«

»

Eugen Dorcescu: Poemele Bătrânului – Poemas Del Viejo

Eugen Dorcescu(fragmente din volumul omonim III)
Traducción del rumano al español: Rosa Lentini y Eugen Dorcescu

Bătrânul nu este trist sau disperat. El îşi trăieşte cu seninătate finalul unui destin samsaric, aşteptând ca râul zbuciumatei sale existenţe să se reverse în Nirvana. El are în faţa iminenţei morţii seninătatea ciobanului mioritic. Ciobanul acela nu auzise de Nirvana, dar avea intuiţia integrării cosmice. El are faţă de eventualitatea morţii tulburarea şi determinarea lui Litovoi. Nobleţea cavalerilor Mesei Rotunde. Are conştiinţa nemuririi din Luceafărul eminescian. Şi conştiinţa zădărniciei din Ecclesiast. Este profund naţional. Este profund universal. Drept care, Bătrânul a devenit Poetul”. (Mirela-Ioana Borchin)

21

În zori,
când, rezemat de fotoliu,
bătrânul îşi soarbe cafeaua,
întunericul încă
n-a părăsit de tot încăperea,
fereastra mai păstrează ceva
din limfa de gheaţă a
lunii,
bătrânul însuşi mai păstrează ceva
din spaimele negre-ale
spectrelor ce i-au
traversat visele,
spectre
care-acum s-au retras,
aşteptând să revină,
aşteptându-l
să vină.

*

Al amanecer,
cuando, recostado en el sillón,
el viejo sorbe su café,
las tinieblas no
han abandonado del todo la pieza,
la ventana guarda todavía algo
del humor de hielo de
la luna,
el viejo mismo guarda todavía algo
de los espantos negros de los
espectros que
atravesaron sus sueños,
espectros
ahora retirados
que esperan regresar
esperan
que él regrese.

22

Bătrânul începe să
se familiarizeze cu obscura-i
uimire – instantaneu apărută – ,
împarte numai cu sine însuşi
aventura de neînţeles a
existenţei,
tot acest nonsens ridicol şi
cinic,
pe care nici nu e cu putinţă să-l
comunici cuiva,
după cum nici celălalt nu ţi-l
poate împărtăşi ţie,
bătrânul îşi duce zilele, nopţile,
pe umeri, fluierând, prin
pădurea simbolică,
prin câmpia simbolică,
prin pustia simbolică,
îşi cară zilele, nopţile,
speră
că soarele – uriaş crematoriu – va
nimici
mumifiatul său trup,
va volatiliza, în sfârşit,
sinistrul torţionar numit
conştiinţă.

*

El viejo se
familiariza con su
oscuro asombro –
aparecido de pronto– ,
comparte solamente consigo mismo
la aventura incomprensible de la
existencia,
todo este sinsentido
ridículo y cínico,
que no es posible
transmitir a nadie,
como el otro tampoco
puede confesárselo,
el viejo lleva sus días, sus noches,
sobre los hombros, silbando, por
la selva simbólica,
por la llanura simbólica,
por el desierto simbólico,
acarrea sus días, sus noches,
esperando
que el sol – el gigante crematorio –
anonade
su cuerpo momificado,
volatilice, por fin,
a ese siniestro torturador que llamamos
conciencia.

23

Gripa bântuie târgul,
târgul e un incubator de
viruşi,
soarele-i coace lin, îi protejează, le
dă drept hrană
viitoare cadavre,
câinii moţăie prin parcuri,
sfâşiind, la răstimpuri,
un adult, un
copil,
bătrânul a prevăzut
bestializarea aceasta,
a tot vorbit despre cuplul
om – câine,
câinii încep să semene cu
oamenii,
sunt chiar mai cruzi decât
ei, mai energici, mai lideri,
curând îi vom vedea
în birouri,
lătrând condescendent,
chiar zâmbind,
semnând hârtii, trimiţând la
munci, la războaie,
interpretând trecutul, fasonând prezentul,
decizând viitorul,
umplându-ne
de bale destinul.

