pe jos, în camioane „Molotov” fără prelată ori în trenuri de marfă, tixite cu pradă metalică de război, foamea şi setea îndurate au adus în lagărul din Donbas mai degrabă nişte suflete încă pâlpâind, decât nişte trupuri destinate să clădească abataje în celebrele mine ucrainene.
Cei doi fraţi Pintilii au fost repartizaţi în formaţii de muncă diferite. Truda lor de prizonieri trebuia să se consume la suprafaţa minei, cărând trunchiuri de copaci, preluate dintr-un loc unde tulpinile din codri erau lepădate aici de alţi nefericiţi. Pentru a-l putea transporta, sub un trunchi de vreo 400 de kilograme se chirceau între opt şi zece prizonieri. Până la stivă îi pândeau capcane care zdrobeau zilnic trupuri aproape stinse de foame, frig şi boli. Deşi era doar un schelet, Manole nu era omul care să se lase învins cu una cu două. Nu se gândise la moarte nici sub gloanţele şi schijele războiului, fiindcă, mai mult decât alţii, îl luase pavăză pe Dumnezeu şi credea cu tărie în ziua cea mare a întoarcerii acasă. Frate-său mai vârstnic îl ocăra mereu că nu se cruţă. Îl vedea întruna la capătul din faţă al trunchiului, acolo unde primejdia strivirii se dovedise a fi mai frecventă.
Într-o zi, bădiţa Nică scăpă din nou de sub pază şi dădu fuga pe la frate-său, cu grija încuibată, încă din copilărie, în sufletul fratelui mai mare faţă de cel mic, deşi el era cel mai vulnerabil în condiţiile de acum. Dorul de cei trei prunci de-acasă şi teama că nu va rezista până la vremea întoarcerii la ei îi slăbiseră puterile peste măsură. Mai era şi grija pentru Manole, care parcă-şi provoca destinul prin mărinimia lui de-a se expune în locul altora. Paşii împleticiţi îl aduseră în acea zi către frate-său ca o prevestire rea. Tocmai când ajunse în zona de lucru unde-l găsea adesea pe Manole, o grămadă de umbre îmbrăcate în mantale zdrenţuite făcuse un fel de cupolă asupra unui trup neclintit, cu tâmpla brăzdată de linii sângerii. Îşi făcu loc şi Nică Pintilii în acea adunătură de trupuri, după ce păşise peste un trunchi rostogolit nefiresc în preajma acelei grămezi de oameni. Simţi deodată cum i se taie picioarele, căci recunoscu acolo, jos, trupul fratelui său. Cu mâinile nesigure, începu să-i frece faţa cu zăpadă, în speranţa că Manole zace doar într-un leşin. Frate-său nu dădea însă nici un semn de viaţă. Cei din preajmă îl priveau cu milă pe cel care-L implora pe Iisus să repete minunea cu …învierea lui Lazăr. Bădiţa Nică îşi ridică fratele inert în şezut, îl prinse de subsuori şi începu să-l târască spre ieşirea din lagăr. Striga cât putea într-o rusă stâlcită după ajutor.
Când a înviat din moarte, Manole se trezi împresurat de trei bărbaţi îmbrăcaţi parţial în alb, într-o încăpere cu pereţi din zid. Trăind de mult timp numai în barăci de scânduri, nu-şi putea explica cum a ajuns într-o asemenea clădire. Avea să se dezmeticească mai târziu, când află că a zăcut acolo, la spital, în neştire, vreo trei zile. A fost norocul lui să se afle în acel spital un medic român, devotat jurămantului lui Hipocrat. Acesta ceruse sprijin unui medic neamţ, cu care doctorul român împărtăşea acelaşi statut de prizonier de război. După vreo lună, cu auzul slăbit, Manole Pintilii revenea în lagăr, inapt însă pentru muncă.
La puţin timp după accidentul lui Manole, veni sorocul lui bădiţa Nică să se apropie de buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte, căci se îmbolnăvise de tifos. În lagărul lor numai unul scăpase cu viaţă până atunci din agonia acestei boli cumplite. Fusese dus în baraca cea izolată, căci acesteia i se destinase rolul de lazaret (loc de carantină pentru bolnavii contagioşi). Era rândul lui Manole acum să se îngrijească de frate-său, înfruntând ameninţarea contaminării. Bădiţa Nică, pendulând între cele două maluri ale soartei, cu ultimele puteri, se ruga de el, plângând, să nu se mai apropie de lazaret. Nădejdea lui era acum în supravieţuirea fratelui mai mic, căci numai el le mai putea ţine loc de tată credincios copilaşilor lui de-acasă, în caz că el nu va găsi putere să reziste. Apoi, nu suporta gândul că inima mamei, care-i aştepta de ani de zile, ar putea rămâne nemângâiată până la moarte, în cazul că nu s-ar întoarce niciunul dintre ei.
Într-o zi, inevitabilul se produse. Manole Pintilii deveni şi el locatar al lazaretului din lagăr. Şi dacă tot a trebuit să înfrunte moartea, ceru să o facă îmbrăţişat cu fratele său, adică în acelaşi pat. În el, mezinul, încă mai licărea un pic de speranţă, pe care dorea s-o împărtăşească acum cu bădiţa Nică. Au trecut amândoi prin toate etapele bolii. Manole însă rezista bine. Rupea de la gura lui din cartoful fiert, primit o dată pe zi, ca să-l întremeze pe frate-său. Avea cu el şi o carte de rugăciuni, o epistolie, pe care i-o puse mama-sa în sân la plecarea de-acasă. Se aşeza în genunchi în mijlocul barăcii şi citea cu voce tare, pentru toţi bolnavii, rugăciunile întăritoare, de fapt, singurul tratament pe care aceştia şi-l puteau administra – pentru suflet, căci pentru trupul bolnav tifoşii nu primeau nimic. Totul era la cheremul rezistenţei propriei naturi. Toţi bolnavii erau numai piele şi oase, dar câţiva dintre ei au supravieţuit. A scăpat chiar şi cel care avea la un moment dat cele mai mici şanse: Nică Pintilii, singurul care avea de crescut trei copii, misiune pentru care rămânerea în viaţă era o condiţie invariabilă. Toată viaţa sa avea să-l privească pe frate-său, Manole, ca pe salvatorul lui deşi, în această privinţă, loialitatea lor frăţească se manifestase într-o ideală reciprocitate.
*
Într-o dimineaţă senină de aprilie, 1946, când prin crengile pomilor înmuguriţi cîntau graurii, la o poartă de gospodari din Mirosloveşti, o mamă murmura pentru ultima oară, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, rugăciunea pe care o rostise de o sută de ori pe zi, de cinci ani încoace, de când amândoi băieţii îi plecaseră la război: „Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!”. Prin colbul uliţei, stârnit de hârjoana inocentă a câtorva copii, ochii împăienjeniţi de-atâta plâns zăriră două siluete, apropiindu-se agale şi sprijinindu-se una pe alta. Nu recunoscu în cei doi pe fiii ei, dar era încredinţată că nu puteau fi alţii. Dumnezeu nu putea ignora puterea credinţei acestei mame din Miroslăveşti. Şi aşa a şi fost.
După ani mulţi, când tocmai îl împlinea pe cel de-al optzeci şi patrulea, Maranda Pintilii pleca împăcată acolo unde „…nu este durere şi nici întristare”, pentru că-i avea la căpătâi pe cei doi băieţi ai săi, Manole şi Nică, pentru care ea consacrase, la scara unei arii spirituale locale, măsura-etalon a dragostei de mamă.

Lasă un răspuns