«

»

Ovidiu Trifan – De la muzica sferelor la… armonia din pleiade

prof. dr. Ovidiu Trifan Noţiunea de ,,muzică a sferelor”, metaforizată într-un vers eminescian ca fiind armonia din pleiade, apare ca un laitmotiv în lirica romantică. Afinitatea lui Eminescu pentru această antică şi tulburătoare teorie, ne apare firească nu numai în contextul influenţelor esteticii secolului „rebel” în care a trăit, ci şi într-o realitate spirituală cu efecte modelatoare asupra creaţiei sale. Este vorba de acea matrice stilistică românească – aşa cum o numeşte Blaga – prezentă în întreaga sa creaţie şi care explică atât asimilarea organică a folclorului cât şi fascinaţia în faţa străvechilor mituri cosmogonice. Acestea sunt prezente în însăşi dinamica devenirii umane, expresii ale eternei reîntoarceri la creaţia primordială, pentru a ne reaminti periodic cine suntem şi de unde venim. Stimulatoare şi incontestabil determinante pentru apropierea lui Eminescu de conceptul armoniei cosmice au fost, de asemenea, cunoaşterea filozofiei şi cosmologiei antice, a celei pre- şi postrenascentiste, ale ideilor filozofiei clasice germane şi ale raţionalismului neoclasic precum şi contopirea sa cu spiritul romantic. Cu siguranţă, însă, toate aceste căutări nu ar fi avut un ecou atât de puternic în sufletul poetului fără acea binecunoscută predispoziţie pentru muzică şi poezie, cărora, în semn de adâncă recunoştinţă, ar fi vrut le închine un palat, după cum declară în versurile din Întunericul şi poetul: Voi să ridic palatul la două dulci surori:/ La Muzică şi Dramă… .
Dacă acceptăm ipoteza exploziei primare – a Big-Bang-ului – şi parafrazăm citatul biblic conform căruia la început a fost cuvântul, am putea afirma că la început a fost sunetul, care, venind din abisurile cosmice, a sfâşiat liniştea neînsufleţitului Haos. Sunetul, fără formă şi visceral, ca o inexprimabilă uimire, şi-a împlinit metamorfoza în muzică precum s-a încorporat gestul religios în primul sentiment al sacrului. În urmă cu mai bine de patruzeci de milenii – de când datează primele informaţii certe referitoare la existenţa fenomenului muzical, nu sonor – practica muzicală era inseparabilă de sacru, ritualurile magice şi de exorcizare, devenind, cu timpul, una dintre formele prin care omul şi-a manifestat voinţa de a exista. Omul a umanizat sunetul. Acesta, abia după ce s-a asimilat umanului, a generat muzică, adică a devenit artă, aparţinând fenomenelor vitale umane. Şi tot omul a descoperit – cu peste două milenii şi jumătate în urmă – că nu este el singurul „cântăreţ” din Univers şi că acesta însuşi „cântă” o muzică, alta decât a sa, alcătuită după legi proprii şi pe care el, de fapt, încerca să o redescopere şi să o imite. Şi pentru că nu era vorba de o muzică terestră, ci mai degrabă o acustică planetară, omul a numit-o ,,muzica sferelor”, pe care unii, suindu-se la cer pe scara minţii, au exprimat-o în formulări matematice şi filozofice iar alţii, reflectându-se în ei înşişi, au perceput-o cu acel inexprimabil simţ al artistului şi au metamorfozat-o în propriul lor laborator de sinteză, dând la iveală opere perene.
Deschiderea pe care o manifestă Eminescu spre mitologie şi cosmologie este datorată mai multor surse. Toate preocupările sale pentru a le repera ţin de necesitatea spirituală a eternei reîntoarceri la situaţia primordială, la esenţă, ca fiind singura posibilitate de a identifica matricea Fiinţei şi, prin aceasta, sensul destinului. Cu certitudine că Eminescu a cunoscut problematica ,,muzicii sferelor” studiind filozofia marilor şcoli ale antichităţii, în cadrul cărora teoretizarea fenomenului muzical se axează pe investigarea legilor universului pe baza analogiilor dintre sunet şi număr, dintre rezonanţa naturală şi posibilităţile umane de asimilare rituală a ordinii pe care o sugerează. O posibilă iniţiere în cosmogonie i-a putut fi oferită de cercetarea bogatului fond de manuscrise pe care le deţinea Academia Mihăileană din Iaşi. În Sărmanul Dionis este specificat titlul unui Architecturare cosmicae sive astronomicae geocentricae compendium (Tratat de arhitectură cosmică sau astronomie geocentrică) pe care-l descoperă personajul care dă titlul acestei nuvele, fiind, după specificaţia poetului […] o astrologie mai mult bizantină, bazată pe sistemul geocentrist .
