«

»

Dimitrie Grama – Omul maşină (reîntâlnirea)

Atunci cand faci parte dintr-un colectiv sportiv si mai ales daca esti selectat sa reprezinti asociatia sportiva, sau chiar natiunea, la nivel national si international, ai impresia ca toti membrii acelui lot, fac parte dintr-o mare familie, in care toti impartim aceaiasi mandrie si avem acelasi tel. Vrand-nevrand esti nevoit sa te antrenezi cu anumiti antrenori, sa imparti aceleasi stadioane, vestiare, cantine si camere de dormit si in timp, esti convins ca toti gandesc paroximativ la fel si iti sunt asemanatori tie in tinuta morala si fapta.
Un grup de tineri entuziasti, de fapt, doritori de performanta, veseli si deschisi si in acest grup fiecare om se bazeaza pe un co-echipier, are incredere in el atat ca sportiv cat si ca om. Petrecand mult timp impreuna, la stadion, in cantonamente, la petreceri, te simti in largul tau, vorbesti, mai spui, in intimitate, bancuri.
Cel putin asa gandeam eu cand am ajuns atlet de performanta si am fost selectat in lotul Romaniei de atletism. Eram tanar student la Cluj si aveam o situatie putin deosebita din punct de vedere social, radacini nesanatoase (pentru ca radacinile se mostenesc de la planta la planta!) si bunici traitori din anii 1930 – 40 in New York, USA. Nu mi-am ascuns niciodata originea, ba chiar cred ca am fost intotdeauna mandru din cine si de unde ma trag si de aceea fiind in lotul Romaniei, eu nu ma asteptam ca alti sportivi, sa fiu trimis la concursuri in Vest, ci eram foarte multumit sa primesc o indemizatie sportiva si sa reprezint tara in lagarul nostru socialist, in Bulgaria, Cehoslovacia, DDR, URSS.
In schimb nu m-am impartasit nimanui, nici macar familiei sau prietenilor cei mai apropiati, cu privinta la visul meu de a parasi tara, dorinta bazata pe niste experiente la varsta de 14 -15 ani la Ilidia, in Banat. Atunci la varsta de 14 ani, din tanar comunist indoctrinat, am devenit un observator critic al unui sistem inuman. Precoce pentru un copil, dar asa a fost sa fie si nelinistea psihica pe care mi-a creat-o acea revelatie precoce, ar fi putut sa ma distruga, daca nu aveam un plan intr-un vis in care puteam sa parasesc o tara in care eu nu puteam sa fiu eu si nici neamul meu nu putea sa fie altceva decat o ofensa nationala.

