«

»

Ecologia – ştiinţa casei. Pământul – casa noastră comună

Gheorghe Ionașcu1. – Ecologia ca ştiinţă
Ecologia s-a născut din biologie, prin fundamentarea bazei sale teoretice, dar se dezvoltă în continuare de sine stătător, prin conexiune cu alte discipline, reprezentând totodată şi un mod nou de a gândi lumea în complexitatea ei. Ecologia este o disciplină cu o vocaţie integrativă, o ştiinţă de avangardă, o superştiinţă, întrucât studiază, spre a optimiza, totalitatea inter-relaţiilor populaţiilor cu mediul lor de viaţă, biotic şi abiotic. Studiind relaţia viu- neviu, ecologia poate fi considerată drept ştiinţa vieţii pe planeta noastră. Ecologia studiază structura populaţiilor şi modul cum acestea îşi îndeplinesc funcţiile de transfer ale materiei, energiei şi informaţiei, în cadrul sistemelor ecologice (ecosistemelor).
Ecologia armonizează datele ştiinţelor naturale cu cele ale ştiinţelor sociale, iar în ecologia umană şi cu cele ale ştiinţelor tehnice care determină amenajarea spaţiului pentru habitatul uman. Putem numi ecologia drept ştiinţa supravieţuirii şi dezvoltării posibile viitoare a speciei umane.
Ecologia se ocupă cu descoperirea principiilor şi legilor care guvernează procesele de evoluţie ale ecosistemelor şi a ecosferei în ansamblul ei şi determină productivitatea, stabilitatea şi dezvoltarea ecosistemelor, studiind implicit şi influenţa activităţilor umane asupra acestor procese şi implicaţiile lor asupra calităţii vieţii oamenilor şi a bunăstării lor fizice şi psihice.
Termenul de ecologie provine din ecos logos – ştiinţa casei. Ecologia este o megaştiinţă a sec. XXI. Ecologia, ca ştiinţă a vieţii pe Pământ, reconciliază omul cu natura, din care face parte.
În ultima vreme, se apropie de ecologie tot mai mulţi specialişti, cum ar geografii şi geologii, arhitecţii şi urbaniştii, inginerii, sociologii, economiştii etc.
Ecologia stă la baza concepţiilor noastre individuale şi colective, despre ambianţă şi relaţia noastră cu ea, .orientând tranziţia societăţii umane către o relaţie stimulativ matură şi mutuală cu natura
La o reuniune ştiinţifică, din anul 1992, de la Ancara, Turcia, ecologia a fost pur şi simplu definită ca reprezentând un câmp interdisciplinar de reuniune a tuturor disciplinelor ştiinţei, destinată descifrării modului complex de funcţionare a vieţii pe Pământ, în scopul opririi degradării progresive a echilibrelor ecologice. Ecologia globală, în esenţa ei, ca ştiinţă nouă, reflectă dorinţa omului de sinteză, pentru recompunerea întregului, prin reunirea cunoştinţelor diferitelor discipline ştiinţifice, despre acelaşi fenomen, proces sau sistem. Folosind adjectivul globală, readucem ecologia la statutul ei real de disciplină ştiinţifică integratoare, care reuneşte datele mai multor discipline, având o puternică vocaţie interdisciplinară.
Viaţa, conştientă de existenţa ei însăşi, întruchipată în om, e pe punctul de a face, prin ecologie, ca ştiinţă globală, pasul de la mentalitatea de vânător/exploatator al naturii, la aceea de protector şi partener înţelept al ei, pasul de la ridicol la sublim.
Revoluţia ecologică trebuie să se producă nu doar în raporturile dintre om şi natură, ci şi în cele dintre om şi om, în societate. Trebuie realizată ’’Împlinirea omului ca om’’(Blaga L.,1948).

