«

»

Ştefan Dumitrescu – Mândră şi bună

stefan-dumitrescuAntonia Mateescu stinse lumina în bucătărie şi ieşi. Se aşeză cu cana în mână în fotoliul din sufragerie în care se lăsa de cinci ani. Livia veni din dormitor cu maşinuţă de care nu se despărţea niciodată. Ştia fiecare gest pe care avea să-l facă fiică-sa până va ajunge la ea, aşa că se ridică nervoasă, şi merse în faţa ferestrei. Avea sufletul greu de parcă toată cutia toracică i-ar fi fost de plumb. Nu regreta nimic, deşi era conştientă de tot ce i se întâmpla, mecanismele cele mai adânci din fiinţa ei ştiau lucrul acesta, că ea greşise. O mândrie mai îngrozitoare decât o infirmitate o împinsese ca un arc de la spate aruncând-o în groapa asta existenţială din care nu mai vedea nici o ieşire.

***
Totul mergea atât de bine încât acum, când se gândea, i se părea ireal. Zilele curgeau monotone, pustii, dezgolite de orice teamă şi de orice emoţie. Dacă ar fi ştiut să se bucure de banalitatea vieţii, de imponderabilitatea timpului acela, a anilor care semănau unul cu altul. Dacă ar fi ştiut să se bucure de
dulceaţa clipelor ca nişte picuri aurii ! Şi într-o zi se întâmplase ceea ce trebuia să fie spaima ei continuă, lupta ei în care uitase să se mai gândească la ea şi la viaţa ei. Ştiuse exact, inima îi sfârâise în piept ca un jar pe care torni apă, când o înşelase. Era uimitor, ea însăşi nu putea să-şi explice nimic, cum de-şi dăduse seama de lucrul ăsta. Alta în locul ei n-ar fi sesizat, sau ar mai fi aşteptat stând la pândă cu toate simţurile treze până când ar fi avut nişte probe. Nişte indicii. Cu ea nu se întâmplase aşa, ea ştiuse din prima clipă. Se-ntorsese spre bărbatu-su care tocmai intrase pe uşă şi-l prinsese de gulerul sacoului.
– Gabriel, tu m-ai înşelat, spune sincer?
Gabriel Mateescu rămăsese împietrit, cu maxilarul de jos căzut într-un fel care-l urâţea îngrozitor.
– Gabriel, tu m-ai înşelat ! îşi auzise glasul ca o coasă ruginită, care-i retează beregata. Începuse să ţipe şi să-l lovească repede cu pumnii în piept. De ce-ai făcut asta, de ce-ai făcut asta, nenorocitule ?
Plângea şi îl izbea cu pumnii de parcă ar fi fost o uşă. Şi ea bate în uşa aceea să se deschidă o dată. În clipa aceea nu ştia că totul este pierdut, şi asta pentru că în mintea ei nu se gândise niciodată la ideea de luptă, că va trebui odată să lupte ca să-şi recucerească bărbatul. Sau să lupte cu el pur şi simplu. Pentru asta trebuia să fie pregătită dinainte, trebuia să accepte faptul îngrozitor că o femeie poate fi înşelată, şi mai ales trebuia să ştie să fie răbdătoare şi înţelegătoare. Ori ea din momentul acela avusese senzaţia că se produsese în viaţa ei un fapt atât de grav încât nimic nu mai semăna cu ce a fost ieri. Îl privise în faţă şi văzuse înaintea ochilor un străin, mobilele însăşi parcă erau din altă casă, vedea atât de concret că se afla într-un loc străin, încât îi venea să-şi ia lumea în cap.
Din clipa aceea tot ce a fost între ei s-a năruit ca un munte de praf. Gabriel Mateescu a încercat să nege, să o convingă că se înşeală, că nu poate avea încredere în orice bârfă, sunt oameni care sunt invidioşi şi pe fratele cu oare au supt lapte la ţâţa mă-sii. Însă ea înţelesese totul din prima clipă, văzuse cât se poate de limpede adevărul pe faţa lui. Îl privise cu atâta scârbă şi oroare încât îl văzuse paralizat. După ce că eşti o canalie mai eşti şi un mincinos ordinar. Îl scuipase în faţă, gest pe care nu-l făcuse în viaţa ei, şi pe care niciodată nu se gândise că ar fi putut să-l facă, şi-i spuse că din clipa aceea nu mai poate să-l vadă în faţa ochilor. Să plece, să se ducă unde-o vrea, cu el nu mai vrea să trăiască nici o zi.
