«

»

Mihai Merticaru – versuri


Mihai MerticaruÎmbărbătare

Când dulcea nostalgie-mi cere vamă,
Gândul îmi zboară spre satul natal,
Pe unde s-au succedat val după val
Strămoşi semeţi cu coifuri de aramă,

Ce-mi mişună prin sânge-n ritm triumfal
Şi fără-ncetare la ei mă cheamă,
C-au rămas aceiaşi oşteni de seamă
În eternul imperiu sacerdotal.

Unde-s ei, e veşnic primăvară.
Vagi amintiri din vremuri depărtate,
Prin frunza verde, urcă şi coboară.

Umbre dinspre apus mă împresoară,
Şiraguri de rude de mult plecate;
De-aceea nu mă tem de singurătate.

O magică poveste

Cum n-am ştiut dragostea că ne e dată
Între vecii numai o singură dată?
(Traian Chelariu)

Ţi-am scris vreo patru sute de sonete
Şi, din cuvinte, ţi-am cioplit statuie
Cum alta, pe pământul acesta, nu e.
Ţi-am mai încredinţat multe secrete

Şi-acum chipul tău spre stele suie
Cumpănit, modest, fără să se-mbete
De atâtea complimente discrete,
Ce orice inimă pot s-o descuie.

Povestea ta, iubito, s-a făcut roman
Şi se rotunjeşte-n fiecare an,
Se răspândeşte peste tot în Univers

Şi răsunetu-i creşte tot mai avan.
Puţin am înregistrat, mai mult am şters,
Din tot ce-am spus, reţine măcar un vers!

TRUCULENŢE

S-apropie ciuma cu aripi terne,
Tonul se schimbă în cumplită sfadă,
Stă-n loc mulţimea spectacol să vadă,
Nebunia se scurge din cisterne.

Nemernicia vine la paradă,
Furia oarbă iese din taverne,
Pe drumuri curg invective eterne,
Din pomul farsei stă fructul să cadă.

Tărâm de cremene visează muguri,
Noaptea furiei îşi caută nume
În sămânţa turbării cu ochi tulburi,

Liniştea planetei nu poţi s-asiguri,
Pacea cedează furorii nebune,
Victimele, patima îşi supune.

MIRACOLE

Cerul ţară nu i-a dat
degeaba-nimănui.
(Daghighi, poet persan)

Pământul românesc îmbibat cu sânge
Se sprijină pe mormane de oase
Din vremuri aprige, tumultuoase,
Ce demnitatea n-au putut-o frânge.

Potopuri de urgii şi de vântoase!
Până-n prezent ecoul se răsfrânge.
Nimeni n-a conjugat verbul a plânge
Dintre cei cu braţele vânjoase.

Zestre sacră şi veşnică din străbuni,
Ţărână sfinţită cu lacrimi amare
De cei ce ne-au învăţat cum se moare,

Îngrăşând-o cu leşuri cotropitoare.
Ei ne-nvăţară să credem în minuni,
Tu uită scăderea, învaţă s-aduni!

ÎN LUMINĂ

Toţi îndrăgostiţii au un Dumnezeu
Şi fiecare primeşte o solie,
Nu-i nevoie de nicio garanţie,
Cu astă patimă, s-ajungi în Empireu.

Cum vedem, nu-i mare filosofie,
De când e lumea, asta s-a-ntâmplat mereu,
Firul de aur s-ascunde-n minereu
Şi-l găseşte doar unul dintr-o mie.

Spune o altă vorbă înţeleaptă
Că şansa stă în umbră şi suspină,
Şi, răbdătoare, pe tine te aşteaptă

Să găseşti spre ea calea cea dreaptă,
Dar întotdeauna tu eşti de vină
Că nu vrei să ieşi, să râzi în lumină.

Lasă un răspuns