2. – Ecologia umană
Ecologia umană sau culturală, studiază ecosistemele umane, modul în care utilizarea naturii şi resurselor influenţează organizarea socială şi valorile culturale, precum şi modul cum acestea, la rândul lor, influenţează acţiunile umane în mediul natural. (Soran V, şi alţii, 1999)
Enciclopedia britanică din anul 1993, defineşte ecologia umană ca ştiinţă interdisciplinară a interacţiunilor dintre populaţiile (societăţile) umane şi ambianţa în care vieţuiesc.
Ecologia umană cuprinde ecologia socială şi ecologia culturală. Obiectul ecologiei umane îl reprezintă ecologia sistemelor om- natură, sau ecologia sistemului uman total.
Societatea umană a fost condusă până în prezent sub imperiul ’’determinismului economic’’, viziune simplistă, urmărind creşterea economică nelimitată, deseori intensivă, fără a lua seama la consecinţele negative colaterale ale acestui proces forţat, nenormal şi până la urmă nenatural. Fără o relaţie armonioasă cu natura, cu resursele sale primare, fără o viziune pe termen lung, care să ofere şi generaţiilor viitoare o perspectivă viabilă, creşterea economică poate avea consecinţe negative importante.
Fiecare generaţie recreiază şi modifică, într-o oarecare măsură mediul ei de viaţă şi are soluţiile ei particulare la problemele existenţei.
Ecologia umană împreună cu economia ecologică, ingineria ecologică şi arhitectura ecologică demonstrează faptul că dezvoltarea sustenabilă (durabilă) poate fi instituţionalizată, recunoscându-se principiile ecosofiei şi ecoeticii. Cercetările din ultimile decenii au relevat faptul că societăţile umane răspund influenţelor mediului în care trăiesc, acţionând concomitent asupra acestuia, iar modul lor de acţiune are consecinţe importante pentru societate şi pentru individ deopotrivă.
Chiar tranziţia societăţii româneşti către economia de piaţă, democraţie şi integrare în Europa – trebuie concepută, nu doar ca o creştere economică, ci ca tranziţia întregului sistem socio- economic către o societate în întregime viabilă, prin dezvoltare durabilă, către societatea informatizată de mâine.
O idee de acţiune pentru tinerii arhitecţi şi ingineri ar putea viza aplicarea unui proces complex de modernizare şi reabilitare a aşezărilor şi ansamblurilor urbane şi rurale, iniţial prin proiecte pilot, iar apoi prin utilizarea scenariilor bune pe scară largă. Un proces de reabilitare pe principii ecologice a reţelei de localităţi din România, ar putea cu uşurinţă deveni chiar program politic de guvernare, cu subprograme pe rural şi urban, cu motivaţii capabile să asigure finanţările necesare, în cadrul actualului proces de integrare europeană. Astfel, s-ar asigura modernizarea condiţiilor de locuire umană.

3. – Ecologia aşezărilor umane este un capitol fundamental pentru om al ecologiei, care studiază şi optimizează ecosistemele puternic antropizate urbane şi rurale, ciclurile materiale, energetice şi informaţionale din acestea, pentru restabilirea echilibrului, în beneficiul sănătăţii oamenilor şi al bunăstării lor. Ecologia aşezărilor umane reprezintă drumul acestora către dezvoltarea durabilă. Ea îşi are originea atât în biologia clasică, cât şi în conceptul etic referitor la responsabilitatea omului pentru existenţa sa. În viitor cercetările de ecologie urbană vor preceda planificarea urbanistică a acestora, condiţionând-o cu măsuri de reinstalare a echibrului ecologic.
Planificarea urbanistică va folosi în viitor două noţiuni de bază: ecologia aşezărilor umane şi dezvoltarea durabilă. Ecologia aşezărilor umane abordează mediul de viaţă creat şi dirijat integral de om.
Teoretic, ea studiază transformările materiale, energetice şi informaţionale din aşezări, iar aplicativ tendinţele de evoluţie a ecosistemelor respective şi măsurile de restabilire a echilibrului.
Este evident că pentru om studiul ecologiei aşezărilor umane este important, întrucât aici trăieşte şi întreaga lor dezvoltare depinde exclusiv de el. Totodată, în timp ce ecosistemele naturale: silvice, acvatice, etc., sau seminaturale: culturi agricole, parcuri amenajate, etc. suferă doar o anumită influenţă a omului, prin infuzia suplimentară de energie, dezvoltându-se în sistem natural, ecosistemele antropizate, cum sunt aşezările umane, sunt controlate şi dirijate aproape în totalitate de către om, singur răspunzător de disfuncţiile şi dereglările create privind calitatea mediului de viaţă. De aceea este necesar studiul ecologiei aşezărilor umane, spre a cunoaşte amploarea intervenţiilor negative ale omului asupra mediului, cât şi modalităţile de intervenţie benefică, pentru ameliorarea calităţii mediului respectiv.
Aşezarea umană şi în special oraşul a devenit polul conflictului major dintre om şi mediu. Majoritatea surselor de poluare provin din oraşe. Supra-aglomerarea, haosul circulaţiei, deşeurile, zgomotul, aerul viciat, vegetaţia insuficientă şi în curs de degradare reprezintă motive pentru care oraşul a devenit dăunător. Dovadă este faptul că, tot mai mulţi citadini, la sfârşit de săptămână părăsesc oraşul, invadând zonele naturale periurbane. Toate acestea reprezintă obiectul ecologiei aşezărilor umane.

