«

»

Ştefan Dumitrescu – Fericirea care vine târziu

Câd a venit a găsit-o acolo, stătea într-un colţ, uşor rezemată de zid, cu mâinile la spate. A remarcat-o imediat, nu mai văzuse niciodată nişte ochi atât de calzi şi umezi, un chip atât de luminos, învăluit în cuminţenie şi în bunătate. Deşi stătea în spatele celorlalţi, fiind femeie de serviciu, se gândise probabil că locul ei nu este între funcţionari, îi întinsese mâna şi aşteptase să audă cum o cheamă. Avea un nume pe cât de ciudat, pe atât de frumos. O chema Varvara Apostolescu. În alte timpuri ar fi fost generăleasă sau moşiereasă din acelea care călăreau ca nişte bărbaţi. Se fâstâcise şi rămăsese cu râsul acela de femeie ruşinoasă, pe chip. Cineva spusese că e o fată bună, apoi o altă funcţionară, „o să vă ţină ca-n palmă, tovarăşe director, face nişte cafele!” Câţiva încercaseră să râdă de glumă. Asta fusese prima lui zi de director la Uzină.
După ce au fost făcute prezentările, a fost băută şi cafeaua. Personalul TESA s-a retras, au rămas în birou inginerii, secretarul de partid şi contabilul şef. Varvara a mai făcut încă un rând de cafele. Cu planul nu stăteau bine la mai toţi indicatorii. A cerut să fie informat în detaliu asupra tuturor posibilităţilor de creştere a producţiei, ca şi asupra neajunsurilor. O parte din materialul tehnologic era învechit. Departe de el gândul de a-i impresiona cu meticulozitatea şi tenacitatea lui pe ingineri, aşa era de felul lui, un om sobru, realist. Şi trist. Lucrul acesta se vedea cel mai bine după expresia feţei, ochii mai tot timpul întunecaţi, bărbia rigidă, uşor alungită, gura închisă. Avusese o adolescenţă grea, în facultate fusese dat afară pentru că ai lui erau chiaburi. N-a înţeles niciodată expresia asta, cu sens peiorativ. Îi ştia atât pe bunicul din partea tatălui, cât şi pe părinţii lui, oameni setoşi de muncă, buni, gospodari, chivernisind şi ultimul ban sau lucru din casă. Din punctul acesta de vedere îl moştenise pe taică-su, dar luase şi nevoia de frumos, de căldură de la maică-sa. Câţiva ani trebuise să muncească pe şantier, nu-i fusese greu, era obişnuit cu munca. Le trimitea bani la ai lui. După ce a intrat în partid, îndemnat de un inginer: te văd om muncitor, tată, de ce nu intri tu în partid? Nu ştia nimic de situaţia lui.
Când s-au mai schimbat puţin lucrurile, s-a interesat dacă poate să se înscrie la facultate. Se putea. Nu s-a simţit deloc rău printre colegii lui care erau mai tineri ca el cu aproape 10 ani. Unii îi ziceau în glumă nenea, sau tovarăşul profesor, n-o făceau însă cu răutate. Se mulţumea să zâmbească într-un colţ al gurii. Ar fi putut să se căsătorească din facultate, i se aprinseseră călcâiele după o colegă, Iuliana Stamate, o ardeleancă potolită, la locul ei. Nu insistase, poate din timiditate. Peste trei luni o văzuse cu un coleg de mână. I-o suflase. A venit ca inginer în oraşul acesta, a urmat o şcoală interjudeţeană de partid, s-a căsătorit. Acum, când se apropia de 50 de ani, avea o situaţie bună, avea o casă destul de mare, avea maşină, se înţelegeau bine şi el şi nevastă-sa, fiind de felul lor ponderaţi. Nu prea fusese el de acord, nu se bucurase deloc când i s-a propus să vină director la Uzină. În primul rând că trebuia s-o ia de la cap, numirea asta ar fi picat bine dacă s-ar fi făcut cu zece ani mai devreme. De felul lui fusese îndrăzneţ, încercase să facă multe în viaţă. Se izbise de opacitatea, de invidia colegilor sau a şefilor. S-a închis şi mai mult în el, a devenit şi mai precaut. Acum avea nevoie de entuziasm, de putere.
Luat cu treburile un timp a uitat pur şi simplu de Varvara. Dimineaţa când venea se simţea de fiecare dată înviorat în faţa curăţeniei desăvârşite a biroului, a florilor de pe masă, a lucrurilor aranjate cu gust. Venea întotdeauna înaintea lui. După ce făcea curat se retrăgea în cămăruţa ei.

* * *

Se desprimăvără. Afară ploua molcom, de parcă ploaia ar fi fost un motan care toarce cu gândul la zilele însorite care vor veni. Vasile Moican îşi ridică ochii de pe graficele care stăteau întinse ca nişte cearşafuri pe birou. Un timp ascultă zgomotul moale, catifelat al ploii. Îşi aduse aminte că n-o mai văzuse de multă vreme pe Varvara. Ceilalţi îi spuneau Vara, el rămăsese să-i spună tot aşa. Aflase de la secretară povestea ei.
Varvara Apostolescu se căsătorise tânără, să fi avut optsprezece sau nouăsprezece ani. După câteva luni îi murise soţul într-un accident de muncă şi de-atunci nu s-a mai căsătorit. Avea pielea feţei gălbuie, limpede, ca şi cum dincolo de epidermă s–ar fi aflat un strat de apă de o transparenţă stranie. Aflase că e bigotă, ceea ce nu era adevărat. O dată vrusese s-o necăjească, sau mai bine zis s-o scoată din cuminţenia şi sfiiciunea ei. Şi cum, Varvara, am auzit că l-ai găsit pe Dumnezeu, te duci în fiecare zi la biserică ? Femeia îl privise cu o spaimă rece în ochi. Apoi, ca şi cum s-ar fi regăsit, îşi luase poziţia aceea a ei, greu de descris. Se mişca, şi tot aşa trebuie să fi umblat şi pe străzi, ca şi cum s-ar feri să nu deranjeze pe nimeni. În esenţă, rămăsese o adolescentă timidă. Vă rog să mă iertaţi, domnule director. Merg şi eu din când în când la mormintele alor mei. Tăcuse, îşi coborâse mâinile pe lângă corp, apoi şi le ridicase iar ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă cu ele.
Aşa cum stătea, gândul îi veni bărbatului dintr-o dată în minte – semăna cu o călugăriţă, sau şi mai exact, cu o sfântă. Avea ceva izbitor de sfânt în ea. Simţise instinctiv nevoia s-o mângâie. Am glumit, dragă Varvara, n-am vrut să te fac să suferi. Am auzit că cei care se duc la biserică sunt urmăriţi şi m-am gândit că … Buzele frumoase ale femeii, de un roşu limpede, pur, îi rămăseseră în aer, suspendate, ca şi cum ar fi avut viaţa lor. Trăise o senzaţie ciudată, de parcă ar fi avut o revelaţie. Ca şi cum ar fi ştiut vag ceva şi acum cunoştea, văzuse limpede adevărul. Abia după atâtea luni, câte să fi trecut, patru-cinci, descoperea că femeia care se mişca în preajma lui e de o frumuseţe stranie, strălucitoare. Şi eu care percepusem numai mersul ei, ca şi cum ar fi fost o umbră lunecând pe lângă ziduri. Rămăsese aşa, surprins şi împietrit în faţa ei. Inima începuse să-i bată în piept mai repede. Făcuse efortul să se regăsească. Bine, Varvara, n-am avut nici un gând rău, te rog să n-ai nici o grijă. Se întoarse şi se aşezase în scaunul lui de director. Femeia ieşise afară, ca şi cum ar fi fost o flacără de miere, alunecând pe podele, pe lângă ziduri.
Abia când şi-a dat seama că este îndrăgostit de ea s-a trezit în el un fel de dragoste sfioasă şi frumoasă, ca şi când ar fi fost adolescent şi s-ar fi îndrăgostit de o femeie mai în vârstă decât el, pe care o venera (nici el nu ştia de ce) şi n-avea curajul să recunoască în faţa conştiinţei lui că este îndrăgostit. Şi nici ei n-avea curajul să-i mărturisească. Atunci i-a venit ideea s-o facă într-un fel soţia lui, adică să fie cinstit faţă de ea şi faţă de nevasta lui. Vasile Noican n-avea copii, şi lipsa lor o simţea ca pe un gol greu şi dureros în trupul lui de bărbat. Ca şi cum n-ar fi avut un plămân, ceva din fiinţa lui fusese extras şi în locul acela rămăsese un gol cenuşiu, care se întindea. Îşi simţea trupul ca pe un zid şubred, care putea oricând să se prăbuşească datorită acelui gol imens din sufletul lui. Apoi cu cât se apropia de anii bătrâneţii, cu atât creştea în el sentimentul nimicniciei omului pe pământ, şi mai ales frica de moarte pe care o percepea ca pe o fiară alergând pe urmele lui. Între el şi lucruri se despica o prăpastie care ameninţa să crească şi să-l înghită la urmă de tot, cu pofta unei haite de lupi.
O după-amiază întreagă rămăsese cu capul în palme gândindu-se. La început lucrurile îi apăruseră neclare, o spaimă ciudată îi cotropea fiinţa, apoi cu cât trecea timpul, deşi era incapabil să ia lucrurile şi să le gândească pe fiecare pe rând, începea să aibă senzaţia că vede clar. Îi va vorbi deschis, cinstit, va încerca să o convingă că amândoi fac un lucru bun, apoi o va ajuta să-şi facă liceul şi din femeie de serviciu într-un an o va face dactilografă, apoi o va lua secretara lui. Îi va da bani în casă şi va avea grijă s-o apere şi să nu ducă lipsă de nimic. După ce se va naşte copilul îi va spune adevărul neveste-si, sau poate ar fi bine să mai aştepte.
Inima îi bătea repede, îi vedea umbra proiectată pe galbenul zidului. O senzaţie de bucurie, grea ca o leşie îi spăla stomacul, făcându-l să strângă din dinţi ca să suporte mai uşor starea aceasta. În cazul în care va face doi copii, unul îl vor înfia ei, pe celălalt îl va lăsa Varvarei. Copiii ar fi bine totuşi să crească împreună, dar care mamă vrea de bunăvoie să-şi dea amândoi copiii şi să rămână cu casa pustie? În ziua aceea s-a întors târziu acasă. A mai dat o raită prin Uzină, cum se învăţase să zică, apoi s-a închis în cabinet fumând ţigară după ţigară. Când a plecat, îi era sufletul bucuros ca un balon care ameninţa să-l ia pe sus.