*

La gripe recorre la ciudad,
la ciudad es una incubadora de
virus,
el sol los cuece quieto, los protege, les
ofrece como alimento
futuros cadáveres,
los perros se amodorran por los
parques,
muerden, de vez en cuando,
a un adulto, a un
niño,
el viejo ha previsto
esta bestialización,
habló en varias ocasiones sobre
la pareja hombre – perro,
los perros comienzan a parecerse
a los hombres, son aún más crueles
que aquellos, más enérgicos, más jefes,
dentro de poco los veremos
en los despachos,
ladrando con condescendencia,
sonriendo todavía,
firmando papeles, enviando a otros a
trabajar, a la guerra,
interpretando el pasado, edificando el presente,
decidiendo el futuro,
llenando de babas
nuestro destino.

24

Pare de necrezut, dar
bătrânul a fost tânăr
cândva,
pare de necrezut, dar va
fi din nou tânăr,
va fi flacără tânără,
lumină tânără, izvorâtă din
flacără,
fum tânăr, plutind peste
apele râului,
va fi lacrimă tânără, în
pleoapele celui ce priveşte
flacăra, fumul,
va fi cenuşă tânără,
presărată în apele străvechi, în
apele verzi şi bătrâne,
care curg spre zări bătrâne,
eterne,
va fi suflet tânăr, eliberat
de zgura memoriei carnale,
trupeşti,
va licări printre turle,
urcând
treptele veşnic tinere, ale
eternităţii
veşnic eterne.

*

Parece increíble, pero
el viejo fue una vez
joven,
parece increíble, pero
será joven
de nuevo,
será llama vivificada,
luz primera, surgida de
la llama,
humo joven, flotando sobre
las aguas del río,
será lágrima primeriza, en
los párpados del que mire
la llama, el humo,
será jóvenes cenizas,
salpicadas en las aguas muy
antiguas, en
las aguas verdes y viejas, que corren hacia
viejos horizontes,
eternos,
será alma joven, liberada
de la escoria de
la memoria carnal,
corpórea,
destellará entre los campanarios,
subiendo
los peldaños eternamente jóvenes de la
eternidad
eternamente eterna.

25

Bătrânul nu se
întreabă de ce a
mai prins şi dimineaţa
aceasta,
îi e atât de străină, încât
o poate considera inexistentă,
cu puţin efort – în fond, fără
nici un fel de efort, doar cu acea
recentă uimire –
se poate considera inexistent şi
pe sine,
nici n-a trebuit să se
alunge din propria-i fiinţă,
a plecat singur, spontan,
extras de o forţă necunoscută,
acum, nemaifiind, el
străbate mari împărăţii
părăsite,
calcă, neauzit, pe străzi
părăsite,
trece pe lângă edificii de-azur
părăsite,
se zăreşte chiar şi pe sine,
într-o poiană părăsită,
în preajma unui râu părăsit,
în proximitatea fostelor, importantelor
irealităţi
ale unei vieţi
părăsite.

*

El viejo no se
pregunta a sí mismo por qué
ha llegado también
a la mañana de hoy,
una mañana tan ajena, que
puede considerarla inexistente,
con poco esfuerzo – en el fondo, con
ningún esfuerzo, solamente con aquel
reciente asombro –
puede considerarse él mismo también
inexistente,
no ha sido necesario que
saliera de su propio ser,
ha partido solo, espontáneamente,
arrancado por una fuerza desconocida,
ahora, ya sin ser él
recorre grandes imperios
abandonados,
anda, extraño, por calles
abandonadas,
pasa junto a edificios de color azul
abandonados,
puede verse aún a sí mismo,
en un claro abandonado,
cerca de un río abandonado,
en la proximidad de las
pasadas, importantes
irrealidades
de una vida
abandonada.

