«

»

Drumuri literare către Viena

balaj

Interviu cu scriitoarea și jurnalista radio Veronica Balaj 

Adriana Weimer: După lansări de carte în varii locuri ale lumii – spicuiesc doar câteva: în Elveția (unde ai făcut  și studii, la Universitatea din Neuchatel), la Bruxelles, în New York (de vreo 2-3 ori), Roma (de 2 ori: în 2005, cu romanul Baltazara, tradus în italiană; în 2009, cu volumul Fuga nel Cerchio, poeme în italiană – traducere de Laura Mara –, prezentare la Palazzo „Valentini” din Roma; …și Premiul International de Poezie „Don Luigi di Ligero”), la Tel Aviv, la Ierusalim (2012 și 2013), la Budapesta, la București. Impresionant!

Adaug experiența literară de la Viena – Austria –, de mai multe ori!  Împreună am trăit o experiență de acest gen, de mai multe ori. Să ne oprim însă la luna octombrie, 18 octombrie 2015; mă refer la frumosul eveniment Invitaţie la interculturalitate: literatură şi muzică” organizat la Institutul Cultural Român din Viena (Rumänisches Kulturinstitut Wein), eveniment la care am participat împreună.

De ce Viena, repetat? Este vorba doar despre cărți în limba germană sau nu?

Veronica Balaj: Am avut  şansa la început să  prezint o carte  în limba română, e vorba de romanul Baltazara, în cadrul festivităţilor dedicate poetului de origine bănăţeană, Nicolaus Lenau. Ar merita sa mă opresc puţin la această întâlnire cu literatura din alt veac, organizată la Viena într-un spaţiu  elegant şi larg, o sală  închiriată de Ambasada României la Viena de la Reiffesen Bank. M-a impresionat faptul că, timp de vreo trei zile, s-au derulat programe absolut minunate. Oameni de cultură,  diferiţi ca formaţie, scriitori, jurnalişti, dar şi interpreţi de la Opera din capitala Austriei; printre ei mi-l amintesc pe artistul cu o voce excepţională, pe dl. Coresi, ce nume sugestiv…, sau pe  doamna Simina Ivan, urmaşa  unei familii   intelectuale de marcă din Timişoara de altă dată… După cum se observă, au fost români în prim plan. Chiar Excelenţa sa, Dl Traian Chebeleu, Ambasadorul României la Viena în acea perioadă împreună cu distinsa sa doamnă, mare iubitoare de muzică, originară din Lugoj s-au preocupat efectiv  în bunul mers al  evenimentelor culturale. Implicarea a fost de mare anvergură, crede-mă, azi nu se mai face aşa ceva, lumea pare mult prea grăbită, nu mai are adesea disponibilitatea de a-şi rezerva timp pentru un eveniment cultural de o asemenea dimensiune, decât dacă e  vorba de festivalurile cu renume şi intrate în tradiţie.

Atunci l-am cunoscut pe distinsul prof. Hans Dama, care   mi-a făcut prezentarea cărţii în limba română, iar doamna Schaufaser, directoarea Centrului Cultural Român din Viena, cum se numea ICR-ul pe atunci, a prezentat-o  în limba germană. Tot  la acea manifestare, de interculturalitate i-aş spune, l-am observat în exerciţiul acţiunii de organizator inimos pe domnul Dorel Uşvad. Lucrurile s-au extins apoi, grupul de români exemplari, ca nişte adevăraţi ambasadori culturali, neplătiţi însă, au făcut mereu legătura între actualitatea culturală austrică şi tradiţiile sau prezentul cultural din Banat în special. Am intrat în baza lor de date, cum se spune, şi mă onora orice  interviu pe care îl realizam, uneori prin telefon, ei aflându-se în  plină desfăşurare  a vreunui eveniment, de pildă, amplasarea Plăcii Comemorative „Lucian Blaga” la Viena. Exemplele ar putea fi înşiruite şi v-ar mira, vă asigur, de câtă dăruire și inventivitate au dat dovadă nu doar cei menţionați, iată, e cazul  să spun că a intrat apoi în sfera mea de jurnalist şi Asociaţia „Hora”,  condusă de doamna Sifora Sava, apoi, dl. Lukas Vosicky de la Primăria unui sector vienez, dar care, statornic, este  un  sprijin de nădejde al colaborării culturale din cele două ţări.