La vechii greci, armonia era concepută ca o stare premergătoare frumuseţii. Ideea că întregul este frumos numai dacă părţile componente sunt în armonie, se regăseşte şi în medicina antică, ale cărei precepte afirmă clar că starea de sănătate în care se află o parte a corpului este şi aceea în care se află întregul corp. Acţionând asupra părţii, acţionezi asupra întregului. Cosmosul este identificat cu Universul şi este considerat ca fiind un tot organizat armonios, în opoziţie cu haosul, iar muzica este ca un limbaj universal. Conceptul de „muzică a sferelor” este formulat de Pitagora, care demonstra că sfera este corpul geometric perfect, universul se mişcă circular în jurul unui foc central, care nu este identificat cu soarele, ci cu un termen numit „sufletul universului”, iar mişcarea planetelor pe sferele cereşti produce armonice, ca orice corp aflat în mişcare. Fiecare sferă produce un sunet diferit, conform mărimii şi vitezei sale de rotaţie. În acest fel iau naştere sunete armonice, ca efect al sferelor aflate în mişcare, fenomen numit muzica sferelor. Noi n-o percepem distinct pentru că trăim în ea şi o auzim tot timpul. Mişcarea sferelor cereşti este exprimabilă, după demonstraţia lui Pitagora, prin raporturi numerice. Conform acestei teorii, sufletul însuşi este o armonie bazată pe proporţia numerică. Şi atunci, potrivit principiului că ,,asemănătorul recunoaşte asemănătorul”, sufletul se transformă într-un rezonator al armoniei cereşti, vehiculează această muzică celestă, dar nu o imită mecanic – nici n-ar fi posibil aşa ceva – şi o impregnează cu ,,uman”, o umanizează, căci vibraţia sferelor este de natură astrală, pe când muzica, fiind artă, este omenească. Astfel, muzica racordează sufletul la armonia stelelor, redeşteptând în noi pecetea obârşiei divine a ei, reiterând, parcă, mitul eternei reîntoarceri. Lucrurile sunt foarte clare dacă ne gândim că omul, producând un sunet, îl „fură”, practic, de la Cosmos, iar după ce sunetul „moare”, revine în Cosmos, care şi-l recapătă. Este unul din adevărurile care, spunea Sergiu Celibidache, stau la baza fenomenologiei muzicii.
Eminescu evocă legătura biunivocă între celest şi teluric, intuind şi un posibil traseu invers, de la uman la divin, de la Om la Cosmos. Dacă, iniţial, omul a umanizat acustica planetară metamorfozând-o în artă, adică în ceva specific doar lui, el fiind cutia de rezonanţă, iată că şi reciproc, cosmosul şi divinul, preluând muzica pământeană, devin rezonatori ai acesteia, situaţie metaforic prezentată tot în Sărmanul Dionis: tânărul Dan, […] îşi simţi capul plin de cîntece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte .
La Eminescu, ideea că mişcarea corpurilor generează sunete, se întâlneşte şi în poemul cosmogonic Genaia, unde autorul, după propria-i exprimare, doreşte să prezinte „facerea lumii” din perspectiva mitologiei româneşti: Când a născut Dumnezeu cântecul vânturilor, gândirea stâncilor, ca omul ce va privi la ele din ele să formeze ideile sufletului său. Copilul idee – care a sorbit din isvorul Dumnezeirei tot a fost românul. Lumea era creată când acest gând uitat a lui Dumnezeu care s-a învrednicit să audă muzica sferelor a fost născut . Tema muzicii sferelor apare şi în Memento mori, unde armonia celestă, generată de harpa legendarului Orfeu, este metaforizată în sintagma armonia din pleiade, amintind de cele şapte fiice ale lui Atlas şi ale Pleionei, transformate de Zeus într-o constelaţie numită popular ,,cloşca cu pui”: […] N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?/ Oceanele-nfinirei o cântare-mi par, c-ascult?/ Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?/ Poate-urmează-a arfe` antice suspinare aeriană… .
