«

»

Virgil Răzeşu – Între catastrofă şi speranţă

Razesu-Virgil1Rep.: Stimate domnule doctor Virgil Răzeşu, sunt convinsă că evenimentele din ultima vreme din ţara noastră nu v-au lăsat indiferent. M-aş bucura dacă aţi avea amabilitatea să ne spuneţi câte ceva despre semnificaţiile lor şi mai ales, cum priviţi viitorul.
V.R.: Stimată doamnă, aşa cum spuneţi, nu am fost niciodată indiferent faţă de ceea ce s-a petrecut în jur, mai aproape sau mai departe. Cu voia Dvs., trebuie să spun că evenimentele din ţara noastră nu sunt deloc întâmplătoare şi că ele aparţin unei lumi foarte frământate şi agitate. Şi cred că nu greşesc dacă spun, de asemenea, că e vorba de o lume dezbinată şi susceptibilă, în orice moment, să declanşeze conflagraţii catastrofale pentru întreaga omenire. Nu e glumă, cred că lumea a ajuns la acel moment critic, deosebit de periculos şi riscant, în care orice eveniment mărunt petrecut cine ştie unde, poate determina schimbări de esenţă ale întregii planete.
Poate că ar trebui ca, înainte de toate, să ne oprim puţin la problema refugiaţilor care poate însemna sfârşitul civilizaţiei europene şi chiar al Europei însăşi. Cine îşi închipuie că taberele de corturi şi ajutoarele acordate maselor de oameni sau sârma ghimpată, zidurile şi armele vor putea stăvili exodul acesta care înseamnă un tsunami viu şi activ, se înşeală. Populaţiile locale vor fi obligate să-şi părăsească locurile pe care le-au avut în stăpânire de sute de ani şi să devină mase migratoare. Cinstit vorbind, multe dintre naţiunile civilizate şi-au construit bunăstarea pe seama ţărilor şi populaţiilor pe care le-au dominat. Le-au luat absolut tot ce a însemnat resursă economică, le-au spoliat şi nu au pus în loc nimic. Nici surse de apă, nici drumuri, nici altceva, transformându-le în terenuri de safari. Noi nu ne-am numărat printre acele naţiuni şi nu văd de ce ar trebui să fim implicaţi, proporţional sau egal, în problematica asta extrem de păguboasă şi fără şansă de rezolvare. Mă opresc aici, fără să spun că nu manifest o mare îngrijorare pentru viitorul nostru.

Rep.: Cum vedeţi, ca medic, tragedia din clubul „Colectiv” din Bucureşti ? Modul cum au acţionat organismele implicate şi de ce, din nefericire, unii dintre cei grav afectaţi de combinaţia arsuri şi gaze ne părăsesc la peste o săptămână de la incident ?
V.R.: Stimată doamnă, întrebările Dvs. sunt deosebit de pertinente dar ca să vă răspund, ne-ar trebui şi mai mult spaţiu şi mai ales, timp.
Încercând o privire generală asupra evenimentului în sine, lucrurile cunosc o dinamică şi o desfăşurare tipică pentru noi românii. Nenorocirea de la „Colectiv” nu avea cum să nu se petreacă. Lucrurile sunt cunoscute, lipsa respectului pentru lege şi ocolirea ei, nu poate să acţioneze la infinit. Din păcate noi nu învăţăm nimic, absolut nimic şi niciodată. S-a petrecut catastrofa într-un club, am năvălit pe cluburi. Va urma alta într-un centru comercial, ne vom repezi asupra lor. La fel ca în cazul unor accidente stradale, cutremure, inundaţii şi aşa mai departe. În loc să acţionăm, cu toată puterea şi cu toate mijloacele la rădăcina tuturor nenorocirilor posibile, respectiv la respectarea legilor şi la aplicarea tuturor normelor existente – acesta este lucrul cel mai interesant şi dureros, că ele există dar nu sunt aplicate – ne limităm la acţiuni de suprafaţă.
În ceea ce priveşte intervenţia salvatorilor, cum i-aţi denumit, spre deosebire de evenimentele din Apuseni, din Macedonia sau de la Marea Neagră, personal nu am decât cuvinte de apreciere pentru promptitudinea şi modul în care a fost gestionată întreaga acţiune. Se cunoaşte că, totuşi, există un mecanism integrat şi coerent, bine conceput şi care funcţionează la parametrii normali, pe care ne putem baza. Pentru mine, acest 112 înseamnă un factor de progres colosal şi putem să avem încredere în el. Sigur că factorul uman, care poate greşi, nu poate fi desconsiderat, poate acţiona în orice moment şi orice tip de activitate. Dar dincolo de acesta, eu nu pot să fac decât aprecieri pozitive.
În ceea ce priveşte celelalte întrebări conexe, la fel de importante, răspunsul nu-l pot da decât specialiştii şi noi trebuie să avem încredere în profesionalismul lor. Complexitatea mecanismelor declanşate de incendiul de la „Colectiv” nu este uşor de înţeles, fiindcă ea nu încetează odată cu scoaterea victimelor din locul respectiv, ca în cazul unui incendiu obişnuit. Dimpotrivă, ea declanşează, în mod permanent, alte şi alte mecanisme, care epuizează capacitatea de răspuns a organismului, cu tot ajutorul pe care medicii îl oferă.
În toate situaţiile accidentale, fără excepţie, există o derulare a unor etape peste care nu se poate sări, care decurg unele din altele, fiecare dintre ele fiind dominate de riscuri majore. Prima etapă aparţine riscului vital care, aşa cum s-a văzut, se rezolvă în foarte scurt timp : da sau ba. Unii au răspuns la manevrele de resuscitare, alţii nu. Urmează etapa riscului funcţional, care este mult mai complexă şi în care aportul medicinii este capital. Dar şi ea are nişte limite, care nu pot fi depăşite, fiindcă leziunile primare, induse de accident, nu se vindecă imediat, ci acţionează cu forţă şi pentru perioade lungi.
Urmează celelalte etape, de risc anatomic, sechelar, recuperator etc., fiecare cu caracteristicile şi cu finalitate proprie.
Încât a ne întreba cum este posibil ca, după atâta vreme, să mai moară încă unii dintre accidentaţi, este nepotrivit. Ce se poate spune însă, este că din punct de vedere medical, eforturile sunt uriaşe, că s-a acţionat la parametrii optimali şi că nu s-au precupeţit nici eforturi şi nici mijloace pentru salvarea a cât mai multe victime. Declanşarea de forţe şi intervenţia unor profesionişti străini demonstrează atât gravitatea şi complexitatea catastrofei, cât şi eficienţa medicinii actuale. Bilanţul în vieţi omeneşti este tragic dar, din nefericire, nu este încă definitiv.
În ce mă priveşte, cred că este pentru prima oară când s-a acţionat prompt şi corect. Asta nu înseamnă că totul a fost sau este perfect, dar este locul să afirmăm că toţi factorii implicaţi şi-au făcut datoria.