* * *

Lucrurile nu s-au întâmplat însă chiar aşa cum îşi imaginase el. În primul rând că a trebuit să plece pentru o săptămână la Hunedoara într-un schimb de experienţă. A fost o perioadă binevenită pentru el, departe de amândouă femeile de care era legat, şi la care s-a gândit aproape tot timpul. Era un om lucid, îşi dădea seama perfect de bine de lucrul acesta, că relaţia cu nevastă-sa după atâţia ani de căsnicie era o relaţie încheiată. Că femeia cu care trăise atâţia ani în afară de locul cald de sub acoperiş, de tihna casei, care la urma urmei este lucrul cel mai banal de pe lume, dar şi cel mai important, nu mai putea să-i ofere nimic.
Plictiseala şi monotonia anilor bătrâneţii, în care se va regăsi din nou, a câta oară, mai singur şi mai neputincios în faţa morţii. Varvara, da, se gândea la ea cu un fel de speranţă, sau mai bine zis de dorinţa de a se autoînşela. Căci la urma urmelor după ce trece, după ce se pierde în neant sentimentul de dragoste, starea aceea ciudată de mister, nebunia care-l apucă pe om, după ce-ţi trece starea aceasta, constaţi că o femeie nu ţi-a putut dărui la urma urmelor decât un copil, sau doi şi pe ea, care îţi este un simplu tovarăş de drum. Ori la el starea aceasta de nebunie, de pierdere a contactului cu realitatea abia acum începea, şi cu cât era mai departe de ea cu atât creştea în el dorinţa de a ajunge cât mai repede acasă, şi închipuirea că ei amândoi ar putea să fie fericiţi.
Când s-a întors n-a găsit-o la Uzină. Se îmbolnăvise şi era internată în spital. Îşi imaginase c-o să-l aştepte gătită şi zâmbitoare, şi când acolo, lucrurile ieşiseră pe dos. Abia pe seară acasă i-a venit gândul să meargă a doua zi la ea la spital. După ce i-a trecut prin cap ideea asta, s-a simţit dintr-o dată fericit ca un adolescent. Parcă norocul i-a scos în cale situaţia asta, să-i dea lui prilejul să meargă să vorbească, să stea la taclale cu ea tocmai când îi este ei mai greu. Avea momente când era nervos şi momente când îl furau gândurile şi se pomenea vorbind singur. Înjura furios strângând din fălci, aşa cum obişnuia să facă de-o viaţă întreagă. Acasă a băut seara cu nevastă-sa un kilogram de vin. Cu cât îmbătrânea, cu atât devenea parcă mai ţăran, aşa cum fusese când era copil. Du-te, măi nevastă şi tu şi ia un kilogram de vin bun, să bem şi noi. Când terminase de rostit cuvintele acestea tresărise speriat. Avusese impresia că-l aude pe taică-su, ca şi cum vocea lui ar fi plutit ca un fum în odaie. Aşa obişnuia să spună bătrânul seara, când se aşezau la masă, după ce venea obosit de pe câmp. Stătea cu paharul în mână, o privea pe Stela Noican, nevastă-sa, din profil.
Gândul îi trecu prin minte, sau mai bine zis prin ceea ce era viaţa lui întreagă, ca un corb care traversează greoi bolta cerului. Uite, stăm la masă amândoi şi bem, eu cu ea, care mi-a fost nevastă toată viaţa, nici bună, nici rea, am iubit-o o dată, la început, apoi ne-a trecut la amândoi starea aceea stranie care se cheamă dragoste şi singurul lucru pe care l-am făcut a fost că am trăit unul lângă altul. Atât. N-am descoperit nici dragostea, cum crezi la început, n-am fost nici cine ştie ce grozavi de fericiţi, şi n-am făcut nici mare lucru în viaţă. Şi acum stau cu soţia mea, faţă în faţă, n-o urăsc pentru că nu mi-a făcut copii, simt numai un fel de milă faţă de ea. Stau cu ea. Vorbesc în gând şi mă gândesc că o voi înşela cu alta, care e mai frumoasă decât ea, dar totodată e mai jos pe scara socială, şi mă gândesc ca un naiv că aceea îmi va da ce îmi lipseşte în viaţă.
Stela Noican şi-a întors obosită faţa către el, iar el s-a sperat ca un adolescent prins asupra faptului. Bine ar fi fost ca pensia asta să fie mai devreme, oftă nevastă-sa. De la un timp omul se simte obosit. Nu răspunse nimic. Se gândise numai că e bine că iată are în piept emoţia aceea, şi ruşinea omului care ştia că păcătuieşte. Un sentiment ciudat, de silă amestecat cu lumină cenuşie, i se scurge parcă pe umeri, pe picioare. Ei, drăcia dracului, îşi zise în gând şi se sculă în picioare. Trecu în dormitor unde se întinse să citească ziarul. Dacă vreau să am un copil trebuie să fiu tare, aşa cum am fost toată viaţa, îşi spuse în gând, şi să nu m-apuc acum, la cincizeci de ani, să-mi fac mustrări de conştiinţă şi să-mi fie silă de mine că-mi înşel soţia.