După cum se observă, nu mă detaşez de faptele jurnalistului ce mă simt. Le-am împletit cu cele literare de fiecare dată. Era  important să se ştie şi pe alte coordonate despre această onorantă muncă a multor intelectuali români stabiliţi în Austria şi care au scris, într-un fel anume, o cartă a interculturalităţii, chiar înainte ca acest deziderat să fi fost acceptat ca principiu european.

Consider că nu ar fi drept, dacă tot am adus vorba despre această inter-relaţionare româno-austriacă, să nu-l aduc în atenţie, cu binemeritată preţuire, pe domnul Mircea Popi din Graz, care, la rându-i, conduce, împreună cu fiica sa Cristina, Asociaţia Aut-pro-Rom, renumită şi  datorită invitaţilor cu nume sonor în arta  noastră, a reuşit să răsune adesea vorba şi cântul românesc în săli  pline cu 300 de persoane. Am lansat acolo cartea de poeme Băutori de nepăsări.  A fost o desfăşurare de forţe, să zic aşa; echipa TVR Bucureşti, interpreţi de marcă… Din şirul invitaţilor a făcut parte şi Florin Piersic la un anume eveniment. O spun doar pentru a sublinia dăruirea acestor oameni, care m-a făcut un admirator al lor, apoi un partener al unor manifestări. Aşadar, se leagă prin multe fire această repetată prezenţă a mea în spaţiul cultural vienez.

Şi, ca să nu lungesc istoria, că mi-ar trebui un capitol dintr-o carte să le descriu, o să spun, în treacăt, că am trăit momente de bucurie intelectuală la nivel neimaginat. Dau exemplu doar lansarea de carte, de data asta în limba germană,  mă  refer  la prima, au fost apoi altele, Sieben mal das leben/ De şapte ori viaţa, proză scurtă inspirată din vechiul Nussdorf, cu istorii fascinante păstrate în timp. M-a fermecat felul cum au fost conservate casele, dar şi poveştile vechii Viene. Lansarea a fost sub auspiciile Centrului Cultural Român, ICR de azi, cu proiecţii pe un ecran imens, cu   secvenţe artistice din carte, interpretate de actori de la Teatrul Pygmalion din Viena, unde regizorul  este tot de origine română.

Au urmat multe alte prezenţe, unele, mai noi, le cunoşti şi tu, am trăit experiența împreună şi cu alţi colegi de breaslă… Nu ar fi  corect să nu amintesc, la rang  de   bucurie la cote înalte, prezentarea volumului de poeme Piruetten auf Stelzen, tradus de cunoscuta poetă şi traducătoare Julia Schiff, din Germania. Ea s-a bucurat parcă şi mai mult decât mine la ieşirea în lume a acestei cărţi.

Toate cele spuse sunt doar secvenţe din şirul celor care leagă acest fir al prezenţelor mele la Viena.Uite că era gata- gata să uit că în ultima vreme am avut onoarea să particip, ca reprezentant media, partener media fiind Radio România Timișoara, la   excelentele acţiuni culturale organizate de Ion Godja, în proximitatea  Vienei.

Şi, iată-ne, la data de 18 octombrie 2015, dată stabilită încă din luna ianuarie a anului trecut, pentru a participa la o întâlnire de muzică și literatură la ICR Viena.

 

A.W.: Te rog să ne împărtășești măcar câteva impresii de la această  recentă  lansare a ta de carte de la Institutul Cultural Român din Viena.

 V.B.: A fost onorant. Un alt palier al interculturalităţii. Emoționat, un dar pe care viaţa mi l-a făcut, aşa l-aş numi. Titlul    ales susţine spusele de mai sus adică, sună cât se poate de actual, Invitaţie la interculturalitate. Literatură şi muzică. Un program complex în care au fost implicaţi Asociația Austriaco-Română, reprezentată de domnul Lukas Vosicky, prezent în sală, dar   salutând şi oficial evenimentul; Sifora Sava, coordonatoarea Asociaţiei „Hora”; Ion Godja, directorul Radio TV „Unirea”, Viena; Asociaţia Șvabilor Bănăţeni, reprezentată de prof. Hans Dama; dar nicidecum în ultimul rând voi sublinia prezenţa şi  implicarea doamnei Irina Cornișteanu, Directorul ICR Viena, care, împreună cu întreaga echipă, duminică la orele serii, era acolo  împărţind bucuria cu invitaţii.

Cărţile prezentate, şi a mea în limba germană, şi a  scriitorului Nelu Brădean din Budapesta, traducerea unor  maxime din germană în limba română de către Sifora Sava, toate au fost verigi care au legat atmosfera unei seri culturale speciale.

