«

»

Ion Ionescu Bucovu – versuri

Ion Ionescu Bucovucântec
foaie verde trei lămâi,
de ce , mândro, nu rămâi,
să-ţi pun zarea căpătâi,
cu iubirea cea dintâi,
să te sărut, să te mângâi.
să-ţi sorb din ochi culoarea lor
si merele obrajilor
şi vraja dulce-a buzelor
şi rodiile ţâţelor,
să fur pe veci savoarea lor…
să joc norocul tău pe cer
şi-apoi frumos în iad să pier.
şi foaie verde măr rotat,
de ce, mândro, m-ai blestemat
să tot te caut în zadar
ca să te joc din nou la zar?
să fii ispită şi noroc
într-un şăgalnic tragic joc.
şi foaie verde de-un dudău,
nu mă vorbi, mândro, de rău,
că ţi-am fost dor când tu plângeai
şi-ţi voi fi pavăză în rai
şi ţi-am mai fost si altceva
când nimeni nu te mai iubea.
şi foaie verde de stejar,
te caut, mândro, în zadar,
tu te-ai ascuns pe veci în flori,
ca să-mi dai mie iar fiori
şi te-ai ascuns, mândro, -ntr-o stea
să fii pe veci averea mea.

femei

zeiţe, trupuri de aur,
voi aprindeţi sideful şi lumina,
strălucind a lebede
când luna se scaldă calmă-n mare,
ramuri de apă şi dor
trecând prin nopţile mele.
insomnaticile mele nopţi
se prefac în flacără,
cerul în tremurare,
plin de fluturi şi muzici,
cu voi topazul
e vis.

copilărie, poartă-mă…

copilărie,
poartă-mă prin acestă ploaie
şi reîntoarce-mă în portul meu pustiu,
în acest gingaş cuib al visului
unde iluziile fără metafore
îmi deschid ferestrele
către toate culorile eternităţii.
încotro mă duci,
potecă de argint,
viperă târâtoare,
nu mă lasa în gări
cu miros de singurătate,
drumul meu spre casă
fă-l păşune uscată de dor.
lasă-mă sub fulgerul nopţii
să simt mirosul aerului
şi să străpung timpul
cu platforme astrale
până acolo unde dispar
profeţi şi profeţii,
unde naştere, moarte,
început, sfârsit, ieri, mâine si azi
vor fi tot una.
visul meu creşte mereu
din sânul copilăriei
spre portul meu pustiu,
jucându-mă de-a răscrucea
în mii de sensuri
pe fragila stinghie a oaselor mele
care mă lansează în alta existenţă.

seară

ziua moare în amurg,
printre plopii cei de ceară,
ce frumos clipele curg
într-un colţ uitat de ţară.

suflete, priveşte-afară,
uite apele cum curg,
o magnifica povară,
pe-un crâmpei de demiurg.

vin toamnele, parcă nu-s,
din genune să răsară,
păsările spre apus
înşirate-n prag de seară.

am s-aştept în primavară
cu graţia lor divină
îngerii în strai de seară
în poiana din grădină.

printre flori de trandafir
lumea visurilor tremuri
şi pe aripi de zefir
noi ne strecurăm prin vremuri.

19 octombrie 2010

doină

unde eşti cântec, minune,
făce-s-ar mierla tăciune
că ea ne-a doinit mereu
alături de dumnezeu
şi mierloiul bolovan
să ne cânte an de an.

în vârtejuri mari de cer
cântă ziua până pier
şi noaptea pitiţi prin vii,
alături de ciocârlii,
urzesc trilul lor divin
din cine ştie ce chin.

câte toamne au trecut,
câtă vreme am pierdut
culegând melancolii
în amiezile târzii.

cercurile s-au închis,
coboară fantome-n vis
şi cum vin şi se îndură
se lasă pe bătătură
şi prin spaţii îngheţate,
sulfetul de mi-l străbate
şi în iarnă şi în vară
cu durerea lor amară.

timpul mi-a ucis străbunii
în ospicii cu nebunii,
timpul, îmbrăcat în zale ,
cu armuri medievale
firbe viaţa în cenuşi,
încuiat în mii de uşi
şi eu, biata trestioară,
singuratic pe-afară,
dau târcoale,-mi caut locul
şi mi-aştept la rând norocul,
cu vestitorii de mlaştini,
cu miros tare de baştini,
printre cruci de lemn uscate,
lângă mamă, lângă frate
în malul mare de stei,
pe sub florile de tei,
toamnele să ne tomnească,
verile să ne verească,
iernile să ne iernească,
primăveri să-ne-nverzească…

28 octombrie 2010

luna

toamna asta luna s-a suit în zare
şi stă acolo ca o ciutură, ca o căldare,
de-o prind să verse aurul din ea,
domnul, hain, îmi taie mâna mea .

mă plimb pe iazul alb de platină
şi luna-n capul meu se clatină,
eu vreau să-i caut tainic meşteşug,
dar luna stă bătută-ntr-un belciug.

degeaba încerc să-i fur savoarea ei,
mă sui pe o imaginară scară
şi mă lovesc de mii de dumnezei,
pe când ea tristă urcă-n cer bizară…

ca să te prind, of, lună de-aş putea
te-aş face , zău, pe veci iubita mea
şi te-aş plimba-n trăsuri de catifele,
uitănd pe veci ibovnicele mele.

femeia goală

femeia goală-mi râde-n ochi,
înveşmântata-n propria culoare,
la umbra ei am crescut ca un trubadur
când mâinile ei mi-au astupat faţa
şi m-a făcut să-mi imaginez
câtă frumuseţe-mi fulgeră inima.
a fost un extaz de vin roşu
când am gustat din gura-i liră,
gazelă dulce cu forme celeste,
pe piept cu perle stele,
reflexe de aur,
la umbra părului ei castaniu.
gelos aş fi ca destinul ei
să se preschimbe-n cenuşă.

parcă o văd în candoarea nisipului
cum doarme
cu pupilele stinse,
potirul obrajilor ei,
aşa fără ochi, fără materie,
acoperă urma sărutului
şi urma lacrimilor
cu nişte zori de lumină
din ochiul meu monocord.

e o minune când această fiinţă,
îţi respiră liniştit în braţe
în timp ce marea
vălureşte filozofic trecerea timpului,
anunţând spaimă si naştere
din neţărmuritul ocheanos.

aştept

se piedre toamna-n neguri aurii
scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,
apele curg în eternitate,
tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane
şi doine de demult urcă la munte
odată cu mioriticile mele gânduri.
aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea
şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.
aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,
din care să ţes poeme de vis.
aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,
şi umbra ta să apară din geana zorilor,
să cobori pe scări de mătase
lăngă căminul meu în care arde dulce focul
când ninge fantastic, doamna mea de dor.
aştept să te adun din amintiri
să fac din tine o regin-a nopţii
cu care să colind palate de mărgean,
s-adorm pe braţul tău plin de miresme
şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.
aştept să te întorci în nevăzutul nopţii
pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori
să umbli desculţă prin sufletul meu,
cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele…
aştept să-ţi pun la cap pe perna moale
piatra mea de inel cu care să te vrăjesc
şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur
şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit…

Lasă un răspuns