Gabriel Mateescu rămăsese un moment paralizat, apoi ieşise furios, trântind uşa în urma lui; în clipa aceea se decisese că dacă n-o să mai poată să trăiască omeneşte cu fosta lui soţie, aşa cum a trăit până acum, o să se despartă.
Când o cunoscuse pe cea cu care avea să se însoare (împins, izgonit de nevastă-sa), adică de Antonia, nu se gândise nici o clipă că se va căsători cu ea. Ii plăcuse de ea şi atâta tot; o văzuse o femeie frumoasă, calmă şi odihnitoare. Fusese nenorocul ei că se măritase înainte de a-l cunoaşte pe el, cu un beţiv, care şi murise până la urmă beat, căzut într-un şanţ. Rămăsese cu un băieţel de vreo cinci anişori, pe care-l creştea şi ea cum putea. La început când îi mărturisise că o iubeşte femeia făcuse ochii mari; apoi s-a regăsit repede şi s-a prefăcut că n-a auzit sau că-şi vede de treabă. Si într-un timp chiar n-au mai discutat, până într-o zi când a văzut-o aproape distrusă. N-a făcut altceva decât să fie alături de ea şi s-o ajute. Emilia Marcu o avea pe maică-sa bolnavă. A împrumutat-o cu o mie cinci sute de lei; femeia i-a mulţumit recunoscătoare, de altfel peste două săptămâni când s-a împrumutat de la un frate de-al ei, i-a înapoiat banii, mulţumindu-i. După ce maică-sa şi-a revenit, o, mulţumesc lui Dumnezeu, acum e bine, domnule Mateescu, chipul i s-a înseninat într-un fel ciudat.
Vorbele femeii i-au răsuflat mult timp în urechi. I-a adus, pentru că lucrau în acelaşi birou, un buchet cu flori. Emilia Marcu s-a ridicat în picioare, ducându-şi mâinile la spate ca o fetiţă, domnule Mateescu nu pot să le primesc. Tăcuseră amândoi îngroziţi, nici unul nu era pregătit pentru ceea ce se întâmpla acum cu ei. In nici un caz nu vreau să stric familia cuiva, domnule Mateescu, vă rog să vă gândiţi foarte bine la lucrul acesta şi să-mi daţi pace. Vreau să fim colegi şi atâta tot. El întinsese mâna şi i le puse în braţe, sunt pentru omul minunat care eşti, Emilia, îi spusese, nu pentru femeia pe care o iubesc. Vorbise rar, puţin speriat. Abia mai târziu îşi dăduse seama cu nu spusese decât adevărul, şi de atunci au rămas şi mai apropiaţi.
Se simţeau bine împreună, mai ales când lipsea al treilea din birou, un bătrân care stătea mai mult în concedii medicale. Intr-una din după-amiezi răseseră numai ei doi, a mers şi i-a luat mâna. I-a sărutat-o încet, cum îşi închipuise el că o să facă, iar ea s-a ferit şi s-a tras înapoi. În clipele acelea a simţit cum o iubeşte cu adevărat. A prins-o într-un colt, şi femeia s-a întors într-o parte. A luat-o în braţe şi i-a sărutat tâmplele, păru1, în timp ce ea se strânsese toată ca un arici. Asta l-a înfuriat, Dumnezeule, eşti o femeie atât de frumoasă şi de bună şi te porţi ca o proastă, i-a apus. I-a răsturnat capul pe spate şi i-a sărutat gura, ochii, sprâncenele. O simţea moale, arzând toată în braţele lui. Când a lăsat-o şi s-a aşezat pe-un scaun, transpirase şi inima îi bătea greoaie în piept. A văzut-o îndreptându-se de şale, şi-a scos batista din buzunar şi şi-a şters lacrimile, apoi s-a aşezat la locul ei.

