«

»

Petruş Andrei: Zâmbet de primăvară


Trimisesem ilustrului meu magistru academicianul Constantin Ciopraga primele mele volume de poezii printre care şi un basm în versuri Taina feciorului de împărat. 
Cu o promptitudine şi o generozitate care m-au emoţionat profund domnul profesor de profesori mi-a scris, printre altele: ,,Admirabilă placheta Taina feciorului de împărat”. Prinzând aripi, am trimis povestea mea cu tâlc la Concursul Naţional de creaţie literară „Ion Creangă – Poveşti” la cea de-a XVI- a ediţie, Iaşi, 2009. Juriul (format din scriitorii Constantin Dram, Constantin Parascan, Indira Spătaru, Valeriu Stancu –Preşedintele U.S., Filiala Iaşi şi Valentin Talpalaru) mi-a acordat marele premiu „Ion Creangă” al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi. Un an mai târziu, povestea apărea în antologia „Poveştile de la Bojdeucă” XI, Editura „Pamfilius”, Iaşi, 2010. 

Mi-am adunat toate poeziile despre şi pentru cei mici şi poveştile scrise pentru toate vârstele în acest Zâmbet de primăvară, aşteptând cu emoţii mult mai mari ca până acum verdictul unui numeros juriu format din Smaranda, Sânziana (România), Victor, Viviana (Canada), Armand şi din toţi copiii din lumea întreagă.
                                                                                                                                             Autorul

Un copil

Un copil e-o mângâiere,
E o rază-n asfinţit,
E credinţa-n Înviere
E un dor de infinit.

Un copil e o vioară,
E o muzică de vis,
Un copil e-o căprioară,
Un zbor alb pe-un cer deschis.

Un copil e-o bucurie,
E o oază-ntr-un pustiu,
Un izvor de apă vie,
E un boţ de aur viu.

Într-o lume rezervată,
Un copil e numai dor,
Numai dragoste curată,
Un copil e-un mărţişor.
Un copil e-o primăvară
E un cântec veşnic nou,
Un copil e-o floare rară,
Răsărită-ntr-un landou.

Un copil e o minune,
E un mugur de aprilie,
E-ntr-un schit, o rugăciune.
Un copil e … un copil.

Îngeraş crescut în poală
Patu-l măsură pe brânci,
Ba mai cade, ba se scoală
Mai că-ţi vine să-l mănânci.

Şi când vorbele îngână
Puiul dulce şi sprinţar,
Limba noastră cea română
O-nvăţăm iară şi iar.

Copilărie

Surâsul tău copilărie,
Şi farmecul pe care-l ai
Mi-aduc în suflet bucurie
De parcă-aş fi şi eu în rai.

Şi ochii tăi senini ca cerul
Şi glasul tău cel argintiu
Îmi fac mai lămurit misterul
De ce vreau iar copil să fiu.

Să zburd cu alţi copii de-o seamă,
Să alergăm perechi-perechi
Sus, pe a dealului sprânceană,
Purtând cireşe la urechi.

Se-apropie vacanţa mare,
E larmă mare-n cuiburi mici,
Şi-aşteaptă-n prag de nerăbdare
Duioase inimi de bunici.

Taina feciorului de împărat

Depăn azi povestea dragă
cu „A fost ca niciodată…”
Elixir de-o viaţă-ntreagă,
băutura fermecată
Bei o gură şi uitate-s
şi suspine şi durere,
Laşi licoarea aromată
şi înmiresmata miere.

Împărat cu barba albă
şi cu plete-aproape ninse,
Stăpânea peste pământuri
şi hotare necuprinse;
Peste ape-n largii albii,
munţi cu crestele albite,
Peste dealuri înverzite
peste câmpuri nesfârşite,

Iar în codrii, fără margini,
nu călca picior de om,
Patru-cinci voinici călare
nu puteau cuprinde-un pom,
Şi-abătut privea-mpăratul
peste-atâtea bogăţii,
Îi lipsea feciorul numai
marii lui împărăţii.