4. O incursiune asupra longevităţii. Pe când oamenii primitivi, simpli şi harnici, adevăraţi copii ai naturii, nu erau decât păstori, vânători sau agricultori, ei atingeau vârste foarte înaintate; dar de îndată ce au încetat să fie fideli naturii şi s-au dedat exceselor civilizaţiei, placerilor şi luxului, viaţa lor s-a scurtat considerabil. O revoluţie care ar face ca un popor cu o civilizaţie avansată să revină la o stare mai apropiată de natură i-ar permite să atingă limita naturală a vieţii, la fel ca în trecut. Putem stabili drept principiu – faptul că un animal trăieşte de opt ori mai mult decât timpul care îi este necesar pentru a creşte. Or, în starea obişnuită omul are nevoie de douăzeci şi cinci de ani pentru a atinge limita ultimă a perfecţiunii fizice, ceea ce îi conferă o durată absolută a vieţii de două sute de ani. (C. W. Hufeland, Makrobiotik, oder die Kunst das menschliche Leben zu verlangern (Macrobiotica sau arta de a prelungi viaţa omului). Hufeland nu aspira să inventeze un om diferit, ci pur şi simplu să-l facă pe omul modern să beneficieze de avantajele de care se bucura strămoşul lui la începuturile lumii. Aşadar, nu trebuie să disperăm. Dacă omul a fost programat să trăiască 200 de ani (de opt ori douăzeci şi cinci fac două secole), toate piedicile vor putea fi trecute până la urmă şi această durată de viaţă va fi asigurată. Dar, încă de la Hipocrat ştim că influenţa mediului asupra longevităţii este certă, aspect cu care este de acord şi Hufeland.
Studiile elaborate de cei avizaţi în privinţa longevităţii ajung la concluzia că longevitatea normală este generată de diferiţi factori, cum ar fi:
• o anumită uniformitate climatică, unde să nu domine căldura sau frigul extreme, umiditatea ori seceta;
• locurile mai înalte, de la munte (dar nu prea sus) ori podiş îi întreţin mai bine pe bătrâni decât la şes;
• insulele sau peninsulele sunt ideale pentru longevitate (Anglia, Islanda, Danemarca, Norvegia etc.);
• apa de mare e preferabilă apei dulci şi stătătoare, care e chiar nocivă. Numeroşi marinari sunt longevivi;
• nu se trăieşte mult nici în sărăcie, nici în opulenţă;
• se recomandă şi vegetarianismul, nu neapărat total;
• exerciţiul fizic este prielnic şi recomandat;
• atracţia faţă de sexul opus.
Omul însă se teme de moarte, dar şi de veşnicie în egală măsură. Ceea ce este şi ironic, dar şi tragic.
O existenţă fără sfârşit ar fi o povară zdrobitoare pentru om. Ne putem închipui cum arată şi cum se simte un bătrân decrepit. Viaţa lui devine un chin pentru el şi pentru ceilalţi.
Ideea este să prelungim tinereţea şi maturitatea activă, nu să lungim o bătrâneţe bolnăvicioasă.
Longevitatea este un semn de superioritate, de prestigiu biologic şi social. Există numeroşi academicieni activi intelectual, care depăşesc vârste de 90 de ani. Dar şi viaţa simplă de la ţară oferă unor bătrâni vârste de invidiat. Cert este că civilizaţia face să crească şi speranţa de viaţă a oamenilor.