Vedea clar, de fapt ştiuse asta încă din tinereţe, că el nu fusese făcut să cucerească femeile, şi să se bucure în viaţă de ele. El fusese făcut pentru muncă, să fie cinstit şi să se lupte pentru binele altora mai mult decât pentru al lui. Câţi nu câştigaseră de pe urma faptului că el îşi văzuse de treburi şi fusese corect. Şi acum, la bătrâneţe, când voia şi el să aibă un copil al lui, şi pentru asta trebuia să cucerească o femeie, iată, se frământă şi îşi face o mie de gânduri. În acelaşi timp însă nu putea să nu recunoască, un sentiment curat de ruşine îi spăla parcă fiinţa, lucru care îi făcea bine, că femeia îi şi plăcuse. Că dacă nu i-ar fi văzut, ascuns sub veşmântul ei de femeie de serviciu, frumuseţea senină şi curată, de femeie care trăieşte ca o sfântă pe lumea asta, nu i-ar fi venit nici ideea că ar putea să-i facă un copil. Apoi îşi aduse aminte că gândul acesta, să găsească o femeie cu care să aibă un copil îi venise demult, încă de când se lămuriseră ei că n-or să aibă copii niciodată.
A doua zi nu putuse să meargă la spital pentru că i-a picat pe cap un control de la minister. A trebuit să stea toată ziua, o zi pierdută degeaba, pentru că de fapt omul din minister fusese interesat mai mult de cifre. Când văzuse că stăteau bine cu planul la toate capitolele încheiară procesul-verbal de control, apoi trecuseră pe coniac şi pe cotlete. Începuse de acum să intuiască, după chip, psihologia fiecărui superior care venea în control. Dacă treaba mergea cât de cât bine, îi vedea jubilând cu gândul la mesele care urmau. După-amiaza, pe când stăteau la bancuri cu ministrul, aşa-i ziceau toţi în Uzină, tovarăşul ministru în sus, tovarăşul ministru în jos, îl căutase Godeanu de la I.I.T. să-l întrebe dacă n-are cumva nevoie de laboranţi, începeau ei un curs de laboranţi de 6 luni. Gândul îi fugi îndată la Varvara, am unul, o fată, ar mânca şi ea o pâine mai bună. Are liceul, îl întrebă celălalt de la capătul firului. În clipa aceea simţi un cui în inimă, n-are, ştia precis lucrul acesta. N-are răspunse după un timp, apoi îl întrebă pe Godeanu, un timp fuseseră colegi şi se împăcaseră bine, dacă nu deschid şi un curs de dactilografie, aici ar merge şi cu 8 clase. Ar merge, răspunse celălalt, numai să ştie să scrie corect, că nu stau ăia să le înveţe gramatică acum. Vezi că am văzut la club un afiş cu chestia asta, cu dactilografie şi stenografie, interesează-te acolo.
Deci n-aveţi nevoie de laborantă, încheie celălalt. Nu ştiu, stai să văd, mâine îţi dau răspunsul. La revedere, te sun mâine. Când pusese receptorul jos, ceilalţi izbucniră în râs. Inginerul Avrămoiu terminase de spus bancul şi acum râdeau toţi cu poftă. Mă-ntorc imediat, spuse. Ieşi afară şi-o rugă pe secretară să se intereseze la club, unde se fac înscrierile pentru cursul de stenografie şi dactilografie. Când intră Avrămoiu spunea alt banc, abia îl începuse astfel că putu să-l asculte până la cap.
A doua zi a înscris-o la cursul de stenografie şi dactilografie, care era de trei luni, şi abia în ziua următoare a putut s-o viziteze la spital. A găsit-o într-o anexă unde mai erau încă trei femei. Pe una din ele i s-a părut că o cunoaşte. I-a rămas în minte chipul Varvarei când l-a văzut în uşă.
Era într-un halat cărămiziu, sub halat se vedea o cămaşă albă. A tresărit şi chipul, cu sprâncenele şi cu fruntea albe, marmoreene, nespus de frumoase, i s-a alungit nefiresc în sus. Se mira că-l vede, dar era şi o spaimă, o tresărire de copil, aşa cum tresar căprioarele când văd pe cineva. În momentele următoare a rămas aşa înlemnită. Şi Vasile Noican a putut să-i observe buzele delicate, roşii, lichide, sprâncenele şi liniile fine ale feţei. Nu se înşelase, era nespus de frumoasă. Unde mai văzuse el un asemenea chip, în filme, dar în care film ? Un timp îşi simţi mintea ceţoasă. Spuse bună ziua, rămase un moment pe loc, abia după aceea se îndreptă către Varvara Apostolescu. Ar fi vrut să-i spună simplu, bună ziua Varvara, dar se pomeni spunându-i tovarăşa Varvara. Cu cât treceau secundele, cu atât se fâstâcea mai rău. Se simţi penibil pentru că nu găsea nici un cuvânt să-i spună. Una dintre femei ieşi afară, auzi ca prin vis uşa închizându-se. Acum îşi aducea aminte unde mai văzuse chipul acela cu linia semeaţă a buzelor, plină de nobleţe şi de cuminţenie. Femeia avea ceva aristocratic, de stirpe aleasă în ea, ceva care-ţi atrăgea imediat atenţia. A întrebat-o dacă a venit cineva la ea. L-a privit un timp ostentativ, ca şi cum i-ar fi spus ce cauţi aici, nu vezi că locul tău nu este aici, nu-ţi dai seama că nu te voi iubi niciodată, că nu ai nici o şansă. Avea privirea inteligentă, nările fine, arcuite plăcut, i-au fremătat uşor. A venit Aneta, a răspuns într-un târziu.
Era încordat şi lucid deşi nu-şi putea da seama ce se întâmplă cu el. O vedea numai pe ea, uitase de celelalte, ca şi cum i-ar fi pornit un fascicul de lumină din minte, care lumina numai chipul Varvarei.
I-a spus să n-aibă nici o grijă, conducerea o s-o ajute. De ce ai mai avea nevoie, vara? De nimic, tovarăşe director. A rămas cu buzele întredeschise privindu-l gânditoare şi bărbatul a înţeles că de data aceasta nu i-a mai vorbit Varvara, femeia de serviciu, ci o femeie inteligentă care începuse de mult să se gândească la ce se întâmplă cu omul din faţa ei, cu ei.

