«

»

Mihaela Oancea – poesis

MIhaela OanceaZi de ianuarie

Pe palierul nostru,
un bătrân își ascultă boala
cum îi croncăne prin artere;
sprijinit pe cadrul metalic,
privește nimicul
cum umblă
în papucii lui de casă,
în halatul lui de poplin,
prin viața
care încet-încet
nu-i mai aparține.

La mezanin, cofetarul îmbujorat
pune plăcintele la cuptor.
Știe că pe la amiază,
clientela va amușina galantarele
pline de baclavale, marțipan și turtă dulce.

Undeva departe,
cu aspect de argint polizat,
hibernează, în vizuina lui,
cerul.

Lună la perigeu

În lava lunii ajunse la perigeu
sticlesc spinări de gânduri
cu vaier zimțat, pământiu.

Adâncit într-o floare de lotus,
liniștit,
Uroborus rostește o mantră
deprinsă din vechime.

Se clatină iar totul,
cu nu știu câte grade pe Richter;
încă o noapte în care murim
un pic și încă un pic.
Cineva în jur?
Nimic –

Ridicare din lut

Te logodești c-un munte, în lan cu iarbă-albastră,
se-adună cerbi când încă e vară la fereastră.

Pe brațe ți se culcă păduri cu dor de stele;
zâmbind, le-nmuguresc pe tâmple, brumărele.

Curând se face iarnă; în lut arborii țipă
și, transformați în păsări, din moarte se ridică.

Pluvială

Amiază. Adunate sub clopotul de pâslă al ploii,
păsările țipă;
un câine lățos trage de-o parte și de alta
fâșii de sentimente rătăcite pe străzi,
relicve de suflete cadrilate,
pe care le așază la zvântat
pe o tarabă plutindă.

Gerul jupoaie cu șapte limbi de foc
amurgul prăbușit
peste întreaga urbe.
Din ce în ce mai vizibile, ca-n galantare,
aripi noroite zac în dezordine
pe zidurile înaltelor case. Tăcere de lut.

Cu ochii sticlind în noapte ca pisicile,
șuvoaiele își caută rădăcinile
în pleistocen.

Bufonul

În cadranul irisului unui bufon
se ghemuiesc cohorte de îngeri
denudând sensul
orelor îmbrățișate
până la cenușă.

Semiumbră. Imagine în oglindă
a încăperii-peșteră
care începe să se micșoreze
pe măsură ce se multiplică.

Risipite pe parchet,
dorm câteva creioane –
au avut șansa
de a-i colora trecătorului
zborul spre liniștea zmeurie,
însă au reușit să contureze
un abisal licorn
uitat într-o mare
măcinată de alb
și un bufon
păstrând întipărită pe retină
nu doar durerea din casa lui Iair,
ci și taina
unui rest de soare.

Photismos

Într-un du-te-vino al ușilor batante,
ghicești grimasa diformei realități
din ceașca de cafea,
privești o doamnă plictisită ce rupe bilete
la o expoziție de antichități,
zapezi prin anotimpuri
săltând ca în copilărie, pe șotron,
zâmbești calin, în stânga și în dreapta,
alergi după un autobuz sterp,
dimineața, pe ceață,
observi ciocârliile
prăbușite pe trotuar
și tuturor le pare că, de fapt,
e prea devreme pentru tragedii
ori că n-avem, în general,
timp pentru a dizolva norii
între gene.

La un moment dat, anotimpul măceșelor
îți aburește toate geamurile interioare
lăsând să se deseneze cât se poate de clar
adevărul realității înțelese și de Ivan Ilici
într-un târziu.

Lasă un răspuns