5. Antropogeneza. Procesul apariţiei omului şi dezvoltării speciei umane pe pământ este antropogeneza, sau antropogenia. Disciplina ştiinţifică care se ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii biologice a omului, în corelaţie cu cu condiţionarea sa naturală şi socio- culturală, este antropologia. Ea s-a dezvoltat mult în sec. XIX.
Antropologia filosofică este o ramură a filosofiei, care studiază esenţa şi perspectivele omului, pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre fiinţa umană (antropologia, biologia umană, psihologia, sociologia, etnologia, lingvistica, etc. ).
Din punct de vedere biologic, societatea umană este cel mai evoluat caz particular de asociere a vieţuitoarelor aceleiaşi specii, în vederea explorării şi exploatării cât mai eficiente a mediului ambiant.
Concepţia antropocentrică raportează totul la om, considerând că universul este predestinat exclusiv pentru propăşirea şi bunăstarea speciei umane. În aceste condiţii, se înţelege limpede dece concepţia a fost repede catalogată de către oameni de ştiinţă şi de filozofi, ca fiind profund neştiinţifică, neadevărată.
Existenţa speciei umane este un proces deosebit de complex, care se suprapune naturalităţii primordiale. Această simbioză a fost şi este din păcate realizată deseori în mod inadecvat, pentru natură şi pentru om, datorită concepţiilor de natură antropocentristă, omul considerând că natura trebuie să stea la picioarele sale, că el o poate stăpâni, aberaţie care s-a întors împotriva lui.
Făcând parte integrantă din natura care i-a dat naştere, omul nu poate fi decât un partener al acesteia.
Iar dacă se pretinde a fi mai presus de alte specii vii, el trebue să tindă a deveni un partener înţelept al naturii, pe care să o trateze cu atenţie şi respect, studiind-o în profunzime, întrucât are enorm de învăţat de la ea. Mecanismele de funcţionare, de natură cibernetică, cu autoreglare programată, sunt încă departe de a fi concepute şi implementate în societăţile umane, aşa numit – civilizate.
Dovadă sunt războaiele, inegalităţile sociale şi între naţiuni, menţinerea artificială forţată a înapoierii unor state, ca furnizoare de muncă ieftină şi ca piaţă de desfacere pentru produsele statelor avansate, care dăinue inclusiv în societăţile pretins democratice.
Omul este singura specie de pe pământ care îşi omoară semenii. Agresivitatea umană este de temut. În timp ce la animale agresivitatea este interspecifică, la om agresivitatea a devenit intraspecifică.
Extinsă asupra comportamentului uman, etologia, parte a zoologiei, care studiază obiceiurile şi comportamentul animalelor ne conferă această imagine retrogradă faţă de animale, a omului. (Lorenz K., 1996). Relaţiile inadecvate cu natura, pe care omul o exploatează intensiv şi inadecvat, s-au transferat şi asupra relaţiilor interumane, sau intercomunitare, care poartă amprenta acestor nearmonizări.
Specia umană este singura care se autodistruge în mod conştient, iar în ultimul timp distruge şi celelalte specii, punând serios în pericol echilibrul ecologic planetar. Este evident că acest fenomen nu mai poate continua. Dacă susţinem că oamenii au devenit foarte inteligenţi, cu multitudinea descoperirilor realizate, a sosit poate timpul ca ei să devină şi înţelepţi.