* * *

Au urmat două săptămâni de groază, a trebuit să stea de când se lumina până când se însera cu muncitorii care lucrau la avaria produsă cu câteva zile în urmă. Iniţial crezuse că e ceva superficial, apoi realizase că este ameninţat întreg fluxul tehnologic. După ce s-a terminat reparaţia s-a simţit liber, atât de liber cum nu credea să mai fi fost niciodată în viaţă. A venit la birou, s-a lăsat să cadă în fotoliu, şi un timp şi-a ascultat bătăile inimii, împăcat, fericit. Ciudat, şi-a spus, nu mă simt bătrân deloc. I se părea de necrezut că acum se simţea mai tânăr decât altădată. Avusese momente în viaţă când se simţise obosit şi realmente bătrân. Sună s-o cheme pe Varvara să-i facă o cafea. Apăru secretara. Îi spuse, zâmbind condescendent, lucru care îl înfurie nespus de mult, că Varvara este la cursul acela de steno-dactilografie, vine mâine dimineaţă. O întrebă cum are programul, îl avea de dimineaţă până la doisprezece, apoi de la unu la cinci avea cursuri. Bine, mulţumesc, eşti liberă. Sau mai bine fă-mi dumneata o cafea.
Noaptea a dormit greu, a visat multe, deşi dimineaţa nu şi-a amintit nimic. Astea sunt chinurile dragostei, a înjurat în gând în timp ce se rădea, şi sunt mai ale dracului decât la tinereţe. Când a plecat a avut timp s-o privească pe nevastă-sa pregetându-i pacheţelul. Imaginea ei, din clipa în care ea îi învelea mâncarea, a unui om care este undeva departe, şi singur, cu gândurile lui şi cu el însuşi, i s-a întipărit dureros în minte. La birou, deşi n-a uitat de ea, n-a găsit-o pe Varvara. Secretara nu venise. A strigat-o pe hol, o dată sau de două ori. Abia după vreo cinci minute a venit şi Varvara Apostolescu. Pe unde umbli, Vara, când lumea nu mai poate de treabă ? Fă repede două cafele tari. Nu mai era îmbrăcată ca o femeie de serviciu, în halatul acela al ei dintotdeauna, era îmbrăcată altfel parcă era alta. E bine, îşi spuse în gând Vasile Noican, a fost şi ea câteva săptămâni acolo la cursul acela, le-a văzut pe celelalte mai înţepate, şi s-a mai aranjat şi ea. Cealaltă cafea e pentru tine, vino aici să stăm de vorbă. Era puţin uluită de siguranţa lui din clipele acelea.
Varvara Apostolescu a rămas în picioare. Semăna îngrozitor de bine cu o elevă scoasă la lecţie. Să ştiţi, tovarăşe director, vreau să vă spun lucrul acesta de la început, femeia tăcu un timp ca să-şi tragă sufletul, schimbându-şi poziţia trupului. Nu sunt din alea de care credeţi dumneavoastră. Sunt o femeie cinstită, şi dacă vreţi să vă bateţi joc de mine, şi v-am părut poate, nu ştiu cum, e mai bine să-mi spuneţi şi să plec.
Vasile Noican îşi aprinse ţigara. Mâna îi tremura uşor. Rămase un timp privind prin pereţi parcă. E mai bine că venise momentul acesta, înseamnă că Varvara este omul cu care trebuie să fii sincer. Ia loc, Varvara, o invită el. E bine că mi-ai spus asta. Vreau să discutăm amândoi ca doi oameni cinstiţi şi sinceri unul cu altul. De două luni de când mă cunoşti, spune tu sincer dacă m-ai cunoscut ca pe un om viclean sau afemeiat. Varvara Apostolescu tăcu privind într-o parte. Te-am rugat să şezi, repetă Vasile Noican. Femeia rămase însă nemişcată. Bărbatul sorbi prelung din cafea. Tăcerea ieşea din amândoi ca un foşnet bolnăvicios. Bine, rămâi cum vrei, dar ascultă-mă cu atenţie. Toată viaţa am fost un om cinstit, un om care şi-a văzut numai de munca lui şi atâta tot. În afară de nevastă-mea pot să-ţi spun cu mâna pe inimă că n-am mai cunoscut altă femeie.
Tăcu. Varvara îl privi în ochi cu o expresie ciudată, nedesluşită. Îţi voi spune adevărul şi numai adevărul, Vara. N-am copii, şi sunt un om care mă apropii de cincizeci de ani. Fără copii viaţa mi se pare pustie. Am zis aşa, dacă voi găsi o femeie cinstită, curată, de care să-mi placă, voi vorbi cu ea şi dacă va vrea voi face copii cu ea. Urmând ca eu să fiu faţă de ea un fel de soţ, să n-o părăsesc niciodată, şi s-o ajut când i-o fi greu. Pentru copii şi pentru ea o să-i dau jumătate din salariu, o să am grijă să aibă o casă, să fie copiii şi ea sănătoşi, să le fie bine. Să nu-i fie teamă că e singură pe lume. Vasile Noican închise pleoapele ca şi cum l-ar fi durut ochii. Rămase aşa un timp, apoi când îi deschise ochii, o văzu undeva departe, visătoare. Un surâs ironic, batjocoritor îi flutură pe chip. Inima i se strânse ca un purice. Varvara Apostolescu clătina tristă din cap.
O expresie de nostalgie i se aşternuse pe chip, şi-acum îl privea pe Vasile Noican cu un fel de milă sfâşietoare. Fălcile bărbatului se încleştară ca şi cum ar fi avut viaţa lor. De ce mă priveşti aşa, nu mă crezi, nu-i aşa, sau crezi că sunt un prost ? Femeia îşi muşcă buzele tăcută. Să nu-mi spui că ţi-e milă de mine, m-aş simţi foarte jignit, se pomeni el vorbind singur. Nu domnule director, să nu credeţi asta, vorbi Varvara Apostolescu precipitat de parcă s-ar fi temut de tăcerea dintre cuvinte, de mine mi-e milă. Vasile Noican trase adânc fumul în piept. De ce, Varvara, şopti el. Doar te respect, îmi eşti dragă, dacă vrei să ştii chiar sunt îndrăgostit de tine, nu te oblig, nici nu te omor. Nu ni se întâmplă nimic rău.
Tăcerea se aşternu un timp ca o necesitate între ei. Nu domnule director, aşa ceva nu trebuie să se întâmple între noi. E mai bine să vă găsiţi o femeie de seama dumneavoastră, învăţată. Eu sunt o biată femeie singură, o să ne pedepsească Dumnezeu pe amândoi. Şi-apoi ce credeţi că va zice lumea despre mine? Voi mai avea eu obraz să dau ochii cu oamenii? Varvara Apostolescu tăcu părând că se gândeşte la ceva. În trupul lui Vasile Noican urca pe nesimţite umezeala şi frigul.
Bine, Vara, se scutură bărbatul, mai vorbim noi, o să ai destul timp ca să te convingi că sunt un om cinstit. Acasă am vorbit cu nevastă-mea, a fost de acord. Dacă o să avem doi copii, pe unul a zis că ar vrea să-i înfiem, dar eu sunt de părere ca să nu-i despărţim. Vasile Noican se ridică în picioare. Îşi aduse aminte că auzise că Varvara e credincioasă. Dacă vin cu o Biblie şi jur pe Biblie în faţa ta că voi fi cinstit, şi voi avea grijă de tine ca un soţ adevărat, o să fii de acord ? Varvara Apostolescu se pregătea să iasă. Se-ntoarse încet, gânditoare, să nu faceţi treaba asta, domnule director. Aveţi o soţie, Dumnezeu n-o să îngăduie lucrul acesta. Stai puţin, vorbi bărbatul apăsat. Acum eşti înscrisă la şcoala asta de dactilografie, te rog să mergi regulat la cursuri şi să înveţi bine, că e nevoie de un om bine pregătit. Din toamnă o să te înscrii la liceu, nu la seral, că e mai greu, la fefe. Vasile Noican tăcu. Îşi aprinse grăbit altă ţigară. N-o să fie greu, o să vin la tine în fiecare seară . Şi o să te ajut, sau şi mai bine, înveţi aici, în biroul meu, ca să scapi de munca asta de femeie de serviciu. De săptămâna viitoare te trec pe post de dactilografă sau de curier, să văd unde e salariul mai mare.
În anticameră se auzi uşa deschizându-se. Vasile Noican tăcu brusc. Începe să vină personalul. Eşti liberă, mai vorbim noi. Varvara Apostolescu îşi lăsă încet capul în jos. Ieşi încet, trăgând greu uşa după ea. Bună dimineaţa, Vara, auzi în antreu vocea secretarei. Bună dimineaţa, doamnă, răspunse vocea tristă a Varvarei Apostolescu. Un timp se lăsă tăcerea. Îşi simţea sufletul uşor şi curat. Se pomeni fredonând o melodie. E bine, îşi zise în gând, e chiar foarte bine când începi ziua de muncă fericit.