În concepţia filozofilor din antichitatea greacă, armonia este o stare premergătoare frumuseţii. Cosmosul este asimilat Universului. Un întreg este considerat frumos dacă toate elementele sale se află în armonie. În opoziţie cu haosul, cosmosul e considerat ca un tot organizat armonios, infinit în timp şi spaţiu. În universul material totul vibrează. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu, iar undele sonore au aceleaşi proprietăţi ondulatorii ca şi lumina transmisă de la stele. Analizând problema „muzicii sferelor” în lirica eminesciană, George Călinescu spune că această noţiune este curentă la romantici […] şi prin ea […] se înţelege uriaşa muzică simfonică produsă de rotaţia planetelor . Pythagora (sec. V a. Chr.) – cel care este considerat a fi autorul conceptului de „muzică a sferelor” – afirma că spaţiul dintre Pământ şi sfera din jurul Pământului, pe care sunt aşezate corpurile cereşti fixe, este un interval armonic perfect, însumând şase tonuri, atât cât conţine şi o octavă perfectă. Se poate spune, astfel, că teoria muzicii începe odată cu fundamentarea conceptului de Cosmos. Ideea de „muzică a sferelor” este preluată şi de alţi filozofi ai antichităţii greceşti, precum Platon, Aristotel, Aristoxene, apoi, în epoca prerenascentistă de Dante Alighieri, în Paradisul din Divina comedie. Ulterior, în secolul al XVII-lea, matematicianul şi astronomul Johannes Kepler în cea de-a treia lege, privind mişcarea planetelor, ajungea la concluzia că orbitele planetare sunt aranjate într-o progresie muzicală, între viteza de mişcare a planetelor şi distanţa lor faţă de soare fiind o relaţie de consonanţă.
În literatura română, noţiunea de „muzică a sferelor” apare încă din secolul al XVIII-lea. Domnitorul savant Dimitrie Cantemir vorbeşte în lucrarea Sistema sau întocmirea religiei muhamedane despre ,,muzica mişcării cereşti”. Este foarte posibil ca Eminescu – pasionat cititor şi cercetător al vechilor cărţi şi manuscrise româneşti – să fi cunoscut şi conţinutul altor texte referitoare la această idee. Iat-o într-o comparaţie plastică în Dalila (Scrisoarea V), unde acel demon din sufletul îndrăgostitului […] se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme/ Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,/ Pân’ a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,/ Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere . Posibilitatea exprimării matematice a raporturilor numerice armonioase dintre elementele Universului este sintetizată de Eminescu în Memento mori: Sori se sting şi cad în hăuri mari sisteme planetare/ Dar a omului gândire să le măsoare e-n stare [..] Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ.
Continuând căutarea prezenţei acestui motiv tematic şi în alte creaţii eminesciene, îl vom regăsi în varii preluări motivice, mereu altele, în dezvoltări proporţionate contextual, regândite, purtătoare de noi şi surprinzătoare semnificaţii, fiind mereu în alte ipostaze metaforice, ca într-o adevărată formă muzicală cu variaţiuni pe aceeaşi temă. Este relevantă apariţia motivului în prima poezie publicată, La mormântul lui Aron Pumnul (1866), fapt ce dovedeşte că poetul – adolescent fiind, şi în condiţiile în care este exclus să i se fi predat la şcoală despre aceste noţiuni – avea preocupări filozofice serioase: Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare/ Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare/ Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare/ Cununi de albe flori . Leit-motivul tematic al muzicii astrale continuă să apară şi în alte poezii, ca în această creaţie din tinereţe, Învierea: Am auzit a stelelor cântare/ Al mării glas, al râurilor grai,/ A frunzelor umilă suspinare/ Mişcate-n freamăt de-al vântului vai! .
Preocupările timpurii ale lui Eminescu pentru acest subiect care fascinează omenirea de peste două milenii şi jumătate, s-au concretizat şi în traduceri din autori străini, cum este poemul intitulat La ce? La ce? (Wo zu? Wo zu?), aparţinând scriitorului şi filozofului austriac Hieronymus Lorm: Din sfere ajunse/ De-al stelelor mare/ Un cântec pătrunse/ Întregu-univers . Invocarea stării cosmogonice originare, existentă cândva, in illo tempore, este prezentă şi în poemul timpuriu Andrei Mureşanu: O caos plin de stele coboară în poet/ Şopteşte-i armonia cu glasul tău încet , sau în Glossa, ultimele versuri, rămase în manuscris, apropiind geniul de personajul mitologic Orfeu, asociere întâlnită şi în alte poezii: Numai muzica din sfere / Isvorând de sus te cheamă…/ Treacă falnic cine-o trece,/ Tu te-ndreaptă dup-o rază .
