«

»

Mihai Doloton, un poet al nihilomelancoliei

Poemele celui de-al doilea volum semnat de Mihai Doloton poartă amprenta lirismului bacovian, lucru certificat încă de la bun început prin titlul Frământări din morminte (apărut la editura Pontos, Chișinău, 2015) și întărit ulterior atât prin imaginarul poetic similar, cât și prin existența unui poem dedicat marelui simbolist – Poetului George Bacovia.
Se configurează o atmosferă ostilă, în care singurătatea devine personaj ce ia în stăpânire totul. E sesizabilă o dilatare a clipei și, totodată, o persistență în stare, prin fructificarea formelor de gerunziu ,,curgând”, ,,plângând” etc. Pe urmele poetului său preferat, Mihai Doloton surprinde materia într-o lentă și interminabilă cădere, disoluție (Iarna suflă-ncet -/ Frunze de omăt/ Cad” – Poem de martir).
Chemarea stranie a neantului e acutizată în poemul De iarnă, gerunziul făcând aici pandant cu forma prezentului etern ,,gem”, ,,strig”, ,,scot”. Muzicalitatea sincopată e subliniată de prezența punctelor de suspensie.
Morbul erodează realitatea. Cei vii nu mai știu să guste viața așa cum se cuvine, fapt surprins în poemul Din toate zilele. De sabat știu a se bucura numai cei trecuți în neființă ,,doar morții se-adună de ziua Sabatului”, iar la spovedit mai merge, spășit, doar timpul.
Moartea e percepută drept o prezență intra vitam (De moarte cum să-mi fie teamă/ Când ea la toți ne este mamă? – De moarte), glisarea dinspre viață spre moarte devine imperceptibilă, cele două se confundă adesea și nu țin cont de vârstă (,,Un copil se joacă/ Afară, prin ninsoare./ Altul, sfâșiat,/ De o boală, moare.” – Culorile ce dor).
Un poem precum La priveghi capătă accente baudelairiene prin prisma imaginarului ce ține de sfera putridului, a descompunerii, amintind cititorului de antologicul Un hoit.
Plânsul ,,Plângând de spaima-nfometată/ Mai stau cu moartea la taifas/ Și, poate, am să râd vreodată,/ Dar iarăși singur am rămas” – Atât de singur, recluziunea, singurătatea, târziul, golul, moartea (,,Nu mai există nimic decât moarte/ Și locul pe cruce nu se mai împarte” – Nimic, decât moarte) reprezintă temele recurente ale volumului supus atenției.
Nicăieri nu există șansa redempțiunii (,,Nu există pace și nicio speranță” – Ger de singurătate), ființa neputându-se salva nici prin scris, nici prin iubire, iar procesul autoscopic din Singur pare sortit eșecului.
Universul surprins în volum amintește extrem de fidel de atmosfera apăsătoare a poemelor bacoviene, de hohotul autumnalului, de târziul inoculat pretutindeni (,,mor bolnav de nedreptate” – De vorbă cu moartea). Paleta cromatică, deși ternă, cotropește, ia cu asalt spațiul marcat, așa cum ne-am aștepta, de cavou, cimitir, abator.
În Explorare depistăm o veritabilă ars poetica. Lumea în care artistul trăiește are valorile alterate, drept care acesta nu-mi mai găsește locul, rostul. De asemenea, poemul are și sonuri soresciene, amintind de Am zărit lumina.
Conștient sau nu, Mihai Doloton e influențat pe alocuri de lirica lui Wiliam Blake (The garden of love, A poison tree ș.a.m.d).
Tot o artă poetică este și poemul Cv, în care auditivul este violentat ,,funerară operă”, ,,rece umbra mea (…) țipă plină de isterie”, iar viața devine un mizerabil stupefiant.
Poetul găsește uneori forța de a face haz de necaz, luând tragicul peste picior, în poeme ce au aerul unor epigrame – Întuneric neconstituțional ,,A trăi cu speranță/ E neconstituțional”, Complici la moarte ,,Cuprinși de singurătate/ Am ajuns complici la moarte”, Licența morții etc.
Ca tributul pentru autorul simbolist să fie complet, Mihai Doloton inserează la finalul cărții și câteva pagini de Firimituri inocente, cugetări ce trimit la celebrele Divagări utile ale lui Bacovia.
Conchid, lansând către cititori invitația de a se apropia de scrierea dolotoniană, cu ceritudinea că vor întâlni un poet extrem de sensibil, un poet ce știe a surprinde această alchimie a durerii devenite poezie.

(Mihaela Oancea, 27 noiembrie 2015)

Lasă un răspuns