Vara anului 1969 eram in cantonament, cu lotul Romaniei de atletism, la Poiana Brasov si din acel „lot mare” erau alesi sportivii care trebuiau sa reprezinte tara, atat in Est cat si in Vest. Eu ma pregateam pentru concursuri locale si, in cel mai bun caz, pentru vreun concurs in vreo tara sora, socialista.
Sansa mea de a participa la vreun concurs in Vest, s-a redus aproape la zero, atunci cand in aceiasi vara, doi atleti, fratii Hodos, au „ramas” in Vest. Si ei aveau, chiar mai rau decat mine, referinte comune cu tarile capitaliste, mama lor fiind frantuzoaica get-beget.
Eram prieten bun cu fratele mai mare, Silviu, cu care ma antrenam cateodata si faceam „cura de struguri” sa ne intarim. Nu am discutat niciodata politica si niciunul din noi nu ne-am dezvaluit intentiile, dar nu m-am mirat sa aflu ca fiind impreuna la un concurs in Germania, fratii Hodos nu s-au mai intors.
Acum in Poiana Brasov, ne pregateam cu totii pentru un „triangular” la Stockholm si anume Suedia – Italia – Romania si majoritatea sportivilor de incredere erau deja selectati si informati ce si cum. Eu nu ma asteptam sa fiu selectionat si de aceea am ramas, aproape naucit de surprindere, atunci cand cu trei zile inainte de plecare, seful lotului vine si-mi spune sa ma pregatesc ca mi s-a „facut incredere” si am fost ales sa plec la Stockholm cu lotul.
M-am bucurat, dar in acelasi timp, m-a coplesit si o neliniste, sora cu spaima, gandindu-ma ca acum a sosit momentul sa fug. Nu-i usor sa pleci in necunoscut, fara nici un act, far nici o reasigurare ca „totul se aranjeaza”, dar totusi nu puteam da inapoi acum. Ma gandeam ca s-ar putea sa fie ultima sansa de a ajunge in Vest.
Coplesit de ganduri, stateam pe o banca la stadion, cand asa, din senin, un aruncator de ciocan, pe care il cunosteam doar superficial si care nu-mi era prieten sau macar coleg de antrenament, el fiind aruncator si eu sprinter, se aseaza linga mine si in mare confidenta imi spune: „Sti ca fratii Hodos s-au intors? N-au primit azil in Vest si acuma-s la Bucuresti. Si-au cerut iertare la Federatie si nu se stie ce se va intampla cu ei, etc., etc.”. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am raspuns, dar imi amintesc ca aceasta „veste” m-a pus pe ganduri si aproape ca mi-a taiat curajul de emigrare. Am fost in cumpana pina cand avionul a ajuns deasupra arhipeleagului care inconjoara Stockholmul si atunci mi-am spus: fie ce-o fi, eu raman si daca nu reusesc sa ajung in America la bunici, atunci, daca asa mi-e soarta, voi ajunge acolo de unde am plecat, in aceiasi inchisoare unde o sa ma prapadesc asa cum si altii se prapadesc.
Mi-am facut datoria fata de tara si lot si am concurat atat la 400m individual cat si la stafeta de 4X400m. Dupa concurs aveam o zi libera de cumparaturi si in ziua aia eu m-am dus la Politia din Stockholm si am cerut azil politic. Suedezii nu m-au trimis inapoi, ba din contra m-au ajutat in toate eforturile mele de a-mi continua studiile si cariera sportiva. Doar la trei – patru ani dupa ce am „fugit” din lotul Romaniei de atletism, am fost selectionat pentru lotul national al Suediei.
Am aflat mai tarziu ca fratii Hodos nu s-au intors nicidecum in Romania atunci in vara lui 1969 si mi-am dat seama ca aruncatorul acela de ciocan, Ciobanu cred ca l-a chemat, a fost instruit sa vina la „elemente” ca mine cu zvonuri de intimidare, de dezinformare care sa ne descurajeze sa „fugim”, daca cumva asa o ideie ne-ar fi trecut prin cap. El facea parte din doua loturi nationale si avea obligatii pentru amandoua: lotul national de atletism si lotul natinal Securitatea.
Facand parte din lotul Suediei, m-am mai intalnit cu atleti romani la diverse concursuri internationale, dar in afara de unu-doi sportivi pe care-i stiam de la Cluj, nu am incercat sa contactez sau sa vorbesc cu nimeni, dandu-mi seama ca acesti „detinuti sportivi”, urmariti de securisti cunoscuti si necunoscuti de ei, ar avea mai mult necazuri decat placere sa stea cu mine de vorba.
O singura data insa am facut exceptie de la aceasta regula de necomunicare cu fostii co-echipieri si anume atunci cand am participat, in 1975, la „Jocurile de Atletism de la Ostrava”, un concurs de atletism intr-o tara socialista. Printre atletii roamani era si saritoarea la lungime, Alina Popescu, pe care o cunosteam bine, fiind chiar inamorati intr-o relatie”platonica” in 1967-68.
Ne-am bucurat reciproc sa ne revedem si dupa concurs ne-am intalnit, acolo unde eram cu totii cazati, sa stam putin de vorba. Cred ca nici nu am apucat sa fim singuri si sa vorbim 5 – 10 minute, cand prin usa s-a napustit Mihaela Penes, mandria noastra olimpica, care fara nici un fel de introducere a inceput sa ma besteleasca cu o voce plina de patos si testosteron: Ce caut eu acolo cu Alina cu minciunile mele despre Vest si studii false de doctor? Stie ea cu ce scop am venit eu acolo, et., etc.
I-am raspuns ca nu am vorbit despre Vest si nici despre sutdiile mele, dar Mihaela stia mai bine si continua sa zbiere la noi.
Saraca Alina a amutit. Parea paralizata. N-am avut altceva de facut decat sa-mi cer scuze la Alina si sa plec.

Acum, recent am citit in presa romana ca, din pacate, Mihaela Penes, care ar fi avut inca multe de dat, „s-a retras” la o manastire din Moldova. O comunista, securista a anilor 1960 – 70 – 80, care pe vremea lui Ceausescu probabil ca ar fi denuntat, chiar si fals, si ar fi combatut orice fel de manifestare religioasa, cere acum refugiu la maicile unei manastiri. De unde atata piosenie? O mustra cumva constiinta pentru serviciile secrete care s-ar putea sa fi distrus aspiratiile multor tineri nevinovati?
Ma indoiesc de asa ceva, deoarece atat acel aruncator de ciocan cat si M Penes, nu sunt altceva decat „masini biologice”, fara constiinta si deci impasibile, fara remuscari. Sunt convins ca acesti indivizi, atunci cand isi deapana amintirile, se prezinta celor care nu stiu, naivilor, ca si cand ar fi fost oameni de onoare, chiar „dezidenti” pe „vremea lui Ceausescu”. Si tara aia pare sa fie plina de ei, nu-i asa?

Lasă un răspuns