* * *

Când a venit acasă era pregătit să-i dovedească, la urma urmelor putea să şi jure, că nu se culcase cu nici e femeie, să-i bage în cap ideea asta, că între ei nu s-a întâmplat nimic. La urma urmelor ce făcuse, curtase o altă femeie, o sărutase, cu el nu se întâmplase nimic. A ajuns acasă seara târziu, a găsit-o în pat, îşi pusese comprese pe frunte şi gemea. I-a pus mâna pe tâmplă, avea într-adevăr temperatură. Primul gând fusese că face pe femeia distrusă, c-o să jelească, aşa cum o mai văzuse o dată, ca să-l facă să-şi ia lumea în cap, să înnebunească de durere c-a înşelat-o. I-a pus mâinile pe umeri şi-a încercat să vorbească în şoaptă cu ea. N-a schiţat nici un gest, gemea şi atâta tot. La un moment dat s-a înfuriat şi a început s-o zgâlţâie; plângea ca un om care-şi pierduse minţile, incapabil să mai facă altceva. S-a dus şi s-a culcat în camera de alături cu fetiţa. De ce e bolnavă mami, spune-mi tati, de ce e bolnavă mami ? îl întreba fetiţa strângându-se în el.
În seara aceea a crezut că e de ajuns s-o lase pe Emilia Marcu în pace, să-şi ia definitiv gândul de la ea, şi era pregătit din tot sufletul pentru aceasta. S-a trezit devreme s-o ducă pe fetiţă la cămin. A găsit-o pe Antonia în bucătărie, îşi bea cafeaua în picioare; se fardase şi-şi dăduse cu ruj, era îngrozitor de frumoasă, exact cum îi păruse atunci când o văzuse prima dată, o frumuseţe de turn de fildeş, de podoabă îndelung şlefuită. Se apropiase de ea, şi din păcate se simţea timorat şi nesigur pe el. Avea impresia că e mai înaltă decât el, şi îngrozitor de scorţoasă şi de mândră şi chiar aşa era. I-a cerut să-1 asculte numai câteva momente, şi a m-ai întârziat puţin (aici a făcut gestul să se uite la ceas). S-a jurat că n-a înşelat-o cu nimeni, iar dacă a auzit ceva, în cazuri de astea se găsesc destule invidioase, nenorocite ca să-ţi distrugă familia, a rugat-o să nu se mai ia după bârfă.
I-a aruncat o căutătură plină de dispreţ, le fel, parcă l-ar fi privit din tavan, şi el a înţeles tot ce i-a spus cu privirea aceea, adică tu mă crezi fraieră, dobitocule; când de fapt ea gândise cu totul altceva. Era ea însăşi speriată de ea şi de felul cum reacţionase, ca să nu se teamă că tot ce fusese căsnicia lor se dusese dracului. Dacă în clipa aceea i-ar fi căzut în genunchi şi i-ar fi cerut iertare, şi dacă ar fi convins-o definitiv că nu se întâmplase nimic cu el, şi că de acum încolo nu va mai trebui să se teamă niciodată că s-ar putea repeta spaima aceasta, dacă el ar fi avut în clipa aceea intuiţia să-i cadă în genunchi sau măcar să-i ia mâna, atunci ar putut să-l ierte. Nu o bine să fim atât de rigizi şi de închişi în noi într-o situaţie ca asta, orice familie trece prin crize şi supravieţuieşte numai dacă cei doi sunt atât de deştepţi şi de buni unul cu altul să se ajute.