Vraci vestiţi în lumea toată
i-aduceau un braţ de leacuri,
De atâta aşteptare,
îi păreau clipele veacuri,
Îi părea pustiu palatul
iar mintea plăsmuită
Şi vedea averea toată-n
patru vânturi hrentuită.

Ceea ce strânsese-o viaţă
s-ar fi dus atunci de râpă,
Într-atâta sărăcie,
bătrâneţe-ar fi urâtă.
La ce bun s-aduni în şire
într-o viaţă ca furnica,
Dacă din agoniseala-ţi
nu rămâne mai nimica.

În iest timp vine-n ogradă
un bătrân îngârbovit,
Şi privind împărăţia
şi palatul înnegrit,
Îi zâmbesc în creţuri ochii
când sprâncenele se bat,
Pe oşteni cu halebarde
îi întreabă de-mpărat.

„Moşule, îi spune unul,
parcă-i tremura musteaţa,
Du-te şi îi stă-nainte
de ţi s-a urât cu viaţa.
Cată-ţi calea, mergi în drumu-ţi,
uită-te în gard mai bine
Doar un par nu-şi are capul
căci te-a aşteptat pe tine!”

Dar bătrânul merge-n calea-i
de la drumu-i nu s-abate
Parcă-ar şti că ce pat alţii
numai el nu poate, pate.
Când în cale-i împăratul
dintr-o dată îi răsare,
Toată negura din lume
drept în ochii lui apare.

Şi c-un glas să-ngheţe apa
şi pământul înverzit,
De cutremură palatul
ba şi codrul nesfârşit
Îl întreabă pe moşneagul
în toiagu-i rezemat:
„-Ce vrei tu, moşneag netrebnic,
cum de-mi intri în palat?”

„-Binele Măriei Tale,
asta vreau eu Prea Mărite,
Zilele vieţii mele
de amu mi-s drămuite
De pedeapsa ta cumplită
noi n-avemu-ne-a teme
Cum eu ştiu şi tu bagi seama
mi-a-nţărcat a vieţii vreme.

N-am venit de-a surda slobod
pe-ale tale largi meleaguri,
Să-mi împiedic pas nevolnic
de-ale tale nalte praguri.
Ci-am venit să-ţi aduc leacuri
fără greş, să te aline,
Şi-om găsi apoi o cale
să mă răsplăteşti pe mine.

De ţi-o da în dar fecioru-ţi
preafrumoasa ta regină
După numai patru lustri
să ţi-l laşi la noi să vină
Până în adânc de codru
unde n-a călcat piciorul
Şi la poale de brad verde
tainic susură izvorul.
Scurta vreme cât mai este
eu să-l dăscălesc, să-l mustru,

De-o intra cu o idee
în cel de-al cincilea lustru.
Numai ţine bine minte,
nu cumva să faci greşeala
Că-ţi aduce supărare
dacă vei călca-nvoiala
Înţelegerea e bună
câtă vreme încă sânt
Şi nu cade, bunăoară
dacă-am să mă fac pământ.

Ce zici, Doamne, bune,rele-s
toate câte le-am rostit?”
Împăratul, dintr-o dată,
când de prinţ a auzit,
Şi-a-mpăienjenit privirea,
vorba-i sună înecată
Şi luând de braţ moşneagul,
îl pofteşte în polată.

S-a rotit pe ceruri luna.
şi-a murit în câmp zăpada
Înfloreau de aur merii;
prinţu-n zori stârni ograda.
Şi-mpăratul care stase
mărmurit în dosul uşii,
A dat straşnică poruncă
să petreacă toţi supuşii,
Să se bucure în toate
cele mari şi largi hotare
Căftănitele obraze
şi slujbaşi cu mic cu mare.

                     II

Cât creşteau alţii-ntr-o lună,
prinţul într-o zi creştea,
În întreaga-mpărăţie
lumea toată-l îndrăgea.

