«

»

Eugen Dorcescu: Poemele Bătrânului – Poemas Del Viejo

Eugen Dorcescu(fragmente din volumul omonim II)

Traducción del rumano al español: Rosa Lentini y Eugen Dorcescu

“E minunat grupajul. Şi poemele au un ecou grav în spaniolă. Tristeţea lor dură contrastează cu dulcea linişte ce o degajă. Acea linişte cu care se contemplă în amurg pădurile dese şi fără sfârşit de pe munţii Olteniei. Ai fost un tânăr bătrân, eşti un bătrân tânăr. Contează vârsta unui sfinx?”
(Mirela-Ioana Borchin)

11

Bătrânul priveşte, pe rând,
cele două crematorii cosmice,
soarele, luna.
Ce să aleagă?
Nu se poate decide,
fiecare din ele are
maiestatea, farmecul său.
Soarele poate oferi o incinerare
instantanee, fără amestec, o
trecere iute prin focul uscat, un
fel de uitare ce precedă
trecerea însăşi.
Luna, dimpotrivă, e foc lichid,
arderea e, probabil, mai lentă şi
trecerea se contemplă trecând.
Desigur,
totu-i o ipoteză, un joc, deoarece,
în ambele cazuri,
bătrânul n-ar fi de faţă, el
e doar virtuala cenuşă,
pe care au spulberat-o, cândva,
flăcări definitive,
adieri virtuale.

*

El viejo observa, por turno,
los dos crematorios cósmicos,
el sol, la luna.
¿Cuál elegir?
No puede decidirse,
cada uno de ellos tiene
su majestad, su gracia.
El sol puede ofrecer una incineración
instantánea, sin mezcla, un
pasaje rápido por el fuego seco, una
clase de olvido que precede
aun al mismo pasaje.
La luna, al contrario, es fuego líquido,
la quema será, probablemente, más lenta y
el pasaje contemplado al pasar.
Por supuesto,
todo eso es una hipótesis, un juego, porque,
en ambos casos,
el viejo no estaría presente, incluso
ahora no está presente, es
solamente la ceniza virtual
que esparcieron, una vez,
llamas definitivas,
soplos virtuales.

12

După-amiezele bătrânului au
o frumuseţe sfâşietoare,
pe care el o refuză, o
neagă, nu fiindcă şi-ar
fi propus aceasta, ci
fiindcă frumuseţea nu mai ajunge la sufletul lui,
mult prea încărcat de
otrava faptelor moarte, mult
prea strivit de osemintele
atâtor şi-atâtor după-amieze
defuncte.
Din fericire,
moartea însăşi simplifică
totul,
clarifică, elimină, şterge,
dezleagă,
cu dinţii ei galbeni,
ghemul insuportabil al
vieţii.

*

Las tardes del viejo tienen
una belleza desgarradora
que él rehúsa, que
niega, no porque se lo
haya propuesto, sino
porque la belleza ya
no llega a su alma,
demasiado cargada
del veneno de hechos muertos,
demasiado aplastada por la osamenta
de tantas y tantas tardes
difuntas.
Por fortuna,
la muerte misma simplifica
todo, aclara, elimina, borra,
desata,
con sus amarillentos dientes,
el insoportable ovillo de la
vida.

13

Bătrânul se întâlneşte, uneori,
cu grupuri de tineri,
tinerii îl întreabă, sunt curioşi
în ce chip tinereţea lui a
devenit o bătrâneţe atât de
bogată, atât de atractivă,
tinerii întreabă, întreabă şi
bătrânul observă cum ei îmbătrânesc
întrebând,
bătrânul rămâne acelaşi, bătrân,
se gândeşte
că el, fără să vrea, le trezeşte interlocutorilor
nu dragoste, nu admiraţie, ci
teamă,
teamă de ei înşişi, de
ceea ce ascund în ei înşişi,
de acel ceva care creşte, zi de zi, în
ei înşişi, de nufărul morţii, adică,
teamă de frumosul tablou al
indubitabilei treceri,
cu atât mai convingător, cu cât e
mai celebru,
teamă de tabloul dual, contradictoriu, al
trupului ce moare, pe
seama duhului,
ce trăieşte.