Gabriel Mateescu ridicase puţin glasul şi acum se oprise speriat. Dacă s-a întâmplat ceea ce am bănuit eu, te rog să fii atât de sincer şi să nu mai intri în casa asta, i-a spus după un timp ; dacă era pe cale să mă înşeli, cred că e acelaşi lucru. (De ce dracului simţise nevoia să fie atât de mândră şi încăpăţânată?) Pusese ceaşca pe masă şi ieşise, iar el rămăsese ca atunci când dă cineva cu tine de pământ şi te pune să-i mai săruţi şi picioarele. Nu e nimic, îşi zisese în gând, şi ieşise.
Luase fetiţa şi o dusese la cămin, apoi s-a întors. A simţit nevoia să bea, şi-a dat pe gât 400 de grame de coniac dintr-o răsuflare, apoi a pus de cafea, pentru că mereu simţea un fel de surditate în miezul creierului, sau mai bine zis, ca şi cum ar fi avut creierul înfundat. Ajunsese cu aproape o oră mai târziu la serviciu, biroul era gol, Emilia p1ecase cu nişte schiţe pe şantier, şi lucrul ăsta îi făcu bine, avea posibilitatea să rămână singur şi să cântărească lucrurile pe toate feţele.
Vedea acum clar, ca şi cum s-ar fi uitat printr-un geam, că deşi Antonia, atunci când o întâlnise, i se păruse o femeie nemaipomenit de frumoasă, lucrul acesta se tocise, devenise prea repede banal. Dacă n-ar fi văzut-o în dimineaţa aceasta aşa cum era de fapt, îngrozitor de frumoasă, ar fi uitat că o dată a văzut-o într-adevăr aşa. Si apoi, că deşi ştia precis acum că soţia lui este deosebit de frumoasă, el n-o iubise niciodată pe măsura frumuseţii ei. Şi nici acum, de exemplu, când îi plăcuseră la ea mândria şi frumuseţea aceea rece, de pahar de cleştar, n-o putea iubi, aşa cum se îndrăgostise de fata aceea din liceu, când treceau săptămâni la rând şi el nu ştia ce e cu el pe lume. Asta nu înseamnă că el cu Antonia nu fuseseră fericiţi şi că n-ar dori să trăiască din nou cu ea până când le-o veni clipa, lucru la care nu se gândise niciodată.
Dincolo de ideea acesta, o văzu pe cealaltă, pe Emilia, mai adevărată şi mai clară, mai vie, şi ideea că el nu este decât un inginer mărginit, că margini1e sufletului lui sunt rigide şi precise ca ale unui rezervor pe care n-are cum să-l mărească şi să-l întindă, i se înfipse şi adânc în mine. Atunci îşi dădu seama (cum nu-şi dăduse până atunci seama ?) şi de ce era atât de mult de atras de Emilia. Căldura ei calmă, moale, care te pătrundea, ideea de fiinţă atât de umilită şi de bună, senzaţia că lumina trecea prin ea ca prin perdele. Parcă era moale şi gingaşă, de catifea sau de pluş. De aceea simţea nevoia s-o aibă în preajmă, pentru că prezenţa ei îi înmuia şi îi odihnea toată fiinţa.
Lângă cealaltă, adică lângă Antonia, trebuia să fie mereu contractat, mereu pus la punct, la două ace, inteligent, o necontenită strădanie (şi teamă) de a fi la înălţimea ei. Tresări speriat la gândul că în clipa aceea cea pe care o dorea s-o vadă nu era Antonia Mateescu, soţia lui cu care avea un copil, ci biata Emilia, femeia aceasta necăjită care trăieşte plină de atâta pace, parcă ar trăi până la sfârşitul lumii.
Fie ce-o fi, îşi zise în gând, închise dosarele în fişier, băgă cheia în buzunar şi ieşi în stradă. Avea să dea o raită pe şantier, mai mult ca să ia aer şi să scape de gândurile care-i frământau mintea.