* * *

A urmat boala Stelei Noican. A internat-o noaptea în spital în urma unei crize de rinichi. A mers în fiecare zi la ea la spital. Vremea se încălzise brusc. Când ajungea acasă avea de fiecare dată senzaţia neplăcută a golului. Era ca şi cum pereţii ar fi fost goi pe dinăuntru, umpluţi cu un fel de apă care era tăcerea lor. Devenise nervos, ştia că nu e nimic grav cu nevastă-sa, mai avusese ea crize şi de fiecare dată îi trecuse. Avea nevoie de o femeie, în plus gândul că uite aşa s-ar putea să cadă şi el o dată, peste trei ani, sau peste patru ani, şi adio dorinţa lui de a avea un copil.
Într-una din zile se întâlni, cum mergea el val vârtej pe hol, cu Varvara, gata s-o dărâme. Se opri în loc speriat. Îşi ceru iertare şi vru să-i pună mâna pe umăr. Abia atunci o văzu că se îmbrăcase cochet, chiar cu gust. Avea obrajii palizi-trandafirii şi o clipă îşi înfipse ochii în ochii lui. Simţi o arsură în cerul gurii. De ce nu eşti atentă, o certă el, puteam să te dărâm. Mai încolo să-mi faci o cafea. În ultimele săptămâni bea şi câte trei cafele pe zi, mai mult ca s-o ţină pe lângă el şi s-o vadă mai des. Şi ea veni, ca un copil ascultător. O invită să şadă alături. Varvara Apostolescu refuză cu un zâmbet subţire, care-i făcea transparentă toată fiinţa. Bărbatul se ridică, o luă de umeri şi o apăsă până se aşeză pe fotoliu. Te-ai gândit, Vara, la ce-am vorbit? Femeia dădu să se ridice din nou. Bărbatul se aplecă apăsând-o şi mai puternic. Simţi în el căldura trupului femeiesc şi sângele bătându-i în tâmple ca o inundaţie. Ar fi vrut să-i muşte gura frumoasă, rumenă. Varvara îşi lăsă capul în jos ca şi cum s-ar fi ruşinat. Gândul miji în mintea bărbatului, cald, ca şi cum ar fi fost un animal care fată. Privirile li se întâlniră o clipă, femeia îşi coborî repede ochii.
Parcă ar fi fost o vrabie pe care o ţinea în mână, îi auzea inima bătând în piept, să-i spargă pieptul. Se întoarse pe scaunul lui, îşi bău încet cafeaua, femeia îşi pusese mâinile la ochi şi rămăsese aşa. La ce te gândeşti Vara ?, întrebă el. Un timp tăcerea rămase nemişcată ca o statuie din marmură, veghind lângă el, apoi plesni ca un vas de sticlă. Nu, domnule director, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Vorbise pătimaşă, dintr-o dată. Acum se ridicase şi se apropiase de uşă, gata să iasă. Stai puţin, răsună vocea bărbatului autoritară, şi ea împietri aşa cum era. Dar dacă aş divorţa şi m-aş căsători cu tine, ai fi de acord? Tăcerea năvăli în urma cuvintelor rece, ca o fiară care se repede asupra unei prăzi. Varvara Apostolescu îl privi îngrozită cu ochii mari.
Aşa ceva să nu faceţi niciodată. Femeia clătină trist din cap, privind în jos visătoare. Ar fi cea mai mare măgărie pe care i-aţi face-o soţiei dumneavoastră. Ieşi trăgând uşa încet în urma ei. Vasile Noican rămase singur, îşi aprinse ţigara cu gesturi încete. Nu se simţea nici descurajat, şi nici umilit, ba dimpotrivă. Îi plăcuse cum se purtase cu el, cinstit, bărbăteşte. Trase adânc fumul în piept, şi continuă să se gândească în linişte la planul care se născuse în mintea lui, şi acum se derula singur, de parcă ar fi fost un păianjen care pusese stăpânire pe mintea lui. O va chema într-o duminică, poate chiar duminica asta, după-amiază, să lucreze cu el. Şi atunci … Îşi muşcă buza până-i dădu sângele.

* * *

Lucrurile s-au petrecut chiar aşa. I-a spus să vină duminică să-i bată un material. Îşi pusese o rochie nouă, semăna mai degrabă a florăreasă decât a femeie de serviciu. L-a privit în ochi, fără nici o frică, aveţi secretară, chemaţi-o pe ea. De ce n-aţi chemat-o pe ea ? A dat să plece. Vasile Noican a prins-o de mână şi-a strâns-o furios. Până când n-o să vrei tu, până când n-o să fii tu de acord, i-a spus privind-o în ochi, să fii sigură că nu ţi se va întâmpla nimic. Şi te rog să nu mă mai superi niciodată. I-a dat drumul şi şi-a văzut mai departe de treburi. Ea a rămas ca prostită şi văzând că n-o mai bagă în seamă a plecat pe hol înspre scări. I-a adus aminte şi a doua zi, să nu uite. Varvara Apostolescu a trecut pe lângă el tristă, cu expresia feţei tăioasă.
Duminică a venit însă. Vasile Noican a lucrat aproape o jumătate de oră în la nişte planuri, iar ei i-a dat să copieze un material. Venise într-o rochie crem gălbuie, îşi legase părul la spate, şi aşa cum stătea cu capul aplecat părea o asistentă medicală, sau o adolescentă. Bărbatul şi-a înălţat capul ascultând. În aripa clădirii unde se găseau ei acum era linişte. Peste acoperişuri s-a auzit sfâşietor sirena unei salvări. Un om era gata să moară, poate că este pe moarte, s-a pomeni vorbind singur.
Era hotărât să facă ce îşi propusese, dar sufletul îi era trist, pustiu. Se simţea sleit de puteri. Dacă nu ţine la mine cât de cât, şi nu-i sunt puţin drag, atunci ceea ce vreau eu să fac e o prostie. Gândul i se învârtea ca o rădăcină în cap. Poate să mă reclame şi atunci fac şi puşcărie. Nu se putea să nu se gândească la lucrurile astea. Scoase din geantă Biblia. Şi chiar aşa, Vara, nu putem noi să facem ce ţi-am zis? Femeia rămase cu capul aplecat ca şi cum n-ar fi auzit nimic.
Varvara Apostolescu îşi ridică faţa şi-l privi cu un fel de milă, certându-l. Ca şi cum i-ar fi spus, măi omule, de ce eşti tu copil şi te încăpăţânezi ca un catâr. Sunteţi un om bun, domnule director, vorbi femeia, cu mila aia pe chip, care nu era nici pentru el şi nici pentru ea. Nu faceţi lucrul acesta. În mintea bărbatului cuvintele se prăbuşeau ca nişte păsări uriaşe. Se agăţă disperat de cuvintele ei, sunteţi un om bun domnule director, cuvintele răsunară ca într-o peşteră şi el iar se agăţă de ele. Dacă ar fi ştiut ea că exact cuvintele acestea, prin care ea voia să-l îndepărteze de ea o vor distruge şi pe ea şi pe el, şi că numai cuvintele acestea au fost singurul lucru de care s-a agăţat, şi-a mers înainte ca o vită care trece prin foc. Vasile Noican răsuflă adânc şi-şi trecu limba peste buze.
Dacă nu fac lucrul acesta Vara pentru mine viaţa nu are nici un sens. De mulţi ani merg pe pământ parcă nici n-aş fi om. De aceea te rog să primeşti să fii soţia mea. Un timp tăcerea tremură între ei ca un plop. Eu sunt o biată femeie, dacă aş fi una din alea, aş face-o. Inima bărbatului se despică asemenea unui guri, apoi începu să plutească. Înseamnă că ea se gândise la lucrul acesta, stătuse şi drămuise fiecare gând în parte. Şi nu-l respinsese nici îngrozită, nici pentru totdeauna. Se gândea şi acum la el. Uite, Vara, jur pe Biblie. Vasile Noican îşi puse palma grea pe cartea mare şi neagră, că îţi voi fi bărbat cinstit şi curat faţă de tine, şi că te voi ajuta până la sfârşitul vieţii.
Varvara Apostolescu rămase ca trăsnită, ca şi cum s-ar fi întâmplat o mare nenorocire. Buza de jos îi coborâse mult, iar chipul i se alungise neomenesc. Bărbatul se ridică şi închise uşa, era duminică după-amiază, clădirea era pustie. Vag se auzea duduitul uzinei, ca şi cum ar fi venit de sub pământ. Acum ştia ce avea de făcut, ea îi dăduse speranţă. Apoi de ce în săptămânile acestea din urmă se îmbrăcase cu gust, nu ca să-i dea de înţeles că ea e de acord? Se aplecă deasupra ei s-o mângâie şi ea se chirci ca un arici pe scaun. O luă în braţe şi se aşeză cu ea în fotoliu. Varvara Apostolescu se apără cu mâinile încercând să se desprindă din braţele lui. Daţi-mi drumul, reuşi să strige înăbuşită de strânsoarea lui. Îi dezgoli umerii încet, fără să se grăbească. Îi prinse amândouă mâinile cu stânga şi acum îi săruta umerii albi şi gingaşi, din care gâtul ieşea prelung, ca un pistil. Simţi muşcătura femeii în piept ca o rană dulce.

