«

»

,,Am crezut că lumea s-a născut pentru a fi”

“Poemele ființei”- Ioan Romeo Roșiianu – Edit.” Amanda Edit” București 1015

Când spun poezie îmi imaginez un râu, un fel de Iordan ce se comportă atipic ieșind o dată pe an din tipare. Un râu unde își varsă apele râuri mai mici, alimentate de izvoarele ce tâșnesc de prin stânci, precum și pârâuri ce-au vaduri umplute doar vara, de ploi.
Ultima carte de poeme bilingve, româno-germane ce poartă numele „Poemele ființei”, a celui ce este jurnalist, om de televiziune, poet, critic literar și prozator, Ioan Romeo Roșiianu în colecția Biblioteca literatura română, editura Amanda Edit, București 2015,
mi-a oferit prilejul de a pătrunde în universul poetic al domniei sale, din care doar sporadic am citit pe internet câteva poeme ce m-au tulburat și m-au făcut să-mi doresc a ține în mână un volum întreg de poezii.
Citind acest volum l-am văzut parcă aievea pe poet cu „crucea” în spate, huiduit, răstignit „de cuvinte”: o bucată de pâine c-o jumară de viaţă/ am la Cina de Taină unde stau numai eu/ n-am apostoli cu mine nu-s apostol nici eu/ şi totuşi Cuvântul cândva mă va vinde/ şi totuşi de unul singur m-oi duce curând/ în locuri cu pete de soare şi umbre de vânt/ în locuri cu pete de umbre şi resturi de gând./( Poeme cu aromă de vis neîmplinit), căzând și ridicându-se mereu cu privirea și sufletul spre un Dumezeu atât de apropiat dar totuși, atât de-anevoie de-ajuns.
O carte de poezie ce te pune pe gânduri, grea, încărcată de apăsătoare tristeți, sensuri profunde, frământări și căutare a răspunsurilor la marile întrebări ale lumii.
Ion Romeo Roșiianu este un poet ce trăiește la granița dintre sacru și profan:”Aş fi putut crede încă o vreme în îngeri şi demoni/ Dar seara-şi întinsese umbrele multe pe cerul privirii/ Era ca un blestem întunericul era greu/ Totul mustea de tăceri şi de zgomote stinse”(Cerul înalt dintre visele noastre). Mereu are sufletul agățat de Dumnezeu ce este pretutindeni în poezia sa: “Doamne, lasă-mă să-ncerc mântuirea în viaţă/ lasă-mă s-arăt lumii că Eşti/ lasă-mă să spun întunericului ce ne-nconjoară/ despre frumuseţea şi despre lumina TA/ lasă-mă să spun celor slabi şi bolnavi/ despre forţa, puterea şi despre vindecarea Ta”( Prelunga secundă a morții) , de la care însă nu cere niciodată nimic.
Poetul e un demiurg, un vultur înțelept și singuratec dar trist, pentru care viața e un război personal pe care îl duce cu sine și cu lumea, întru atingerea desăvârșirii spre care aspiră cu durere. Si nu lungimea drumului îl înspăimântă ori neputința de a ajuge la desavârșire, cât apropierea morții, scurtimea vieții, timpul prea puțin al popasului aici, pe Pământ:”Mai lasă-mă, Doamne până descifra-voi lumea şi seara/ zborul păsării printre ceruri neprietene şi ’nalte înalte/ susurul liniştii-n pădurea cu frunze şi ramuri căzute/ pacea din altar şi neliniştea lumii în come/ şi să aflu ce rost are viaţa în lume/ fără-nţelegerea Ta şi fără dragostea Ta.”( Poem despre o singură viață)
Poetul Ioan Romeo Roșiianu este profund credincios. Iată doar două exemple (dar sunt mult mai multe în această carte), întru susținerea afirmației mele: “Din visul greu m-am trezit cu sufletul în mâini/ aveam inima-n ceruri şi lumina-ntre pleoape/ Dumnezeu mă ţinea pe genunchi îngerii-mi făceau cu mâna/ raiul dorit avea încă porţile deschise-ntre vremi.”(Pe strada mea a trecut un demon cu aripi), ori: “Lângă umărul Tău, Doamne/ ne-am nins nefericirile/ învăţând să zâmbim în lumina -Ţi profundă/ să facem din suflet balsam/ pentru rănile lumii/ să cântăm simfonia iubirii fie/ şi pe-o singură coardă de suflet.(Lângă umărul Tău, Doamne).