* * *

În ziua aceea Antonia îl aşteptase toată ziua la institut; o aşteptare seacă şi chinuitoare. În singurătatea aşteptării îşi explicase de ce crede ea că trebuie el să vină, şi de ce criza pe care o făcuse fusese atât de violentă. În primul rând era ideea, ca o punte în sufletul ei, că e o femeie deosebit de frumoasă, şi pentru asta merită să fie iubită incomparabil de cum o iubeşte bărbatul ei. La gândul acesta tresări speriată. Îşi dădu seama că în nici un caz n-ar vrea să se dezbare de imaginea aceasta, un fel de coloană vertebrală a fiinţei ei, ceea ce-i dădea consistenţă şi culoare vieţi ei psihice. Iar el n-avea să vină, n-avea să simtă că ea îl aşteaptă, (aşa cum făcea în primul an) pentru că nu este altceva decât un om îngrozitor de mărginit şi banal. Ochiul conştiinţei se apleca hipnotizat asupra imaginii soţului ei. Descoperi că lucrurile acestea le ştia de mult (că e mediocru, că nu l-a văzut niciodată pasionat după ceva, că valorile lui sunt de fapt ale mediului în care trăieşte, că este îngrozitor de sigur pe el, tocmai pentru că n-are nici o vocaţie), dar toate acestea abia acum îi veneau în conştiinţă insuportabil de adevărate. Îşi aduse aminte imaginea pe care şi-o făcuse în adolescenţă despre omul pe care-l va iubi, şi care era, acum ideea i se părea puerilă, imaginea eroului; ei bine ea nu-i ceruse să fie erou, dar să fie un om deosebit, să aibă în el o nebunie frumoasă, ceva acolo, care să-l deosebească de alţii, da , lucrul acesta şi-l dorise. Şi încă foarte mult. Nici nu-şi dădu seama când ajunsese la serviciu la ea.
După ce termină slujba o luă încet spre casă. Îşi simţea sufletul obosit şi trist, ca şi cum nici n-ar fi fost al ei. Ar fi putut să oprească un taxi, dar nu dorea să ajungă prea repede acasă. Ceea ce i se părea nedrept şi într-un fel de necrezut, era faptul că bărbatu-su încercase să se culce cu altă femeie, când avea acasă o soţie frumoasă. Acum era sigură că nu-l cunoaşte bine, în cazul acesta înseamnă că face parte din acei tipi banali şi ordinari care încearcă la toate femeile şi care cade la pat cade, care nu, nu. Dintotdeauna i se păruse ordinară specia aceasta, un fel de şacali comuni, de hiene cu blana mâncată de jigodie, care-şi duc viaţa prin metropole, prin oraşe şi târguri provinciale duşi de curgerea timpului şi de întâmplare.
Abia după aceea îşi aduse aminte că de aseară până în clipa aceea nu se gândise aproape deloc la fetiţă. Lucrul acesta o făcu pur şi simplu să se cutremure. Oricum dacă se despart va fi capabilă să-i asigure fetiţei o viaţă frumoasă şi mai ales s-o înveţe să fie o femeie puternică şi demnă cum era ea.