* * *
S-a luptat cu ea mult timp până a reuşit s-o aibă. În primul rând că nu trebuia să se grăbească. A ţinut-o aşa sărutându-i ceafa şi umerii, urechea, mângâind-o. Spaima a trecut prin el ca un ţipăt, dacă în zilele celelalte a dorit-o ca bărbat, acum să fi vrut s-o aibă şi n-ar fi putut. Femeia îşi înfundase faţa în pieptul lui încercând să se apere. Din când în când încerca să-i vorbească, Vara fii cuminte, că eu nu mai pot da înapoi. Îi auzea numai răsuflarea agitată. Dă-mi drumul. Dă-mi drumul când îţi spun. Îi dădu capul pe spate, strângând-o de gât. Îi muşcă gura umedă şi catifelată. Avea obrajii uzi de lacrimi. Dacă îţi vei bate joc de mine îţi spun de pe acum că mă omor. Deschisese ochii şi-l privi cu ură. Un fel de ură şi de dragoste, căci în clipa aceea simţi el că este bărbat. O furie, grea, de plumb parcă, urcă prin el împotriva femeii care îl provocase. Bine, femeie, scrâşni Vasile Noican din dinţi, dar tu mă faci să fac asta … Îi dezveli picioarele şi i le sărută. O strânse de-i pârâiră oasele. Sângele îi năvăli în cap, înnebunindu-l. O luă şi o întinse pe covor. Varvara îi zgârie cu unghiile obrazul stâng, apoi îşi înfipse dinţii în mâna bărbatului. Iar el deşi o dorea ca un animal reuşi abia după multă caznă s-o aibă.
După ce i se domoli trupul începu s-o mângâie pe umeri, pe păr, în timp ce ea se chircise cu ochii închişi, mută. Într-un târziu când simţi că o doreşte iar şi poate s-o aibă o întoarse cu faţa în sus. Trupul moale şi inert al femeii se întoarse ca şi cum ar fi fost de ceară. O iubi mult timp, sărutându-i ochii, tâmplele, bărbia, încordat, ascultând sunetele care veneau de departe. Din când în când o auzea gemând sau icnind. Se înserase. N-aprinsese lumina. Îşi ascultă inima bătându-i greu în piept, urechile i se înfundaseră parcă ar fi avut ceară în ele. O ajută să se ridice şi să se aranjeze. Îl ascultă supusă, din când în când pieptul i se cutremura violent. Încercă s-o mângâie. Văzu că nu se opune, rămăsese aşa cu capul aplecat într-o parte, inertă, suspinând violent din când în când. O să te duc acasă, Vara! Te rog să fii liniştită, acum suntem ca şi căsătoriţi. Eşti femeia mea şi sunt bărbatul tău. O zgâlţâi uşor ca s-o trezească. După un timp se ridică în picioare. Se uită după poşetă.
Îşi revenise, şi el se miră de puterea ei de a fi din nou vioaie. Vru să iasă ca şi cum ar fugi. Bărbatul o prinse de mână. Acum ce-o să faci ? o întrebă în şoaptă. Nu ştiu, răspunse ea. Poate-mi pun capăt zilelor. Vasile Noican o prinse în braţe şi o zgâlţâi iar. Ascultă-mă, dacă te omori, sau dacă te duci undeva să mă reclami, să ştii că mă omor şi eu. Varvara Apostolescu îşi ridică chipul înspăimântată. Rămase aşa, apoi deschise uşa şi ieşi singură. Rămas în uşă, bărbatul ascultă un timp ecoul paşilor ei. Se întoarse apoi şi se lăsă în fotoliu. Îşi aprinse ţigara şi un timp fumă liniştit, fără să se gândească la nimic. Târziu de tot ieşi din birou, coborând scările se simţi cu adevărat om, de parcă din clipa aceea ar fi început să aibă greutate.