*

El viejo se reúne, a veces,
con grupos de jóvenes,
los jóvenes le preguntan, curiosos por saber
cómo su juventud
se ha convertido en una vejez tan
rica, tan atrayente,
los jóvenes preguntan y preguntan y
el viejo observa cómo envejecen
al preguntar,
el viejo sigue igual de viejo,
piensa
en lo que, sin querer, inspira
a sus interlocutores
no amor o admiración,
sino miedo,
miedo a sí mismos, a
lo que esconden en sí mismos,
a algo que crece, cada día, dentro
sí mismos,
es el nenúfar de la muerte,
el miedo al hermoso cuadro del
indudable pasaje,
más convincente cuanto más célebre,
miedo al cuadro dual, contradictorio,
del cuerpo que muere,
a cuenta del espíritu
que vive.

14

Bătrânul cunoaşte exact
momentul
când el a încetat să
existe,
poate că menirea lui tocmai
aceasta este,
să evoce, cu anume claritate,
răgazul, etapa
dintre moarte şi moarte,
să consemneze ce se întâmplă în
această curgere, paralelă cu
marea curgere,
bătrânul e neînchipuit de viu,
el vede altfel, aude altfel, înţelege
altfel,
un arc, un resort, o barieră
s-au rupt, undeva, în
adâncurile fiinţei sale,
s-au rupt şi l-au eliberat,
de-acum
scrie monografia pasajului,
monografia pre-existenţei,
despre care nimeni nu ştie
nimic,
dar care ştie totul despre
nimicnicia nimicului.

*

El viejo conoce exactamente
el momento
en que cesó
su existencia,
tal vez su tarea sea
precisamente ésta,
saber
evocar, con cierta claridad,
la tregua, la etapa
entre la muerte y la muerte,
consignar lo que sucede en
este flujo, paralelo con
el gran flujo,
el viejo está inimaginablemente vivo,
puede ver de otra manera, oír de otra manera, comprender
de otro modo,
un arco, un resorte, una barrera
se han roto, en alguna parte, en
lo profundo de su ser,
se han roto y lo han liberado,
desde ahora
el viejo escribe
la monografía del pasaje,
la monografía de la preexistencia,
sobre la que nadie sabe
nada,
pero ella todo lo sabe
del vacío de la nada.

15

Bătrânul a fost
bolnav, a înţeles, încă o
dată,
ce nenorocire, ce pedeapsă e
să ai trup,
mare greşeală trebuie să
fi făcut protopărinţii,
de vreme ce li s-a dat şi
urmaşilor să poarte atâta suferinţă,
bătrânul îşi detestă trupul
subţire, ascetic,
bătrânul îşi caută, de ani şi
ani, sufletul,
îl simte, îl ştie, undeva, pe
aproape, în tenebrele sinelui,
îl caută, i se pare uneori că-i
pe cale să-l întâlnească,
dar recade în cadrele trupului,
ca-ntr-o armură,
rece, dureroasă, străină,
bătrânul nădăjduieşte şi
suferă,
dă deoparte un fel de
perdele, un amestec de muşchi,
de nervi şi de sânge,
se cutremură de greaţă, ar
vrea
o clipă, măcar o clipă, să
iasă din acest fatal echivoc, din
acest paradox, din acest supliciu:
cu sufletul se află pretutindeni
şi-oricând,
cu trupul nu-i nicicând şi
niciunde.