Mai cu seamă împăratul
cel mai tare-l avea drag.
Bucuros din cale-afară
dă uitării pe moşneag.
Mlădios ca trestioara
şi vânjos cum e stejarul,

N-avea seamăn prinţu-n ţară
chiar dacă-i lărgeai hotarul.
Încă din copilărie
îndrăgise vânătoarea
Nu se speria de ploaie,
nu-l înspăimânta ninsoarea.

Hoinărea prin crânguri dese,
prin hăţişuri şi huceaguri,
În pădurea neumblată
prinţul îşi croia drumeaguri.
Singuri, el c-un câine numai,
făr-alai şi fără ceată,
Vietăţi fără de număr
erau prinse în săgeată.

Într-o zi, într-o poiană,
rezemată-ntr-un toiag,
Prinţul îşi strunise calul
lâng-o umbră de moşneag.
Alb ca neaua-i era capul,
două caiere pe chip,
Când şi-oprise, bietul, mersu-i
în copac părea-mpietrit.

Genele el îşi ridică
şi pe prinţ măsoară-agale,
Pune mâna şi-şi îndreaptă
anevoie-a sale şale,
Face semn apoi bătrânul
de pe cal să se coboare,
Ca poiana împreună,
pas cu să o măsoare.

Prinţul iute înţelege
şi ascultă, nu crâcneşte,
Căci prin semnul lui îi pare
că pădurea îi vorbeşte;
„-Nalte prinţ, eu taina
nu o prefăceam cuvinte
Şi-aş fi vrut să o destăinui
doară celor din morminte.

Dar, pesemne, soarta vrut-a
ca să-mi ieşi în drum acum
Taina ta şi-a mea, eu, prinţe,
abia astăzi să ţi-o spun.
Mai nainte ca pe lume
încă tu să fi venit,
Nu era, ca azi, palatul
de petreceri stăpânit,

Nici în pomi, gingaşe păsări
glasuri nu aveau în ramuri
Nici-o floare în verandă
nu mai înflorea la geamuri.
Împăratul, tatăl vostru
dase straşnică poruncă,
Din pustiul dinăuntru
alt pustiu în jur s-aruncă.
Ani de-a rândul fericire
cu-ambii pumnii împărţise
Dintre fericiţi pe lume
doar el se nefericise.
Căci regina, mama voastră,
de când fost-a miruită,
N-a-mplinit Măriei sale
ruga ce-a fost juruită.
Ei, aleanul zămislirii
i s-a fost deplin oprit,

Că-mpăratu-n tinereţe
legea a nesocotit,
Şi punând în locu-i alta,
izvodind din bunu-i plac,
În hotar ca neprieten,
s-a plantat gigant copac.

Vrând să soarbă doară dânsul
de pohfală tot paharul
Şi-a lărgit, cu strâmbătate
peste margine hotarul.
Am crezut că învoiala,
dintre noi el şi-o va ţine,
Numai după patru lustri
tu să vii să stai cu mine.
Să te-nvăţ, cât biata-mi minte
a putut cuprinde-n vracuri
Felurite-nvăţăminte
adunate-n zeci de veacuri.

Ce e binele şi răul,
mai cu seamă ce-i dreptatea,
Faţă de sărmani nevolnici
cât preţ are bunătatea.

Să fii liber ca un vultur,
să pluteşti senin în zări,
Să ai firul de lumină-n
labirinturi de-ntrebări.
Pe-mpăratul, tatăl vostru,
eu îl mustru şi îl iert
Numai să nu fii ca dânsul
samavolnic şi nedrept.

De la arbore şi floare,
de la pasăre învaţă,
Şi o gâză cât de mică
de ştii cum îţi dă povaţă.

Stai de vorbă cu bătrânii,
tu cu vorba-i cercetează,
Ca în limba cea vorbită,
taina lumilor viază.

De-i vedea hapsâni de ţarini,
nu fă lor tovărăşie,
Chibzuit diriguieşte
doar a ta împărăţie

Vei avea în jur prieteni
şi-ţi vor asculta cuvântul
Şi te-or pomeni popoare
de pe tot întins pământul.

