«

»

Dorel Schor – schiţe umoristice

ICRE DE SCRUMBIE

Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.
Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…
– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.
– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.
– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!
– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…
Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.
Menaşe a intrat rând pe rând la prieteni şi vecini, i-a chemat pentru miercuri seara la o mică gustare, n-a explicat de ce tocmai miercuri, ce importanţă are ziua, doar nu era să le spună că până sâmbătă sau duminică se alterează salata… Foarte frumos! au spus cu toţii, mulţumim că v-aţi gândit la noi, o să venim cu plăcere.
Şi chiar au sosit.
Salata de icre a avut un succes formidabil, Rozica a fost lăudată, doamnele au cerut reţeta, s-a trecut uşor la alte subiecte, s-a băut, s-a mâncat şi pentru că a doua zi era lucrătoare, musafirii s-au retras la casele lor. Şi o dată ajunşi în propriile apartamente, şi-au spus părerea. Dacă ar fi putut să-i audă, Menaşe ar fi înregistrat următoarele:
– Ne-au invitat special pentru că icrele au colesterol. Otravă curată…
– Numai prăjitură de icre n-au avut, ce ideie…
– N-am să le-o iert niciodată. Pata de la icre iese?
Dar Menaşe nu putea să-i audă, aşa că în timp ce ştergea farfuriile pe care i le plasa Rozica, spuse entuziasmat:
– O clipă m-am gândit să nu opresc maşina, că doar eram în întârziere. Cine s-a gândit la icre? Dar, orişicât, dacă omul s-a simţit, măcar să se bucure şi alţii. Imi pare tare bine că vecinii au plecat mulţumiţi… Să le fie de bine!

CA SĂ VEZI…

În ultima vreme, aşa cam de o jumătate de an, Şimon Şeinerovici şi-a făcut un obicei tâmpit. Apare la mine în fiecare zi, către seară, la ora când îmi beau cafeluţa şi intenţionez să citesc ziarul. Se consideră de-al casei, ia loc în fotoliu şi caută sămânţă de vorbă. Bineînţeles, îl invit în mod automat la o cafeluţă pe care el nu numai că nu o refuză, dar consideră foarte normal să o primească din moment ce şi eu beau una. In sinea mea presupun că acest ataşament se explică prin faptul că la ora asta nu are ce face şi, în plus, mai mult ca sigur, nu sunt prea multe uşile care se deschid persoanei sale. Mai ales de când a avut un conflict cu Boris Glazpapier, preşedintele comitetului de bloc.
Eu aş fi foarte mulţumit dacă şi-ar bea cafeaua în linişte şi m-ar lăsa să citesc ziarul, dar dânsul mă asasinează cu tot felul de ştiri locale, adică din bloc şi împrejurimi, preferatul lui fiind, în mod firesc, Boris.
– Fii atent, îţi povestesc o chestie că rămâi perplex, poate el să-mi spună. Dar să nu relatezi nimănui, că putem avea necazuri. Glazpapier a avut dincolo o relaţie cu una Marusia, soţia şefului său direct. Ce zici de asta?
– Păi, chiar el ne-a povestit că…
Sau altădată, sorbind cu zgomot din ceaşcă:
– Cazi din fotoliu dacă iţi spun cine a avut ieri seara un conflict cu poliţia… Să rămână între noi. Glazpapier a parcat pe loc interzis şi i-au aplicat cea mai mare amendă.
Când Boris a afirmat că prea multă democraţie strică, Şimon s-a grăbit să-l catalogheze reacţionar şi dictator, iar când l-a atenţionat chiar dânsul că nu a plătit de şase luni întreţinerea la bloc, a găsit dintr-un foc câteva isprăvi biografice cu care să-l încondeieze fără milă.
Adevărul este că eu am cam început să mă plictisesc de poveştile astea, de prezenţa prea insistentă a amicului, de deranjul atât de repetat şi de monotonia subiectelor. Aşa că m-am hotărât să-i dau de înţeles că sunt un om ocupat şi că mai am şi alte treburi pe acasă. În urmă cu o săptămână, mi-am luat o poză gravă, abia mi-am ridicat ochii de pe ziar în clipa când insul a intrat în salon, iar cafeaua nu m-am grăbit de loc să i-o ofer. Orice alt individ ar fi simţit imediat răceala mea de aizberg, dar Şimon Şeinerovici s-a făcut că plouă.
– Chiar acum m-am întâlnit cu Boris Glazpapier, a început el să spună, dar eu l-am cenzurat plin de tact:
– Ia loc şi aşteaptă o clipă…
El a tăcut, iar eu mi-am făcut de lucru cu o scobitoare.
– Şeful comitetului de bloc, a rosti Şimon după o pauză, dar eu l-am întrerupt din nou cu o subtilitate nemaipomenită:
– Să ascultăm mai întâi ştirile la radio.
După zece minute, catârul m-a atacat din nou:
– Boris susţine că…
Am înţeles că fineţurile nu sunt pentru el, aşa că i-am spus verde:
– Drăguţule, mai slăbeşte-mă cu Boris , că m-am săturat pînă peste cap. Dacă nu ai alte subiecte, atunci taci!
In mod absolut surprinzător, Şimon s-a ridicat demn, n-a pomenit nici de cafeluţă şi a ieşit. A doua zi nu a apărut, a treia zi nu a apărut, a patra zi nu a apărut. În a cincea zi a apărut însuşi Boris Glazpapier, preşedintele comitetului de bloc, sever şi negru la faţă de supărare.
– Treaba dumitale, mi-a spus, dacă te-ai săturat de mine şi nu mai vrei să-mi auzi numele. N-ai decât ca la viitoarele alegeri să candidezi la funcţia mea. Dar deocamdată, dacă îti trimit vorbă cu Şimon Şeinerovici să pofteşti la adunarea locatarilor, eşti obligat să laşi tot, şi radio şi scobitori, şi să te prezinţi! S-a înţeles?

Lasă un răspuns