Nu numai cosmicele armonii ale muzicii celeste, dar şi ritmul ei este sesizat de poet, imaginându-şi „tactul” acestei muzici, adică succesiunea accentelor metrice, într-un pasaj cu valenţe vizual-auditive: Arpele-n cântece par că se sfarmă/ Când gem cu sufletul, când zic d-alarmă/ Muzica sferelor serafii adoară/ Inima ce-o încongioară/ Dictând în cântece de fericire,/ Stelelor tactul lor să inspire./ Şi cum colorile ce se îmbină/ Naşte a soarelui albă lumină,/ Astfel prin vocile răsunătoare/ Curge – astă mistică, dulce cântare . Ca un obsedant element al triadei muzică-suferinţă-viaţă, inefabilul feminin este integrat de Eminescu tot în armonia stelară, oferindu-i prilejul să compare pe o cântăreaţă talentată cu un sunet produs de armonia cosmică: Eşti tu nota rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, infinită,/ Îngerii o cântă-n cor?/ Eşti fiinţ’ armonioasă Ce-o gândi un serafin,/ Când pe lira-i tânguioasă/ Mână cântecul divin? .
Iată, însă, că astăzi se conturează o nouă triadă, muzică-poezie-astronomie, în care toate componentele concură în mod egal la înţelegerea tainelor Universului. Vechiul mit al „muzicii sferelor” afirma că aceasta există, dar nu putea fi auzită pentru că noi trăim în mijlocul ei. Ştiinţa modernă, descoperind radioastronomia, a adus în planul realului ceea ce până acum ţinea de planul ideatic. Tehnologia a făcut posibilă o nouă realitate perceptibilă, omenirea putând ,,auzi”, sunete emise de stele, pulsari, quasari, sau de planete cu magnetosferă – cum este Pământul – o adevărată orchestră planetară, a cărei ,,partitură” a fost „scrisă” de radiaţia remanentă în urma marii explozii primordiale şi considerată de savanţi drept ,,mesagerul” Big-Bangului cosmologic. Eminescu, în timpul studiilor la Viena, era liber şi complet lipsit de servituţile sistemului de învăţământ instituţionalizat întrucât, neavând absolvit examenul de bacalaureat, era înscris doar ca auditor. Lumea, în general, dar mai ales tinerii intelectuali, manifestau un mare interes pentru ideile şi descoperirile ştiinţifice. Erau foarte cunoscute lucrările de popularizare a ştiinţei, precum cele ale fizicianului austriac Ludwig Boltzmann. Cu siguranţă că şi Eminescu le-a citit, mai ales că autorul preda cursuri de Filozofie naturală la Universitatea din Viena. De asemenea, Eminescu s-a înscris, încă de la începutul şederii sale la Viena, în cele două societăţi studenţeşti: „Societatea studenţească ştiinţifică-socială România” şi „Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena”. Aşa se explică faptul că în multe notiţe răspândite în manuscrisele poetului apar însemnări despre legea conservării energiei, gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor . Cu siguranţă că perioada vieneză a fost, pentru Eminescu, cea mai fecundă în privinţa asimilării unui background ştiinţific, iar el, fire reflexivă, a meditat, poate, toată viaţa asupra acestor concepte ştiinţifice, le-a metamorfozat în metafore lirico-filozofice, cu virtuţi cristalice, adevărate ofrande pe care geniul creator le aduce Creatorului său. Iar Eminescu rămâne un geniu al metaforei. Pentru „geniu”, ca noţiune, există numeroase definiţii, mai mult sau mai puţin apropiate de adevăr, unele ştiinţifice, altele metaforice. Arghezi, ca un cârcotaş, spunea că geniul e un te miri ce . Pictorul, sculptorul şi scriitorul francez André Lhôte dădea o definiţie pragmatică: geniu este acela care face ceea ce nu cere nimeni, dar care ulterior devine indispensabil fiecăruia . Geniul nu cere şi nu aşteaptă nimic, doar crează şi dăruieşte. Nici Eminescu n-a pretins nimic. Doar a dăruit. Şi el, ca şi confraţii săi întru geniu, fac parte din corola de minuni a lumii pe care, dacă nu putem sau nu vrem să ne bucurăm de ea, măcar să o respectăm. Dar în nici un caz – după cum sună un îndemn testamentar al lui Lucian Blaga – să n-o strivim.

Lasă un răspuns