* * *

Veni dis-de-dimineaţă la birou. Ciudat, sufletul îi era vesel. Secretara întârzia şi lucrul acesta începu să-l enerveze. De fapt el o aştepta pe Vara. Ieşi afară, se uită prin birouri. Oamenii îl priviră ironic, ca şi cum s-ar fi mirat de ce i se întâmplase, de obicei nu proceda aşa. Coborî şi intră în baie. Când se întoarse, pentru că n-o văzuse de loc, întrebă de Vara. O femeie de serviciu, colega ei, îi răspunse că n-a venit. Varvara Apostolescu n-a venit la slujbă nici a doua zi. Era îngrijorat şi nervos. Nevastă-sa venise de la spital dar numai la ea nu se putea gândi. O trimise pe femeia de serviciu acasă la Varvara Apostolescu să vadă ce e cu ea, să vină să-i raporteze. Femeia îl privi zâmbind în colţul gurii, lucru care îl scoase din minţi. Se-ntoarse peste o oră, timp în care fumă ţigară de la ţigară. Îi spuse că era bine. Ce făcea? O întrebă autoritar. Călca. Nu i-ai spus să vină la serviciu? I-am spus, domnu’ director, şi-a zis c-o să vină mâine, astăzi nu-ş ce-a avut.
A doua zi Vara a venit liniştită ca de-obicei. Era tristă, slăbise. Îi spuse să se ocupe de cafea. Când o aduse îi ceruse răspicat să se aşeze în fotoliu că au de discutat. O întrebă dacă n-are nevoie de bani, şi ea zise că nu. Îl privea într-un fel ironic, ca şi cum ar fi stat pe ace. Veni lângă ea şi-i puse o mie de lei în buzunarul de la jerseu. Apoi o mângâie pe tâmple. Nu protestă, rămase privind undeva în pământ. Dacă aş fi putut mi-aş fi pus capăt zilelor, vorbi într-un târziu Varvara Apostolescu. Mi-a fost frică de Dumnezeu. Femeia vorbea rar şi tărăgănat, ca şi cum ar fi aşteptat să se întâmple ceva. Cei care îşi iau singuri viaţa nu sunt îngropaţi cu popă.
Tăcu. Bărbatul se aplecă şi o sărută pe tâmplă. De ce să fi făcut prostia asta, femeie? Ai toată viaţa înainte. O să avem copii, or să se facă mari, or să meargă la facultate, o să te bucuri de ei. Ai să vezi ce bine o să fie până la urmă. Tăcerea flutură ca un şal între ei. I-am spus mamei cum s-a întâmplat, vorbi ea, la fel, iar cu vocea scăzută. Mi-a spus să te invit acasă la noi că vrea să staţi de vorbă. Îi spunea tu acum, lucru care îl făcea fericit, pentru că o simţea aproape, dar mai ales pentru că îi spunea că de acum acceptase să fie femeia lui. Bine, îi spuse, diseară o să fiu la voi. Unde stai? Pe strada Mihail Kogălniceanu, la numărul şapte. Vine lângă catedrală. Varvara Apostolescu sorbi din cafea, clipind liniştită din ochi. De săptămâna viitoare o să lucrezi la birou, o să fii cu secretara. La toamnă te înscrii la liceu şi în patru ani o să fii doamnă respectată, cu serviciu bun.
A aşteptat să se însereze puţin, cunoştea strada. L-a întâmpinat în curte Varvara, ia-o înainte, l-a invitat ea. Stăteau într-o casă cam amărâtă, dar altfel bine îngrijită. În prima cameră unde era plita de gătit l-a întâmpinat o bătrână. Era veselă, ochii îi străluceau în cap ca două luminiţe. Hai, mamă, fii binevenit în casa noastră ! I-a deschis uşa în cea de-a doua cameră, care era mai luminată. În mijlocul casei de afla masa încărcată. Varvara Apostolescu rămăsese în urmă, şi un timp Vasile Noican se pomeni singur cu mama Varvarei. Tăcerea devenea stânjenitoare. Afară în curte trâmbiţa cocoşului se înalţă ca şi cum ar fi venit de pe altă lume Şezi jos, maică, o auzi pe bătrână. Se aşeză, oboseala se scurgea din el şiroind ca apa. Acum putu să o privească în voie. Bătrâna stătea în picioare, nu mai zâmbea, şi aşa cum îl privea părea şi mai bătrână. Maică, maică, o auzi.
Îl privea într-un fel ciudat ca şi cum nu s-ar fi săturat privindu-l, sau ar fi vrea să şi-l întipărească bine în minte, să-l ia cu ea în mormânt. Să mă uit la tine maică, să te văd mai mult. Bătrâna îi zâmbi iar, devenind dintr-o dată tânără. Te privesc ca pe fiul meu, ca pe copilul meu. Varvara mi-a povestit cum te-ai gândit şi ce-aţi făcut. Mi-a spus şi c-ai jurat pe Biblie. Tăcu iar, dar într-un fel ca şi cum ar fi gata să înceapă iar să vorbească. Mă bucur, măicuţă, că ţi-a spus, aşa am vrut şi eu, să fie o treabă cinstită. Bătrâna oftă, şi se porni să-l privească la fel. Aşa zic şi eu mamă. Am certat-o că nu mi-a spus de la început, şi mi-a spus după ce a zis c-ai forţat-o dumneata. În odaia de dincolo se auziră lucruri mişcate. Varvară ! Varvară ! strigă bătrâna. Apoi către el. Mamă, mamă, ai făcut un lucru bun. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gând s-o alegi pe ea. Că să ştii că e un copil bun, cât a fost mică, o supărare n-am avut de la ea.
Acelaşi zgomot, de lucruri mişcate răzbătu prin uşa închisă. Varvară! Varvară, vino aici, o strigă bătrâna autoritar. Vin acum, răspunse vocea potolită a celei de dincolo. Şi spune-mi acum, maică, cum v-aţi gândit să faceţi? Vasile Noican simţi gura umplându-se de salivă. Întrebă dacă poate să fumeze, şi bătrâna se repezi să aprobe. Cum vrei tu, maică, cum vrei. Varvara mi-a vorbit ea ceva. Bătrâna se aşeză jos, cu mâinile în poală, privindu-l în ochi.
Eu n-am copii, măicuţă, cred că ţi-a spus. Şi vreau să am. Dar n-a fost numai asta, de Vara mi-a plăcut, e cuminte, e muncitoare, e la locul ei. Îmi e dragă, de ce să n-o spun. Vasile Noican tăcu şi trase fumul adânc în piept. Ce mai, continuă el, vreau să-mi fie ca şi o soţie, să am grijă de ea şi de copii, numai că n-o să ne cununăm legal. Iar eu îi voi fi ca şi bărbatul ei. Aşa deci, se pomeni bătrâna vorbind. Îşi lăsă capul în jos ca şi cum ar fi vorbit pentru ea. E bine, dacă eşti om cinstit şi curat la suflet o să fie bine. Bătrâna rămase pe gânduri. Varvara deschise uşa şi intră încet în cameră. Îşi puse o rochie nouă, roşie către vişiniu, încheiată la gât, cu guler înalt. Părea tânără şi fragedă ca şi cum ar fi avut paişpe sau şaişpe ani. Da, maică, să vă cununaţi cu preot n-ar fi bine ? S-o facem aşa să ştim numai noi. Vasile Noican păru că se gândeşte. O facem, dar în secret, undeva la o mănăstire, răspunse bărbatul după mult timp, fumând liniştit. Se gândise de mult la lucrul acesta.
Nu se poate, mamă, o să facem tot cum am vorbit, şopti Varvara. Ne dai dumneata binecuvântarea şi gata. Bătrâna ţinu morţiş să arate că n-ar fi nici un păcat, dacă Dumnezeu a dat să fie aşa. Haideţi să stăm la masă, zise Varvara. Apropie-te, Vasile. Îi zicea acum Vasile, ca şi cum ar fi fost obişnuită să-i spună aşa de ani de zile. Bărbatul simţi totuşi felul acela ciudat şi specific al tonului pe care-l au tinerii însurăţei în cuvinte, când se chemau pe nume. Mâncară liniştiţi, uşor înstrăinaţi unul de altul, gândindu-se fiecare parcă la altceva. Vasile Noican ştia că de acum era ca şi căsătorit cu Varvara. Bătrâna se gândea poate că de acum încolo o să fie şi ea mai liniştită, că o lasă pe fata ei pe mâini bune, deşi ar fi vrut şi ea s-o vadă cu bărbat la casa ei. Poate că după ce i-o face un copil sau doi s-o apropia mai mult de ea şi o va lăsa pe cealaltă. După ce terminară de mâncat, se făcuse de acum târziu, Varvara îi spuse maică-si că n-ar fi nevoie să mai jure pe Biblie.
Nu maică, bătrâna a rostit cuvintele ca şi cum s-ar fi supărat, vreau să vă dau eu binecuvântarea, să fiu eu sigură că am făcut lucrul acesta cu mâna mea. Mai aşteptară puţin, apoi bătrâna îi chemă să se ridice. Puneţi mâna fiecare pe Biblie, le ceru ea. Vasile Noican întinse încet mâna înainte până atinse scoarţele reci şi murdare. Băiatule, vorbi mama Varvarei Apostolescu şi glasul îi deveni dintr-o dată ridicol şi piţigăiat, juri că o să fii om, şi o s-o iubeşti şi o să ai grijă de fata mea ca de ochii din cap? Şi să-i fii bărbat cumsecade? Aşa să juri pe sfânta Biblie. Vasile Noican jură, fără să se grăbească, cu vocea uşor cavernoasă. Varvara Apostolescu jură singură, fără să mai aştepte s-o îndemne maică-sa. C-o să-i fie credincioasă, şi-o să aibă grijă de el ca o soţie adevărată, c-o să-i facă dacă o vrea Domnul copii. Când termină tăcerea îi învălui pe toţi ca un nor. Să v-ajute Dumnezeu, şopti bătrâna. Se aşezară. Varvara băuse un pahar de vin, obrajii i se îmbujoraseră şi-i ardeau ca şi cum ar fi avut un foc în mijlocul capului. Bărbatul o privi fascinat de frumuseţea ei. Îşi spuse în gând că faţă de Varvara aia pe care o cunoscuse el, Varvara aceasta era altă femeie. Întinerise, se făcuse copilă. O adolescentă surâzătoare, bucuroasă că începe viaţa de la cap. Dacă vrei, Vasile, poţi să rămâi să dormi aici, spuse ea. Nu-şi ridică ochii din farfurie, aştepta însă încordată, prefăcându-se că mănâncă, răspunsul lui. O să vin mâine seară să dorm, Vara. Bătrâna tăcea. O obosiseră emoţiile, căzuse pe gânduri şi aştepta nici ea nu ştia ce aştepta.