26

Bătrânul este
un om, încă viu, de
cenuşă,
semenii sesizează totuşi
statutul său ontologic aparte,
nu toţi, e adevărat, unii
însă
îl privesc pe stradă cu un
fel de bucurie a regăsirii,
alţii cu sfială, cu înstrăinare,
coteii cotarlei cu suspiciune şi
îngrijorare,
numai el nu ştie despre
sine nimic,
e uimit că există,
i se pare uneori că jocul acesta
a durat îndeajuns,
că monotonia, repetiţia
au bătătorit orice bucurie, orice
nouă cărare,
în urmă, veşnicia e tristă şi
aridă,
aidoma unei câmpii arse de
secetă,
înainte-i doar duhul…
Şi gustul iute al
flăcării, şi
gustul cenuşii.

*

El viejo es
un hombre, vivo aún, no
obstante
ser de ceniza, sus semejantes observan
su estatus ontológico especial,
no todos, claramente, pero
unos
lo miran en la calle con la
alegría del reencuentro,
otros con timidez, con alienación,
sólo él no sabe nada de
sí mismo,
está asombrado de lo que existe,
le parece a veces que este juego
ha durado ya bastante,
que la monotonía, la repetición
han pisoteado cualquier gozo, cualquier
nuevo sendero,
atrás, la eternidad triste y
árida,
parecida a una llanura
quemada por la sequía,
delante solamente
el espíritu…
Y el gusto vivo de la
llama, y
la ceniza.

27

Bătrânul a
dormit după-amiază, vreun ceas,
era obosit, străbătuse oraşul pe diagonală,
termometrele stradale, plasate din
loc în loc, arătau 22 grade Celsius,
când a sosit acasă, răcoarea
şi liniştea apartamentului i-au
dat un simţământ copleşitor de
intimitate şi certitudine,
s-a întins pe pat, somnul
a venit către el din toate direcţiile,
l-a cuprins, l-a învins, l-a
supus, l-a transferat într-o
lume infinit mai bună,
fără cauze, fără efecte, fără
succesiuni, fără concomitenţe,
într-o lume plasată la
distanţă egală între
viaţă şi moarte,
într-o lume
la capătul căreia îl
aştepta
personajul cel mai ambiguu, cel mai ermetic,
cel mai detestat dintre toate:
el însuşi.

*

El viejo
durmió una hora por la tarde,
estaba cansado, había atravesado la
ciudad en diagonal,
los termómetros callejeros, colocados
aquí o allá, mostraban 22 grados,
cuando llegó a casa, la frescura
y el silencio del piso le
provocaron un molesto sentimiento de
intimidad y certidumbre,
se acostó en la cama, el sueño
llegó de todas direcciones, lo comprendió,
lo venció, lo
sumió, lo trasladó a un
mundo infinitamente mejor,
sin causas ni efectos, sin
sucesiones, sin concomitancias,
a un mundo ubicado a
igual distancia de
la vida que de la muerte,
a un mundo
al final del cual
lo esperaba
el personaje más ambiguo, el
más hermético,
el más detestado entre todos:
él mismo.

28

Pe pod,
printre pietonii grăbiţi,
aiuriţi,
un câine s-a retras
să moară,
de fapt, moartea l-a
prins acolo, din urmă,
l-a culcat pe asfalt şi
i-a stors din nări
un ultim pârâiaş oribil
de sânge.
E un câine ancestral, o
relicvă,
a venit din magnificul parc
cu trandafiri – mândria oraşului – ,
aşa cum se poate deduce din
traseul picăturilor de
sânge,
treci pe-alături, mila şi
groaza şi greaţa
rămân singure – singure,
pe podul de beton armat, inutil,
în această lume, inutilă şi ea,
unde, dacă priveşti atent, nu
e nimeni,
în afară de vulturul negru al
morţii.

*

En el puente,
entre los peatones apresurados,
aturdidos,
un perro se ha retirado para
morir,
de hecho, la muerte lo ha atrapado allí, desde atrás,
lo ha echado sobre el asfalto y
de las narices le ha exprimido
un último horrible río
de sangre.
Es un perro ancestral, una
reliquia,
llegó desde el magnífico parque
de rosas – el orgullo de la ciudad – ,
como se deduce
del trayecto de las gotas de
sangre,
pasas a su lado, la compasión y
el terror y la náusea
se quedan allí – solas,
sobre el puente de hormigón armado,
inútiles,
en este mundo, inútil también él mismo,
en el que, si miras atentamente, no hay
nadie,
absolutamente nadie,
excepto el águila negra
de la muerte.

