«

»

Ion Rațiu, de la “The Times” la “Cotidianul” și Ion Cristoiu

Luni, 5 decembrie 1960, ziarul “The Times” publica o scrisoare semnată Ion Raţiu și intitulată “Unde un drept nu e un drept?”.

Cu politeţea britanică inimitabilă, Ion Raţiu îi scria editorului ziarului că “sînt în dezacord avînd în vedere că în cele două admirabile articole ale dumneavoastră nu amintiţi, fie și solitar, despre Europa de Est”.

1960 era anul în care Africa, din Camerun pînă în Nigeria și din Senegal în Congo, își declara independenţa. Organizaţia Naţiunilor Unite pregătea o declaraţie a decolonializării, care avea să fie proclamată doar cîteva zile mai tîrziu, pe 16 decembrie 1960.

În aceste timpuri cînd popoarele coloniale își cîștigă rapid dreptul de a-și decide destinul și forma de guvernămînt prin alegeri libere nu este doar incongruent, ci chiar ușor absurd că unei mari părţi a europenilor – 120 de milioane de oameni din Europa de Est, cu tradiţii seculare de independenţă și autoguvernare – li se interzice acest drept și și asta este acceptat în tăcere de puterile occidentale ca să nu deranjeze Rusia”, scria Ion Raţiu.

Semnatarul epistolei către cotidianul londonez critică politica Vestului de a nu supăra Rusia, sacrificînd “aceste popoare din Est, considerate mai puţin importante decît cele din Ghana sau Congo”.

Nu e prima apariţie a numelui Ion Raţiu în presa britanică. Același The Times publică, în noiembrie 1952, un amplu articol în care se vorbește despre felul în care înaintau lucrările Canalului Dunăre – Marea Neagră și despre soarta celor “30.000 de muncitori sclavi”.

Așa arată dosarul cu coperţi verzi. Sînt pagini îngălbenite din “The Observer”, “The Daily Telegraph”, “The Guardian” sau “International Herald Tribune”. Anii se succed. 1952, 1957, 1960, 1961, 1970, 1983, 1989…

Le-am primit sîmbătă, la Cluj, vechile ziare însoţind Premiul Ion Raţiu pentru jurnalism. În toate jurnalele apare aceeași semnătură: Ion Raţiu, 54-62, Regent Street.

De fiecare dată cînd vreuna dintre publicaţiile britanice importante scria ceva amendabil despre România, Ion Raţiu intervenea. Ca autor sau ca simplu cititor.

Rîndurile sale poartă concizia profesionistului, “și-a păstrat toată viaţa primul său pașaport britanic, pe care scria JURNALIST”, avea să amintească Claudiu Pădurean în prezentarea ţinută la Casa Tranzit, unde a avut loc gala de sîmbătă.

Și mai e ceva. În ciuda gravităţii temelor și a timpurilor, Ion Raţiu nu afișa o fermitate posacă sau o justeţe pe bază de borderou. Prin hîrtia subţiată a vechilor ziare simţi cum asculta argumentele celuilalt și abia apoi le formula civilizat și îngrijit pe ale sale. Reflecţiile sale sînt actuale și astăzi.

the times
Nimeni nu poate nega în mod serios că industrializarea din România are loc. Dar care sînt costurile în termeni de suferinţă umană și privaţiuni? Nu oligarhii plătesc acest preţ. Ci majoritatea românilor. Și încă o fac”, scrie el în aprilie 1974 în “The Guardian”. Dacă înlocuim “industrializare” cu “austeritate” sau “echilibru bugetar”, fraza își păstrează neatinsă puterea după patru decenii.

Alt exemplu. “Generaţii întregi de români și-au făcut din democraţie un ideal. Dar democraţia înseamnă drepturi egale pentru cetăţeni, implementate de un sistem judiciar independent și nu de Securitatea care, de ani de zile, este, de fapt, deasupra Legii”. (Ion Raţiu, The Times, ianuarie 1970) Sînt ziariști sau politicieni sau lideri de opinie care cred că exact asta se întîmplă azi în România. Că serviciile secrete determină justiţia. Și e dreptul lor să o creadă.

Pentru aceste libertăţi a militat Ion Raţiu. Fiul său, Nicolae Raţiu, a povestit sîmbătă un episod puţin cunoscut din aventura ziarului “Cotidianul”, pe care Ion Raţiu l-a fondat și finanţat la întoarcerea în patrie.

Tata era dedicat ideii de integrare europeană a României și de alianţă a ţării cu NATO. Pentru el, așa arăta drumul democratic. L-am văzut cît suferea pentru că, în timpul conflictului din Serbia, Ion Cristoiu, care conducea Cotidianul, avea o poziţie total diferită de a lui. Dar nu a mișcat nici un deget să-l influenţeze pe ziarist sau să încerce să-l oprească din editorialele sale”.

Ion Cristoiu, își amintește Nicolae Raţiu, era extrem de critic la adresa acţiunilor NATO din fosta Iugoslavie. Din intimitate, fiul și-a văzut tatăl cum respecta două principii fundamentale: (primul) de a proteja opinia jurnalistului său cu care era în total dezacord și (al doilea) respectul pentru dreptul unei mari părţi a compatrioţilor săi de a fi supăraţi exact pe organizaţiile pe care Ion Raţiu le privea drept garantul democratizării României.

În august 1989, coroborînd surse ale poliţiilor germană și belgiană, Scotland Yard a investigat o potenţială ameninţare la viaţa sa, avînd ca sursă regimul de la București.

Sunday Times a cerut un comentariu reprezentanţilor RSR la Londra. “Nu credeţi așa ceva! Domnul Raţiu și-a părăsit ţara acum 50 de ani. E un nimeni”, a răspuns ambasada României.

A trecut peste o jumătate de secol de la întîiul articol al acestui “nimeni”.

„Domnul Rațiu și-a părăsit țara acum 50 de ani. E un nimeni”
Ambasada României la Londra, august 1989
Ion Raţiu zîmbește neschimbat din paginile vechilor ziare. Omul a trecut, ideile au rămas.

Ne privește, iar chipul lui e înconjurat de argumentele de plumb care rezistă pe suprafaţa aridă și inertă a Lunii, unde Dava Soel scria că “urma unui bocanc are o speranţă de viaţă de un milion de ani și fiecare particulă de praf are gustul nemuririi”.

Cătălin Tolontan

http://www.tolo.ro/

Lasă un răspuns