Rep.: Ce şanse daţi mişcării de stradă din noiembrie 2015 pentru schimbarea lumii politice, a legilor strâmbe care acceptă traseişti politici, mandate pentru primari, deputaţi, senatori, prefecţi nelimitate, îndepărtarea corupţilor şi a tot ce înseamnă minciună, şpagă, furt, etc. în administraţie, politică etc. ?
V.R. : Cred că răspunsul îl aveţi deja. Mişcarea străzii este o forţă de temut, de care trebuie să se ţină seama. Căderea guvernului nu este o bagatelă şi ea s-a produs la presiunea străzii trezite din amorţeală. Din păcate, mişcarea aceasta, informă, dezorganizată, cu aspect de mulţime venită la spectacol, fără să ştie de ce şi pentru ce, nu a avut forţa să continue. Vă aduceţi aminte de promisiunea că nu va înceta până la „victoria finală” (ce frumos sună !) ? Dar a sucombat. Şi asta pentru că au lipsit şi lipsesc liderii adevăraţi care s-o organizeze. Societatea civilă este străvezie, încât … cine să continue acţiunea de asanare a unei societăţi grav bolnave ? Nici o forţă, ori cât ar fi de amplă, dacă nu este organizată, nu are finalitate şi eşuează. Ne-am întrecut în slogane cât mai fanteziste, am strigat, am tremurat, mulţi nu aveau habar pentru ce s-au adunat în stradă, dar nimic concret nu s-a formulat. Am sperat că una dintre revendicările cele mai logice va fi confiscarea banilor şi a bunurilor dobândite din furt şi înşelăciune, din hărtănirea averii naţionale, dovedite de instanţe dar … nimic. Vinovaţii s-au făcut că plătesc cu câteva luni de puşcărie dar s-au întors la puşculiţa lor netrebnică pe care o mânuiesc după bunul plac. În vreme ce administraţia noastră duce lipsă mare de bani. Apropo, mi-a trimis cineva nişte bani de la Bucureşti. După câteva zile expeditorul s-a interesat dacă i-am primit şi, la rândul meu, am întrebat la poştă şi am primit un răspuns uluitor : „Da, banii au sosit dar … Poşta nu are bani”. Nu mă îndoiesc că şi pensiile şi salariile vor urma aceeaşi cale.
În cele din urmă, înclin să cred că suntem nişte actori mărunţi, dar doldora de talent, care jucăm un scenariu bine pus la punct de minţi şi cancelarii mai bine plasate geografic şi economic, care ne mai aruncă, din când în când, câte un oscior refuzat de propriile lor bucătării.

Rep.: Sunt dezolată de tonul Dvs. pesimist, pe care nu-l recunosc.
V.R.: Aveţi dreptate, dar vechea butadă a „pesimistului care nu este decât un optimist bine informat” este mai actuală decât oricând. Avem însă datoria să sperăm în mai bine.
Rep.: Vă mulţumesc şi vă doresc mai multă încredere în viitor.

A consemnat Emilia Ţuţuianu

Lasă un răspuns