6. Pământul – casa noastră comună
Casa noastră comună este Pământul, comunităţile umane organizându-şi habitatul în aşezări umane. Aşezare umană poate fi coliba pescarului din deltă, stâna ciobanului din munte, deci locaţia unde se află cel puţin un om şi un adăpost, până la marile aglomerări umane.
Ecologia aşezărilor umane este un capitol important din ecologie, care studiază optimizând interrelaţiile populaţiilor cu aşezările umane, care le găzduesc. Aşezările umane sunt insule de habitat uman, de locuire, apărute încă din Paleolitic, odată cu topirea gheţarilor, ce acopereau scoarţa terestră.
În Europa, prima zonă de dezgheţ a fost pe valea Dunării. Aşa se explică faptul că populaţia provenită din peşteri, s-a inmulţit exponenţial, grupuri de tineri părăsind vatra strămăşească de pe valea Dunării şi ocupând noi vetre de locuire, mai întâi în teritoriul fostei Dacii, iar mai apoi către Sud şi către Nordul Europei, dar şi către vest şi est. Ulterior au fost şi alte mişcări de populaţii, care au venit şi peste populaţia noastră autohtonă, fiind, de regulă, asimilaţi, sau adesea respinşi, de alte popoare migratoare.
Grupul etnic al romanşilor din Elveţia, care păstoreşte Alpii elveţieni, şi-au impus limba, ca a patra limbă oficială a Elveţiei, fiind urmasi din vechile triburi dacice.
Nu întâmplător, urmele primelor aşezări umane din Europa au fost descoperite la Schela Cladovei, lângă Turnu Severin şi la Lepenschi Vir, ambele pe malul Dunării.
Profesorul Vasile Boroneanţ a condus echipa multidisciplinară de cercetători din valea Dunării şi a chemat şi colaboratori din centrele universitare europene: Berlin, Roma, Paris şi Londra.
Arheologii au descoperit aici, pe valea Dunării, urmele unor aşezări umane complet echipate, din diverse perioade istorice: comuna primitivă cu culegători de fructe şi vânători, cu organizare în matriarhat, apoi cu domesticitori de animale (câinele şi calul), cu trecerea către patriarhat, urmând evoluţia din Paleoliticul superior, prin Neolitic, după care aşezări din epoca fierului şi bronzului, când apar şi cete de războinici, capabili să se opună invadatorilor. O expoziţie a acestor descoperiri s-a organizat in anul 1998, la Muzeul Naţional de Istorie a României, cu participarea mai multor ambasade.
Dealtfel, România este vatra de formare a vechii Europe (Marija Gimbutas, 1989).
Istoria teritoriului locuit astăzi de români va trebui rescrisă, în lumina noilor descoperiri, la fel ca şi istoria Europei. Din păcate, majoritatea istoricilor au rămas la vechile concepţii născute în secolul XIX, inclusiv privind naşterea limbii dacilor din limba latină a Romei. Ori, numai referitor la acest subiect, astăzi se ştie că, peninsula italică, ca şi cea iberică – au fost colonizate de mai multe valuri de populaţii venite iniţial din Carpaţi. Că, de fapt, limba dacilor este cea din care s-a născut limba latină, şi nu invers.
Există prea multe descoperiri noi, care pun serios în dicuţie istoria oficială actuală, formulată de Şcoala Ardeleană, dar depăşită de mult, ca obiectivitate şi veridicitate istorico-filozofică.