* * *

După divorţ Gabriel Mateescu a avut un moment senzaţia că este un câine scăpat din lanţ care nu ştie încotro s-o apuce şi nici ce să facă, din păcate, cu timpul, şi mai ales ce trebuie să facă el acum. Parcă mâinile îi stăteau într-un fel nepotrivit în aer. Ultimele două luni fuseseră cu adevărat îngrozitoare dar şi revelatoare. Terminase o facultate şi nu-şi putuse închipui că ştie îngrozitor de puţin (infirmitatea aceasta îi va rămâne toată viaţa) despre oameni şi mai ales despre lume. Despre universul acesta în care trăim. La ce dracului mai acceptă oamenii să aibă şcoli în care învaţă ani de zile, din care ies şi nu ştiu nimic despre lume? (La ideea aceasta meditase mai multe nopţi, mai ales atunci când se trezise dintr-o dată că nu mai are nimic pe lume, că este îngrozitor de singur, de fapt un lucru neînsemnat pe lume. Atunci văzuse limpede că facultatea îi deformase adevărata imagine pe care trebuia s-o aibă despre viaţă, despre lume şi despre el, îl făcuse să se trezească descoperit în faţa realităţii). Rămăsese, de asemenea, surprins de felul cum se comportase soţia lui; devenise dintr-o dată o leoaică îngrozitor de mândră şi de dispreţuitoare. Teribil de neiertătoare.
N-o ura, nu putea să spună asta, dar nu înţelegea cum poate să fie un om atât de stupid pe lume încât să fie insuportabil de mândru şi de distant. Şi mai ales de unde ştiuse ea sigur că el vrusese atunci s-o înşele, sigur fiind că nu fusese aici vorba de nici un cuvânt care-i ajunsese la ureche. Apoi, ce nu-şi putea explica, era lucrul acesta, cum e posibil ca doi oameni care s-au iubit (nu putea să spună că n-a iubit-o şi nici că ea nu l-ar fi iubit, altfel n-ar fi suferit ca un câine că a fost înşelată) pot să-şi devină într-un timp atât de scurt duş mani de moarte, indiferenţi sau străini (sau şi mai rău, să-şi dorească unul altuia moartea, dispariţia). Din toată avalanşa asta de stări şi de gânduri care-i răvăşiseră mintea avea senzaţia unui obiect minuscul în faţa unui fenomen îngrozitor de agitat şi de necunoscut, un fel de ocean plin de vârtejuri. Găsi până la urmă că aceasta este adevărata imagine a fenomenului uman. Păcat că lumea tehnică habar n-are ce înseamnă fenomenul uman.
Când se regăsise pe el cel adevărat, un om banal, cu un suflet destul de bun, în liniştea apartamentului Emiliei Marcu răsuflase uşurat. Avusese impresia că ajunsese la un liman şi acum poate, cel puţin un timp, să se simtă liniştit. (Cât timp durase divorţul, Emilia Marcu făcuse tot ce putuse ca să rămână în cochilia ei. Har Domnului, spusese o dată, nu mă simt vinovată cu nimic …) După ce se terminase totul (ieşise de la tribunal cu capul descoperit şi o clipă rămăsese cu respiraţia tăiată, se simţise atât de liber încât creierul lui percepuse tot cosmosul deodată) se dusese la Emilia; mersese la ea acasă. Îi vorbise sincer (cu tristeţea aceea care nu-i mai ieşea din suflet, aşa cum nu iese mirosul de benzină din hainele şoferilor), făcând mereu efortul să împingă cuvintele cu buzele. După cum ştii, Emilia, cu fosta mea soţie nu m-am împăcat. Acum sunt convins că înţelegerea cu o femeie e un fenomen natural, te poţi sau nu te poţi înţelege, poate de aceea am căutat la tine un pic de căldură. Acum sunt singur şi am venit la tine să ne unim vieţile, să-ţi cer mâna cum se spune. Făcuse o pauză şi se gândise un timp muşcându-şi buzele (nu se gândise în momentul acela de fapt la nimic) ; nu aştepta nimic pentru că ştia ce o să spună femeia. Acum ne cunoaştem bine, lucrăm de atâta timp împreună, mă ştii ce fel de om sunt, iar faptul că eu sunt inginer iar tu eşti funcţionară n-are, crede-mă, nici cea mai mică importanţă. Emilia Marcu punea florile în vază; părea preocupată şi le mută până crezu ea că le-a găsit poziţia ideală. Apoi veni şi se aşeză în fotoliul de-alături.
Bine, Gabriel, aşa vom face. Mă căsătoresc cu sufletul împăcat şi bucuroasă cu tine. Pentru că eşti un om bun şi ţi-a dat Dumnezeu un suflet bun. Numai Dumnezeu să ne dea noroc. Şi câteva săptămâni sufletul îi fusese pustiu şi gol asemenea unei scoici care evocă profund şi la nesfârşit pustiul mării. Fiinţa lui avea o imensitate ciudată, un fel de vastitate profundă, bântuit de adieri şi miresme care cine ştie de unde veneau. Dacă nu mi se-ntâmpla ceea ce am trăit aş fi rămas acelaşi burghez limitat şi insensibil (vai de capul acestei specii, îşi zise în gând, pentru că omul burghez, într-adevăr e un fenomen de specie, nu de clasă), mulţumit de condiţia lui umană, mediocră şi asfixiantă. Scufundarea aceasta în suferinţă îl sensibilizase, îl făcuse să se descopere om cu adevărat, un om bun şi banal, ca un melc care de acum încolo ştie cât îi sunt puterile ca să-şi ducă trupul şi o dată cu el condiţia lui umană. Lucrul acesta i se păru dintr-o dată (cunoaşterea de sine, repetă iar în gând) atât de important şi de măreţ în viaţă, încât dragostea pentru femeia frumoasă cu care trîise, pălea pe lângă frumuseţea şi importanţa descoperirii tale ca fiinţă umană.