Evoluţia pe scenă a lui Liviu Bulz, de la Opera din Viena, a violonistei Sanda Chiorean şi a profesorului  Andrei Roth la pian au susţinut întrutotul titlul întâlnirii.

Expoziţia din holul ICR Viena, despre o fostă mare artistă de origine română, Maria Cebotari, ne-a readus  în atenţie oarecum partea veche culturală a Vienei,  prin meritul  neobositului Uşvad Dorel. A fost un liant între prezentul cultural condensat într-un moment şi trecutul artistic româno-vienez, statornicit în documente.

 A.W.: Dacă ar fi să faci o comparație cu celelalte întâlniri literare de la Viena și din toate locurile din lume unde ai fost   invitată, ce ai putea să ne spui?

 V.B.: Ah! Asta ar însemna o  întreagă carte. Poate mi-ai dat imboldul… Pot spune deocamdată, pe scurt, că fiecare întâlnire cu   un public anume, dintr-un loc anume, o leg în memorie de o imagine a zilei, a serii, o secvenţă din oraşul respectiv… Urmează  în derulare aleatorie diferite stări… întâmplări… De la Viena, de data aceasta, aş putea asocia totul cu un concert  de vioară, sau,  cu muzica din operetă, nişte cărţi, fotografii, documente vechi, afişe, priviri, saluturi,  toate se rotesc pe o scenă şi,  de undeva, ar apărea imaginea omului care vindea în una din zile, pe o stradă din Viena de azi, o revistă cu nume aşa de vechi şi atât de semnificativ pentru vienezi, „AUGUSTIN”. E chiar personajul uneia din povestirile mele din cartea prezentată, e chiar personajul  nemuritor din vremea ciumei, care, artist fiind, cântând prin restaurante, aruncat din eroare în groapa celor  morţi de ciumă, la un moment dat, după cum spune   legenda în care ne place să credem,  s-a trezit şi, a început  să cânte la vioară .  Unii spun  că ar fi fost alt instrument dar eu am ales pentru  povestirea mea, vioara. A fost auzit şi salvat. Poveste  fascinantă despre cum arta poate fi salvatoare.

Despre alte locuri, diferite, foarte diferite imagini, aş avea  de aşezat în acest puzzle  emoțional…

Spre exemplu, la Tel-Aviv am fost solicitată să fac atâtea fotografii, de atâţia  maeştri în astă artă, încât nici la premiera unui film nu cred că se pot face… Sute de imagini au rămas imprimate… La Ierusalim, la prima lansare, nu  pot uita cadoul făcut, adică, sunetul viorii care acorda cântecul nostru, „Lie Ciocârlie”, pe care interpreta îl învăţase special pentru că eu veneam din România… Ce dar de neuitat!

La Roma, starea de  mirare-pierzanie în sala de la Pallazo Valentini… Apoi, eu  purtând în braţe trandafiri cu lungimea a 2 metri. Greu să nu ating pe  cineva… Sau, cartea mea într-o gheretă de telefoane din Piaţa San Pietro, la Vatican, pusă înadins… După cum vezi, impresii… frânturi de imagini… În Franţa, în mai multe oraşe, la distanţe de ani fiind prezentă, exuberantă…

La Ottawa, capitala Canadei, în incinta Ambasadei noastre, emoţia simţită când am atins steagul   tricolor alăturat de umărul meu pentru o poză… Era prea frumos pentru o serată literară.

 La Bruxelles, în sala „La maison de la poesie”, flaut, discursuri, textul cărţii mele Ne tirez plus, în franceză, redat pe muzică şi, la un moment dat, îmi parvine un poem scris de mână, în franceză fireşte, şi dedicat martirilor Timişoarei de un alt poet care nu auzise măcar numele oraşului meu până atunci. Era vremea entuziasmului pentru noi, românii descoperiți brusc de ceilalţi europeni.

 

A.W.: În mod sigur fiecare întâlnire a fost un câștig profesional. Cum se face corelarea cu alte culturi, cu alți  scriitori, cu alte proiecte literare?

 V.B.: Prin cărţi, prin traduceri, prin publicarea fragmentară în vreo revistă străină… Unele contacte se pierd, au valoare doar cât eşti prezent acolo… Altele se prelungesc în timp… E un joc al întâmplării în contrast cu perseverenţa, dorinţa ta sau planurile efectiv realizate.

 

 

Adriana Weimer

Lasă un răspuns