*

El viejo estuvo
enfermo, comprendió, de
nuevo,
la desgracia, la tristeza de
tener un cuerpo,
una gran falta tuvieron que
haber cometido
los antiguos padres
cuando, a su vez, les fue dado
a los sucesores
soportar tal sufrimiento,
detesta el viejo su cuerpo
delgado, ascético,
el viejo busca, desde hace años y
años, su alma,
la siente, la sabe en alguna parte,
en la cercanía, en las tinieblas del yo,
la busca, a veces le parece que
está a punto de encontrarla,
pero vuelve a caer en los cuadros del cuerpo,
como en una coraza,
fría, dolorosa, ajena,
el viejo espera y
sufre,
aparta una especie de
cortinas, una mezcla de músculos,
de nervios y de sangre,
se estremece de asco, querría
salir un instante, siquiera un instante,
de este equívoco fatal, de
esta paradoja, de este suplicio:
al alma la encuentra por todas partes
y en cualquier momento,
nunca y en ninguna parte
el cuerpo.

16

Flăcările i-au vorbit
întotdeauna bătrânului,
tot aşa cum i-a vorbit, misterios,
şi vântul,
astfel se vede el, acolo, pe
ultima treaptă,
un fuior de foc,
împletit cu
un fuior de vânt,
vântul ar avea,
în viziunea bătrânului,
menirea să ia duhul cu
sine,
el, vântul, a fost şi a rămas
un fel de alter-ego fantomatic,
un vaier al eului,
adresat eului,
pe când flacăra destramă şi
sfârtecă trupul,
cu o dragoste vehementă,
totală,
a ucide înseamnă a
poseda fără limite,
flacăra, deci, absoarbe, în
trupul său fluid,
trupul rigid al bătrânului,
îl desface, îl pierde printre
nenumăratele-i degete,
îi şopteşte:
te iubesc, te-am
iubit toată viaţa, voi
muri gândindu-mă la
tine.

*

Las llamas siempre
le hablaron al viejo,
como también le habló,
misteriosamente, el viento,
así se ve a sí mismo, allá, en
el último peldaño,
un copo de fuego
entretejido con un
copo de viento,
el viento tendría,
en la visión del viejo,
la tarea de llevar consigo
el espíritu,
fue viento y quedó
un alter-ego fantasmagórico,
un lamento del yo
dirigido al yo,
mientras la llama deshace y
despedaza el cuerpo
con un amor vehemente,
de todos modos
matar manifiesta
a la llama, que absorbe,
posee sin límites
su cuerpo fluido,
el cuerpo rígido del viejo,
lo desune, lo pierde por entre
sus múltiples dedos,
le murmura:
te amo, te amé
toda mi vida,
moriré pensando
en ti.

17

În eternitatea bisericii,
brusc,
bătrânului i s-a
deschis dinainte teroarea
abisului,
iată ce-ar putea să
însemne dacă te-aş părăsi,
iată ce-ar însemna să rămâi
fără Mine,
iată această fântână de vid,
rece, umedă, mucedă,
iată golul, iată cutremurul,
iată-te,
singur, strigându-mă, sprijinit pe
banca de lemn,
înfiorat până-n măduvă, deasupra negurii ultime,
deasupra negurii
primordiale.

*

En la eternidad de la iglesia,
de repente,
se abrió delante
del viejo
el terror del
abismo,
esto
significaría abandonarte,
significaría quedarte
sin Mí.
Esta fuente de vacío,
fría, húmeda, enmohecida,
este hueco, este
temblor,
y tú mismo,
solo, gritándome, apoyado en
el banco de madera,
sobrecogido hasta la médula,
en la niebla última,
en la niebla
primordial.

18

Bătrânul a
observat o
mişcare ciudată a
obiectelor – în sens larg – ,
un fel de translaţie centrifugală,
copacii lunecă spre zare,
clădirile se-mprăştie lin, linear,
spre amplasamente distante,
oamenii cad în ameţitoare
tuneluri,
toate întind către el braţe
reale, iluzorii,
ca şi când le-ar chema sau
ele ar vrea să-i rămână în preajmă,
toate par a plânge tăcut,
depărtându-se,
în timp ce el stă şi
priveşte jocul acesta, drama
aceasta, comedia aceasta,
tragi-comedia aceasta,
stă în fotoliul său de
cenuşă,
impenetrabil,
fără nici o impresie, fără
nici o expresie.