Bibliografie
• Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Editura Facla, Timişoara, 1948;
• Viorel Soran, Ioan Puia, Aurel Ardelean, Corneliu Maior, Elemente de ecologie umană, Editura Vasile Goldis, University Press, Arad, 1999;
• Lucian Boia, Mitul longevităţii (Cum să trăim 200 de ani), pag. 62, Editura Humanitas, 1999, citându-l pe Christofh Wilhelm Hufeland (1762-1836), creatorul noii ştiinţe, macrobiotica C. W. Hufeland, Makrobiotik, oder die Kunst das menschliche Leben zu verlangern (Macrobiotica sau arta de a prelungi viaţa omului);
• Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere), Editura Meridiane, decembrie 1989, Bucureşti;

Conf. Univ. Dr. Arhitect Gheorghe Ionașcu
Scurtă biografie
Născut în anul 1941, în satul Ruginoasa (fosta comună Bizienii de Sus), județ Neamț, dintr-o familie de învățători refugiați din Basarabia în 1940, mama din comuna Dulcești.
Școala generală de 7 clase în comuna Văleni, județ Neamț, iar liceul Roman Vodă, în orașul Roman, absolvent promoția 1959.
1959-1961, Școala Tehnică de Proiectanți, București.
1961-1967, Institutul de Arhitectură Ion Mincu, București.
Absolvent a două Cursuri Postuniversitare (master) în 1977 și 1987.
Doctorat în Ecologie, la Universitatea din București, 2000.
Decorat cu Medalia Muncii în 1973.
ACTIVITATEA PROFESIONALĂ:
– Autor şi şef de proiect a 120 proiecte construcţii de comerţ, alim.publică, prestări servicii, producţie, învăţământ, turism, locuinţe, în 25 de judeţe, în perioada 1967-90 (din care 3 ani- şef atelier),la Centrocoop;
– Promotor/responsabil studii amenajarea teritoriului, urbanism, zone protejate, dezvoltare durabilă etc., in perioada 1990-2003 (14 ani), ca expert/consilier/director in MLPAT;
– Participant elaborare legislaţie de mediu, amenajarea teritoriului, zone protejate, locuire.
– Membru Comitet interministerial Program Naţional de Acţiune în Protecţia Mediului (1994-2000)
– Delegat MLPTL în Comitetul Interministerial de coordonare/aderare UE ptr. mediu (2001-2003);

MEMBRU ÎN URMĂTOARELE ORGANIZAŢII:
– Uniunea Arhitecţilor din Romania din1974, cu funcții de conducere;
– Ordinul Arhitecţilor din Romania din 2001;
– Societatea Română Ecologie, din 1990;
– Academia Oamenilor de Ştiinţă din Rom. (AOSR) din anul 2007;
– ECOVAST (Org.Cons.Europei ptr. dezvoltarea satelor şi oraşelor mici) din 1993;
– Comitetul Naţional Român MAB (Omul şi Biosfera) – UNESCO din 2001;
– Comisia Nationala de Dezvoltare Teritoriala, de pe langa Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice;
– Membru în Consiliul Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, membru activ din anul 1991.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ:
– Membru Comisia Studii Interdisciplinare Acad.Română, 1984-90, condusă acad. Ştefan Milcu (fost deputat de Roman, care a dotat Spitalul);
– Participare şi comunicări la peste 80 de simpozioane, colocvii, conferinţe în probleme de mediu, ecologie, management, urbanism, arhitectură, amenajarea teritoriului, dezvoltare durabilă, turism, habitat;
– 54 articole publicate, din care 30 în revista Academica si patru cărti:
1. Amenajarea teritoriului, Ed.Fundaţiei România de Mâine- Buc. 2002,
2. Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România – viziune ecologică, Editura Tempus, București, 2003,
3. Dezvoltare spatiala durabila si urbanism, Ed. Fundatiei Romania de Maine, 2004,Buc);
4. Ecopeisagistica, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2005, Buc)
– Participant la intocmirea Raportului României la Conferinţa Mondială ONU, pentru Mediu şi Dezvoltare, din 1992, Rio de Janeiro- Brazilia;
– Conferentiar universitar, titular şi autor la cursurile de Peisagistică, Amenajarea teritoriului şi Urbanism, Universitatea Spiru Haret, Facultățile de Arhitectură şi Urbanism si Drept si administrație publică, din anul 2000 – prezent;
– Lector la Institutul Național de Administrație, din anul 1999 si Agenția Națională a Funcționarilor Publici, până în prezent;
– Secretar al Comisiei pentru Ecologie a Academiei Române, din 2002;

Lasă un răspuns