«

»

Mihai Merticaru – versuri

Mihai MerticaruO nouă galaxie

Cu trup de fum şi ochi de vijelie,
Iubirea-şi taie prin granit fereastră,
Infiltrându-se-n fiinţa noastră
Cu paşi flămânzi şi simţuri o mie.

În suflet gri cu inimă albastră,
Îşi zideşte o nouă galaxie
Al cărei cer în fiecare zi e
Involtă floare ori lacrimă salmastră.

Extrasă din necuprinsul nepătruns,
Din divinitate şi omenesc blestem,
Fericire, durere s-au întrepătruns.

Întrebare străveche fără răspuns.
Lumină de aur ori de necazuri ghem,
Altceva mai scump pe lume nu avem.
EA E ACEEA

Rege sau sclav, mie-mi este totuna,
Dacă dragostea-mi este împărtăşită
Şi de Dumnezeu blagoslovită,
Iar soarele-mi face din raze cununa.

Fericirea-i o credincioasă iubită
Care poate îmblânzi şi furtuna,
Zi de duminică întotdeauna,
Livadă-nflorită, veşnică ispită.

O lacrimă neplânsă e femeia
Şi veritabilă mitologie,
Fără de hotare împărăţie,

Câte puţin din toate-i place să fie,
Dar mai presus de orice e aceea
Care aprinde trotilul, scânteia.

MINUNE

Blestemat să cazi la pat de-o boală grea,
Părăsit de speranţe şi de lume,
Picioarele-ţi au ajuns două legume,
Iar căpăţâna, butoi de tinichea.

Nimeni nu te mai strigă pe nume
Ori să te mai vegheze nu mai vrea,
În ceruri vezi cum se clatină o stea.
Cu o semnificaţie anume.

Creieru-ţi găzduieşte o casă de nebuni
Încuiată, rămasă fără cheie,
Cu o mireasă-n negru simţi că te cununi.

Nu te mai aştepţi la niscaiva minuni,
Dar sari în sus de-un metru când vezi o zee,
Un înger blond cu buze de femeie.

SCLAV SUPUS

Până la ceruri ne-nalţă iubirea
Şi-acolo ne face egali cu zeii,
Ne împrumută puterea scânteii
Ce-aruncă butoiul cu pulberi aiurea.

Taina aceasta o ştiau şi aheii,
Grecii care-au uimit omenirea
Şi ne-au lăsat din Troia amintirea
Când cu celebra răpire-a femeii.

Omul iubit nu-i singur niciodată,
Că-n el se zbuciumă o-ntreagă lume,
Anonimă şi mult prea ahtiată,
Să intre-ntr-o poveste colorată.
El nu urmăreşte un scop anume,
Că-i sclav supus al unei vechi cutume.

RENAŞTERE

Viscolit de visuri şi singurătăţi,
Pe-o rază-ntre nadir şi azimut,
Te topeşti uşor în voluptuos sărut
Şi-apoi în fabulos miraj te arăţi.

Ce sublimare dintr-un bulgăre de lut!
Cine te-a trimis în lumea asta să-ţi
Etalezi menirea ca-n atâtea dăţi?
E un miracol prea greu de priceput.

Tu crezi în dragoste ca într-un altar,
Vrei să retrăieşti destinul lui Orfeu,
Vezi în suferinţă corolar amar

Şi în iubită, infinit avatar.
Tu o cauţi într-un celest minereu,
Iar ea renaşte din rouă mereu.

Lasă un răspuns