Eu m-oi duce pe sub ierburi
şi oi creşte rădăcini,
Dacă-i prinde drag de mine
tu la arbori să te-nchini.
Când vei sta întins pe frunze,
pe sub cetine culcat,
Dacă-i mângâia pământul,
m-oi simţi îmbrăţişat.

Iartă-i moşului cu lacrimi,
vrea să-şi ieie „Bun rămas”
Şi că taina ta în gura-i
vlăguită prins-a glas
Dă-napoi ce împăratul
a luat dar pe nedrept
Nu mai plânge fiu drag, prinţe,
vino să te strâng la piept!”

                  III

Şi-atingându-l ca o boare,
ca o umbră a pierit…
Ce-a fost asta? Vis de-o clipă
prinţul stă nedumerit

Printre crengile uscate,
coaja face munţi de negi…
„Ce-i cu năzărirea asta
şi cu sfaturi de moşnegi?”

Prinţul îşi întoarce calul
prin hăţişuri îl încurcă,
De prin adâncimi de suflet,
o-ntrebare îi tot urcă
Şi suveica întrebării
gândurile sale ţese…
Din hăţişuri încâlcite
prinţu’ iaca-ndată iese.
…………………………………………………………….

Şi pe cale-aşa cum merge
nici n-aude nici nu vede,
Geaba capauca-i iute-n
două laturi se repede,
Nici la dreapta nici la stânga
prinţul nostru nu s-abate,
Şi în braţe cu tristeţea,
mintenaş, intra-n cetate.

                  IV

Împăratul pe fereastră,
vede prinţul supărat
Şi, grăbindu-şi bătrâneţea
iese iute din palat.
Toată dragostea de tată
ochii săi i-au dezvelit
Şi cerşesc un palid zâmbet
de la fiu-i prea iubit.
Iar îngrijorarea-i scoate
întrebare cu-ntrebare,

Ori cu una ori cu alta
cată leac la supărare.
Prinţu-i spune-atunci of-ul
cumpănit, înţelepţeşte,
Numai cât îi spune păsul
of-ul lui alt of! stârneşte.

Şi-mpăratul, prunc-acum,
pleacă sceptrul umilit;
„-De-i greşeala, tinereţea,
nu eu, tată, am greşit!
Să faci bine tu acuma,
ca păcatul să-l repari
S-au făcut atunci pe lume
încă altele mai mari.
Dă-le la sărmani hotarul
că aşa li se cuvine!

Le trimit prin tine vestea,
ei vor şti că-i de la mine.
Până când ţi-oi trece sceptrul,
de porunca mea ascultă,
De-ai să vii degrabă-acasă,
apoi ne-om găti de nuntă.

Ispăşind păcate grele,
strâmbătate şi eroare,
Pe temeiul nunţii tale,
noi om face sărbătoare.
Iar la nuntă călcând legea
din strămoşi şi sfiiciunea
Nu voi, prinţul şi prinţesa,
eu oi spune iertăciunea!”

Şi la nunta de poveste
au venit cu mic, cu mare,
Toţi supuşii-mpărăţiei
ba şi de peste hotare.
Prinţul era rupt din soare
şi mireasa chiar din lună,
Coborâseră din stele
prima dată împreună.

Şi în capătul poveştii
cine ridica ulciorul?
Să iertaţi, cinstite feţe,
tocmai eu, stihuitorul,
Şi din barbă picătura
absorbind-o cu batista:
„Aţi glumitără, nepoate-i
tare vinul anul ista!”

Iar poetul pân’ la urmă
neştiind cum să o dreagă,
A mai pus, ca din greşeală,
dinadins lucruri de şagă
Din ulciorul cu putere
beau doar Feţi-Frumoşi şi regii
Astăzi beau cu toţi de-a valma
şi cei tineri şi moşnegii.

La sfârşit aşa om face,
c-aşa-i şartul băsmuirii,
Ca să vă rugăm să spuneţi
care-i tâlcul plăsmuirii…

Lasă un răspuns