29

O caniculă timpurie
incendiază amintirile bătrânului,
îl poartă prin burgul de
altădată,
prin pasajul subteran din
faţa Operei, pe
străduţa din vecinătatea
parcului, unde
cumpăra o ceaşcă de cafea,
sorbea lent cafeaua, fuma o ţigară,
îi plăcea canicula, întotdeauna
l-a fascinat,
a vorbit uneori despre viaţa şi
agonia caniculei,
focul l-a fascinat întotdeauna,
după cum apa i-a inoculat în
vene o lentoare thanatică,
verde,
iese acum pe terasa cuprinsă
de flăcări,
simte cum arde,
e clătinat de o ciudată beţie a
morţii
participative, nonsolitare,
se avântă-n vâltoarea de aer
încins, în văpaia pancosmică,
apoi coboară,
lin, tot mai
lin,
spre a reînvia,
în urna lui
de cenuşă.

*

Una temprana canícula
incendia los recuerdos del viejo,
lo lleva por el pueblo de
antaño,
por el pasaje soterrado
frente a la Ópera, por la
pequeña calle en la vecindad
del parque, donde
pedía una taza de café,
lentamente sorbía
el café,
fumaba un cigarrillo,
le gustaba la canícula, siempre
le fascinó,
el fuego le fascinó siempre,
le inoculó como el agua en
las venas una lentitud thanática,
verde,
ahora sale a la terraza envuelto
en llamas,
siente cómo arde,
impulsado por la extraña
embriaguez de la
muerte
participativa, insolidaria,
se lanza a la vorágine de aire
ardiente, a la llamarada cósmica,
luego desciende,
inmóvil, siempre más
inmóvil,
para resucitar,
en su urna
de ceniza.

30

Îmbătrânesc,
îşi zice bătrânul,
în dimineaţa de mai,
sub aceeaşi cupolă de-azur
încremenită deasupra
lumii noastre agonice.
Nu: Am îmbătrânit. Iată cuvântul.
El, bătrânul, prevăzuse
totul, cu excepţia uimirii acesteia:
proaspătă, abisală, de
nimic anunţată.
Copiii sunt mari, nepoţii au
crescut,
cumpăna se înclină încet
spre cenuşă.
Bătrânul simte aroma
fierbinte a
jarului,
îi vede ochiul roşu, de
vasilisc, îi vede
solzii de scrum,
simte boarea unei noi
înţelegeri,
presimte
vâltoarea, zborul,
extazul – încă incert – al
acelei
„cognitio Dei
experimentalis”.

*

Envejezco,
se dice a sí mismo el viejo,
en la mañana de mayo,
bajo la cúpula azul
petrificada sobre
nuestro mundo agónico.
No: Envejecí. Ésta es la palabra.
Él, el viejo, lo había previsto
todo, salvo
este asombro:
fresco, abismal, de
la nada anunciada.
Las hijas ya mayores,
los nietos han crecido,
el cigoñal se inclina
lentamente
hacia la ceniza.
El viejo siente el aroma
tórrido
de la brasa,
ve su ojo bermejo, de
basilisco, sus
escamas de ceniza,
advierte el soplo de un
nuevo entendimiento,
presiente
la vorágine, el vuelo,
el éxtasis – aún incierto –
de aquella
“cognitio Dei
experimentalis”.

1 comment

  1. Mirela Borchin

    Bătrânul îşi încheie o viaţă, nu şi existenţa. Râul părăsit nu moare. El curge mai departe, subteran, ascuns poate vederii, dar intens spiritualizat, trecând printr-o altă Poiană, într-o ascensiune cvasierotică, pentru care nu există limite spaţio-temporale, ci doar o anumită cale.

Lasă un răspuns