* * *

A doua zi s-au întâlnit pe hol. Şi-au dat bună dimineaţa zâmbindu-şi complice. După prânz s-a pomenit cu ea în birou, era cu inginerul Vlăsceanu. Intrase ca la ea acasă. S-a oprit brusc în loc, speriată. Fă-ne o cafea, te rog, Vara, a rugat-o Vasile Noican. Atunci şi-a revenit, şi-a înţeles că Vasile Noican i-a vorbit ca soţiei lui. Era puţin abătut că nu-i ieşeau nişte procente. A făcut cafeaua şi a ieşit să se uite pe fereastră, în biroul contabilului şef unde nu era nimeni. De fapt pândea să-l vadă pe celălalt ieşind, ca să poată merge la bărbatu-său. Inima îi bătea speriată în piept. Secretara era plecată, aşa că nu-i era teamă că o vede. Când auzi uşa deschizându-se, mai aşteptă un timp apoi merse şi bătu în uşă deasupra căreia scria cu litere mari Director. Intră fără să mai aştepte. Vasile Noican privea pe fereastră îngrijorat. Ce ai ? îl întrebă ea. Bărbatul se-ntoarse liniştit. Faţa i se lumină deodată. N-am nimic, s-au ivit nişte probleme tehnologice şi nu ştiu cum dracului să le rezolv, că oricum aş da tot prost iese. Veni lângă ea şi-o prinse de umeri. Hai să ne ocupăm de-ale noastre, spuse el.
Tremurul trupului femeii i se transmise imediat. Ce ai, tremuri? Vasile Noican îi puse mâna pe tâmplă. Ai temperatură, şopti. Varvara Apostolescu îşi înălţă ochii mari, rugători către el. Vasile, vorbi ea. Apoi păru că ascultă să nu vină cineva pe hol. Vasile, nu ştiu ce se întâmplă cu mine. De azi dimineaţă nu-mi găsesc locul. Îl privea buimăcită, umilindu-se în faţa lui. Cum adică, Vara? Trebuie să fim tot ca până acum … O clipă se priviră în ochi. Nu înţelegi, nu mă înţelegi. S-a întâmplat ceva cu mine. Nu mai sunt femeia care am fost. Ştiu, am observat. Bărbatul îi zâmbi cald, şi-i cuprinse gâtul alb ca un picior de pahar înalt, cu palma lui mare. De pildă nu mai pot să mai ţin mătura în mână. Parcă mi-ar fi ruşine. Îmi vine mereu să vin să stau aici cu tine.
Vasile Noican râse în hohote, dându-şi uşor capul pe spate. Păi vino, vorbi el, când se potoli. De mâine vii şi lucrezi cu Ileana. Să stăm mai mult împreună. Acum vreau să mergem la pădure. Am un chef nebun de pădure.

* * *

Au oprit maşina în marginea dinspre apus a pădurii Voineasa. A băgat-o cât mai adânc în pădure, să n-o vadă nimeni. Vasile Noican a luat pătura din maşină sub braţ. Au luat-o spre adâncul pădurii pân-au găsit o iarbă mai deasă. A întins pătura pe iarba moale, apoi a luat-o în braţe. Era curios s-o dezbrace, să-i privească trupul alb, cu linii fine ca de lebădă. Să-şi sature ochiul de goliciunea şi frumuseţea trupului femeiesc. Simţi brusc cum îi aleargă armăsarii sângelui prin trup, sfârtecându-i carnea. O luă în braţe şi se lăsă peste ea cu toată greutatea, că avu impresia că o striveşte. Varvara se trase speriată de sub el, nările subţiri îi fremătau, ca ale unei vietăţi. Bărbatul o privi speriat o clipă. Femeia îi luă capul în braţe şi începu să-i sărute buzele, sprâncenele, tâmpla. Iubitule, iubitule, care m-ai făcut nevasta ta. Lasă-mă, lasă-mă să te sărut eu întâi.
Buzele roşii i se umflaseră devenind umede. Îi descheie cămaşa la gât sărutându-i pieptul păros. Apoi îşi lipi obrazul de umărul lui aşteptând. Vasile Noican se aplecă peste ea. Femeia îşi ţinea ochii închişi, cu sprâncenele subţiri, încordate ca un arc, cu buzele fremătând. Parcă e o mieluşea care aşteaptă să fie tăiată. Gândul îi străfulgeră mintea ca un cuţit. Îi dezveli încet picioarele albe şi coapsele. Când o pătrunse femeia îşi înfipse dinţii în umărul lui. Se opri să-i privească chipul cu ochii închişi. Îi dădu părul pe spate, o sărută pe pleoape, apoi începu s-o iubească lin.

* * *

Vara se înstăpânise demult, înaltă şi pustie. Oamenii erau rari pe străzi, picioarele ţi se adânceau în asfalt lăsând urme. Vasile Noican se simţea obosit. Mintea parcă îi era de aer rarefiat. Se lăsa dus la vale de starea aceasta de reverie şi de pierdere a contactului cu realitatea. Vara asta, să mă bucur cât pot de vara asta, îşi spunea în gând, egoist. Crezuse că îi va fi de ajuns să ştie că femeia de la care aştepta copii e a lui, că după ce va avea un copil se va linişti, îşi va vedea mai departe de munca lui cenuşie, de om banal, de la uzină. Cu cât trecuseră zilele, cu atât se îndrăgostise mai mult. Era ca un fel de risipire, ca şi cum ar fi fost un nor care se destramă peste dealuri, peste codri, pe străzi. În loc să se sature de trupul ei, o simţea în el ca într-un foc, arzându-i vinele şi organele. O căuta înnebunit peste tot. Dacă pleca o oră de lângă el, trăia un fel de nelinişte enervantă. O dată o iubise pe covor, după ce o aşteptase o jumătate de oră să apară. Când îi spusese că rămăsese însărcinată, slăbise, avea cearcăne la ochi, rămăsese împietrit.
Un sentiment vag de frustrare, ca şi cum l-ar fi trădat cineva, pusese stăpânire pe el. Varvara îl privise buimacă. Ce ai, dragule, o auzi şoptind, nu te bucuri ? Vasile Noican o luase în braţe şi o strânsese la piept, o dorea atâta tot, era incredibil să înţeleagă ceva şi-i venea să-şi muşte limba întruna. O întinsese pe iarbă, îi dezvelise coapsele maşinal. Nu-şi dorea decât să se stingă, să se piardă în trupul cald, ca o magmă al femeii.

* * *

Stătea pe scările spitalului. Nu-şi dădea seama unde se află, vedea numai o ceaţă în faţă şi multă lumină, în jurul capului. Nu-i era nici rău, nici bine. Îşi aducea aminte numai ziua aceea când erau ei în pădure. O iubise şi ea stătea cu ochii pierduţi în cer. Îl strigase pe nume, şi el nu-i răspunsese. Îl strigase încă o dată, tare. Se ridicase şi se aplecase asupra ei. Tremura. Avea chipul strâns ca o mască. Ce ai ? Nu ştiu, mi-e frică. Mi s-a făcut dintr-o dată frică. Parcă aş fi o frunză beată şi dusă de vânt, care mă pierd. Tăcuse. O luase la piept. Într-un târziu îi auzise glasul trist. Vasile! Eu ştiu că am să mor, Vasile. Iar tăcuse. Ţinea ochii închişi, şi nu exista decât pentru ea. Eu ştiu că am să mor, iubitule. Am fost atât de fericită încât trebuie să mor. Să ai grijă de copil ca de ochii din cap! Aţa îi spusese atunci.
Acum murise la naştere. Copilul se născuse viu, era o fetiţă. După ce auzise vestea coborâse scările spitalului. Când ajunsese afară i se păruse că vede atât de multă lumină, un ocean de lumină în care se pierde. Închisese ochii instinctiv şi începuse să respire adânc. Se sprijinise de uşa de fier. Înţelegea că se întâmpla ceva îngrozitor cu el, atât. Încolo, parcă nu mai înţelegea nimic. Uitase totul. După un timp parcă îşi mai revenise. O oboseală greoaie pusese stăpânire pe el. Se aşezase jos, ca şi cum ar fi ştiut că altfel se va prăbuşi. Se simţea din ce în ce mai fericit. În acelaşi timp îi era cald, din ce în ce mai cald. Câţiva oameni se adunară în faţa scărilor spitalului şi se uitau îngroziţi la el. Vasile Noican îşi dădu capul pe spate, brusc, ca şi cum l-ar fi lovit un pumn sub bărbie şi începu să râdă. Întâi încet, apoi cu hohote din ce în ce mai tari. Râdea ca un actor care încearcă să uimească lumea. Acum îşi auzea hohotele , care se înălţaseră până la cer, cum se întorc înapoi la el ca nişte păsări care încep să-i ciugulească ficatul, inima, ochii.

Lasă un răspuns