«

»

Mihai Merticaru – sonete

Mihai MerticaruPovaţă

Cincizeci de nimfe te urmăresc, poete,
Ai grijă să nu-ţi cadă vreuna pe cap,
Că nu te mai tratează nici Esculap
Şi pierzi excursia printre comete!

În roca timpului, de când tot sap,
Am descoperit poveşti şi sonete
Despre faimoase întâlniri secrete
Între o nereidă şi un arap.

Păstrează curată cămaşa lui Orfeu,
Să te bucuri de răsplată aleasă,
Să ştii că eşti febleţea lui Dumnezeu,

Vână de aur în nobil minereu!
Veşnicia ţi-a fost dată mireasă,
De omeneasca moarte nu-ţi mai pasă.

CONCERTUL NIMFELOR

Nereidă, nălucă sau naiadă,
Din care zări albastre ai răsărit?
Din ce catedrală te-am dezidit?
Din ce ramuri te-am rupt, din ce livadă?

În coroană de regină mărgărit,
În munţi silhui, ameţitoare driadă,
Minunea unde ar fi putut să şadă?
Cum de tocmai la noi a nimerit?

Dar, iat-o, se apropie de mine,
Mă-nvăluie valuri de păr auriu,
Cu braţele de gâtul meu se ţine,

M-aprinde, mă-ngheaţă printre suspine,
Eu îi caut gura şi-aud glas mieriu:
-Scoală-te, iubitule, că e târziu!

INVITAŢIE

Te-aştept înfrigurat de-o veşnicie
Să apari pe aleea mea de ceaţă.
N-auzi cum deznădejdea mă răsfaţă
Şi ziua-mi întreagă e sălcie?

Noaptea nu se mai face dimineaţă
Şi umblă pe coclauri zurlie,
Strugurii nu se mai coc în vie
Şi roua din privire îmi îngheaţă.

Iubita mea născută dintr-un vis,
Euritmia vieţii-mi, fără tine,
E un testimoniu abrogat, prescris,

Un refren anacronic şi fără bis.
Lasă-ţi izvorul cu-al meu să se-mbine,
Hai să ne scriem povestea cu aldine!

UNICAT

Ne-am întâlnit într-un decor mirific,
Vrăjiţi de miresme, cântece şi flori,
Cum nu găseşti în viaţă de multe ori,
Şi vreau momentu-acela să-l glorific.

Din tălpi în creştet ne-au fulgerat fiori
Şi basmul şi-a urmat un curs atipic,
C-un arsenal de întâmplări prolific,
Mustind de farmec, suspansuri şi culori.

Pluteam fericiţi pe înălţimi astrale,
Setea de zbor gâlgâind în artere,
Azurul îl placam cu albastre dale,

Să nu-ţi intre vreo aripă-n sandale.
Dragostea ne era unica avere
Şi speram că-i ultima care piere.

ZBOR

Prin pustiu, tu îmi eşti fântână,
De-aceea de moarte n-am a mă teme,
Dar nici de neîndurătoarea vreme
Ce mereu, la tot pasul, mă îngână.

Ai pus punct hotărât vieţii-mi boeme
Şi ai decis: nici sclavă, nici stăpână,
Nestingherindu-mi zborul din ţărână
Spre atingerea ţintelor supreme.

Lăţească-se deşertul, vină potopul,
Cu tine, de nimic mie nu-mi pasă,
Că tu mă călăuzeşti şi-mi eşti scopul,

Mă ajuţi totdeauna să trec hopul.
Libertate deplină iubita-mi lasă,
Lesa-i destul de lungă şi-i din matasă.

Lasă un răspuns