În poemele de dragoste din acest volum, poetul caută de fapt în femeia iubită acea iubire de dincolo de lut: Lumea-i mai strâmbă dimineaţa ca noaptea/ ziua-i păcat la-nserare-i normal/ resturi de morală creştină înfrânează pornirea visată / ca o şoaptă e fierberea-n vene întâi/ ca o furtună şi patimă noaptea/ sub umbrela întunericului cu cearceaful în cap/ fiece om e liber de lume e liber de el/ cu de la sine putere îşi ia dreptul la viaţă/ la plăcerea damnată de toţi şi de toate./(Pariul cu umba n-setată de lut).
Sunt oameni pe care nu i-ai cunoscut, nu i-ai văzut niciodată. Ori poate, ai mers lângă ei în tăcere o bucată de drum, fiecare purtând povară comoara de vise și gânduri, ascunsă cu grijă în sufletul său. Câte priviri nu s-or fi întâlnit? Poate erau suflete pereche căutându-se cu disperare: “Unde erai când inima mea era tristă/ unde eşti când inima mea este tristă / unde vei fi când inima mea va fi tristă?” (Unde erai). Cine știe câte lacrimi am plâns fiecare de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane și mări:“unde erai când ochiu-mi plângea / până şi ultima jale ştiută “( Unde erai), pentru neputința de-a nu fi putut ajunge la iubirea aceea astrală pierdută odată cu fericirea edenică?
Mi se pare mie ori poetul nu cere să-i fie împărtășită iubirea profană sau divină, ori rămâne mereu și mereu un căutător al perfecțiunii. El iubește cu pumnii strânși și inima deschisă, cu toată puterea ce-o conferă acest sentiment, iubește fără a găsi:” N-am găsit niciodată femeia din visul copilăriei / n-am găsit în trecerea lui vântul / n-am simţit în nemurirea lui gândul/ am găsit ceaţa-ntre nori lacrima-ntre gene/ şi-o amiază rănită de ploaie-am trăit./”(Despre golul dintre placeri).
O tristețe grea, apăsătoare, soră cu deznădejdea ce-i mai mare decât păcatul, pune stăpânire pe sufletul poetului care se confundă și se afundă în masa amorfă de suflete din juru-i: ‚În jurul meu o lume întreagă o ia razna/ fac parte din lume ca lumea întreagă şi sunt/ beau vin înjur iubesc şi urăsc totodată/ nimic din mine n-aduce-a divinitate/ mântuirea-i legendă şi vis/”(Martor la moartea din jur).
Acum câteva zile, când poetul Ioan Romeo Roșiianu mi-a scris că vrea să citesc și să scriu despre această carte, am fost uimită. Nu sunt critic literar, nici filolog nu sunt, ci doar un aproape anonim poet și prozator ce obosește tastatura multe ore pe zi, un mare iubitor de poezie dar mai ales un colecționar de suflete frumoase ascunse în poezii. In cărțile prietenilor mei dintre care pe cei mai mulți nu-i cunosc ca oameni, încerc să găsesc mărgăritarul credinței și lupta dintre sacru și profan, Lumină și întuneric, moarte și viață.
Închei aceste rânduri pe care le-am scris cu un soi de sfială. A fost ca și cum mi s-ar fi permis pentr-o clipă, să fac doar un pas în altarul vreunei biserici în care nici picior de femeie nu a călcat. Citirea volumului„Poemele ființei” de Ioan Romeo Roșiianu, a fost așa, ca și cum m-aș fi uitat într-o fântână adâncă unde aș fi zărit stelele și luna în toiul zilei de vară.
De la primul și până la ultimul poem am plâns un ne-al-meu dar și-al-meu plâns, ca și cum ar fi fost al tuturor poeților triști, undeva, la poarta unui Rai și de mine pierdut: “De-acum toţi copacii se pot dezbrăca/ în public umbra nu-mi mai face trebuinţă/ nimic nu mai răneşte făptura ce-şi plânge/ în suflet iubirea pierdută şi visul uscat.”(De acum toți copacii)

Dorina Stoica 9 septembrie 2015

Lasă un răspuns