*

El viejo
observó
un extraño movimiento de
objetos – en un amplio sentido – ,
una especie de traslación centrífuga,
los árboles deslizados hacia el horizonte,
los edificios dispersados, quietamente,
linealmente,
hacia emplazamientos distantes,
los hombres cayendo en vertiginosos
túneles,
las cosas tendiendo hacia él brazos
reales, ilusorios,
como si lo llamaran o
quisieran permanecer cerca,
todas, pareciendo llorar en silencio,
alejarse,
mientras se queda y
mira este juego, este
drama, esta comedia,
esta tragicomedia,
se queda en su sillón de
ceniza,
impenetrable,
inconmovible,
inexpresivo.

19

Existenţa bătrânului e
îndeajuns de ciudată, el,
de fapt, nu mai trăieşte de
mult,
îşi supravieţuieşte, însemnările
lui sunt
memorii de dincolo de
cenuşă,
de-aceea, probabil, vede mai
limpede, aude mai clar,
înţelege mai exact,
de-aceea de pe mintea lui
s-a ridicat boarea insalubră
a cărnii,
de-aceea prezenţa lui atrage
şi respinge deopotrivă, altfel
spus: fascinează,
de-aceea, poate, cuvintele lui,
ţintite chiar spre mortul din cei ce
ascultă,
sunt atât de frumoase, de-adevărate, de
înfricoşătoare.
De-aceea ceilalţi
îşi aduc brusc aminte că
sunt morţi, ascultându-l.

*

La vida del viejo es
bastante extraña,
de hecho, no vive
desde hace mucho,
se sobrevive a sí mismo,
sus notas son
memoriales de algo más allá de
la ceniza,
por eso, quizás, vea más
claramente, oiga más limpiamente,
entienda con más exactitud,
por eso de su mente
se levanta el hálito insalubre
de la carne,
por eso su presencia atrae
e igualmente crea rechazo, esto es: fascina,
por eso quizás, sus palabras,
apuntadas precisamente hacia
lo muerto de los que escuchan,
son tan hermosas, tan verdaderas, tan
espantosas.
Por eso los otros,
escuchándolo,
se acuerdan bruscamente
de que ellos mismos
han muerto.

20

Bătrânul a
iubit marea şi apoi
a uitat-o;
a iubit muntele şi apoi
l-a uitat;
a iubit, cândva, nebuneşte,
râul copilăriei sale, a
iubit pădurile, dealul,
poiana,
a iubit pârâul, zăvoiul,
merii sălbatici, care foşneau,
metalic, argintiu, în amiaza de
vară,
a iubit drumul, da,
drumul pustiu, vag-şerpuitor,
ce semnifica orice, dar,
în primul rând, semnifica
viaţa şi moartea,
pe toate le-a iubit şi
le-a uitat, fără nici un dram de
regret,
încât acum singurele fantasme de
care mai vrea să-şi aducă
aminte – rareori, e drept, rareori –
sunt însăşi uitarea – şi
voluptatea neagră
ce-o însoţeşte.

*

El viejo
amó el mar y después
lo olvidó;
amó, una vez, locamente,
el río de su infancia,
amó las selvas, el cerro,
el claro,
amó el arroyo, la tierra llana y fértil,
los manzanos silvestres, que murmuraban,
metálico, plateado, en el mediodía
veraniego
amó el camino,
el camino desierto, vago, serpenteante,
que significa cualquier cosa, y
en primer lugar,
la vida y la muerte,
a todos los amó y
los olvidó, sin
el menor pesar,
los solos fantasmas
ahora de los que todavía quiere
acordarse – rara vez, de veras, rara vez –
son el olvido mismo y
la negra voluptuosidad
que lo acompaña.

1 comment

  1. Mirela Borchin

    Bătrânul înţelept este tânărul nesăbuit, ocupat vremelnic de moarte, care nu mai poate decât să-şi şteargă urmele din simbolurile vectoriale. Înainte şi înapoi, aproape şi departe devin niciodată şi nicăieri. Adică nimicul. Sau totul?

Lasă un răspuns