* * *

Puse cana de ceai în bufet şi intră în dormitor. Începea s-o enerveze curăţenia aceasta desăvârşită (şi-n privinţa aceasta fusese o maniacă de când se ştia), parcă lucrurile erau jupuite de epiderma lor, retrăgându-se într-un fel de singurătate, de indiferenţă tragică. Fetiţa rămăsese să se joace în sufragerie. Se întinse în pat, aşa cum era, îmbrăcată, peste cuvertură. Inima îi tremura uşor, aşa cum tremură frunza de păr, se gândi. Nici nu-şi imaginase vreodată (de fapt nu se gândise niciodată la lucrul acesta) că o despărţire este un lucru atât de formal şi de uşor. Eşti căsătorită cu un om de ani de zile, sau uneori de zeci de ani, şi deodată vine un moment când fiecare are alt drum. Nimic nu se prinsese de sufletul ei, parcă ar fi fost o gâscă, râse uşor.
Gabriel Mateescu va rămâne de acum un fel de străin cu care parcă s-a întâlnit undeva, au stat de vorbă, fără să se cunoască, apoi a plecat fiecare pe drumul lui. Acum i se părea firesc că nu putuseră comunica; un inginer ordonat şi închipuit, ca un mecanism, ea profesoară de muzică, o femeie frumoasă şi mândră, trăind într-o lume exclusiv a ei. Fiecare simţea lumea altfel, mergea fiecare pe altă bandă, zâmbi tristă, de aceea nici nu ne-am întâlnit, numai ne-am ciocnit o dată la o intersecţie. Închisese ochii şi ascultă câinele care lătra în vecini. Când era adolescentă dormise într-un sat, lătratul câinilor îi evoca un sat românesc, o lume cu un univers sonor, plină parcă de sacralitate, aşezată de la începutul lumii pe un fundament lacustru. Tresări. Deveni atentă. Avusese impresia că-şi vede viaţa până departe, acolo unde cerul se apleacă lin spre orizont.
Din toată povestea asta înţelesese că va rămâne aceeaşi femeie mândră şi puternică. Dacă n-ar fi ştiut de când era încă de-o şchioapă că va fi o femeie deosebit de frumoasă (senzaţia aceea de dilatare a inimii când intra undeva şi vedea capetele bărbaţilor întorcându-se după ea) poate că nu s-ar fi născut în ea mândria aceasta ca o coloană infinită care-i străbate fiinţa în locul coloanei vertebrale. Încercarea prin care trecuse îi dădea prilejul să-şi verifice tăria şi această mândrie, poate prea ţeapănă, îşi pusese în gând, care devenise acum şi mai a ei, şi mai umană. De-acum n-avea să se mai sperie de ea, sau să-şi imagineze cine ştie ce, că nu e decât o înfumurată şi o paranoică, va rămâne cu ea, cu mândria ei, aşa cum a rămas cu fetiţa. Nu se va căsători niciodată, acum văzuse ce e căsătoria, un fel de a sta cu cineva într-un compartiment când faci un drum în capitală; nici actul sexual nu-i un lucru cine ştie, un fel de excitaţie senzorială, atâta tot, pe care oamenii au mitizat-o în bancurile şi în glumele pe care le fac zi de zi. Poate că şi educaţia pe care cei mai mulţi o primesc în familie; la ei în casă niciodată nu se rostiseră cuvinte care să definească părţile intime ale organismului, şi niciodată nu se râsese pe tema aceasta, iar ceea ce trăise înainte de a se căsători fusese un fel de curiozitate mai mult raţională; educaţia aceasta austeră, plină de demnitate o făceau să dorească să nu se mai căsătorească niciodată. Va trăi o viaţă simplă, se va apleca atât cât o va duce mintea asupra problemelor fundamentale ale vieţii, îşi va creşte fetiţa în aceeaşi austeritate, normalitate, demnitate. Deschise ochii mari. Doamne, revelaţiile vin când nu te aştepţi. E de ajuns să stai aplecat (starea aceea de ecranare senină şi profundă a minţii) deasupra realului, într-un mod meditativ-interogativ, privind lumea de acolo din străfundul tău.

* * *

Intraseră întâmplător în vorbă; se întâlniseră la cămin unde Octavian Vasilaide aştepta fetiţa. O salutase respectuos, şi-o întrebase dacă tot pentru fetiţă venise. Dăduse din cap afirmativ şi rămăseseră amândoi pe hol până erau copiii gata. Cunoştea aproximativ povestea familiei Vasilaide; într-un oraş de mărime medie cum era acesta în care locuiau ei, dramele se comentează şi nu e om aproape care să nu ştie ce s-a întâmplat în oraş, în răstimpul care a trecut de când nu s-a mai informat el, mai ales când persoanele sunt intelectuali sau activişti de partid.
Soţii Vasilaide veniseră în oraş căsătoriţi din facultate. Atena Vasilaide era pictoriţă ca şi soţul ei, o femeie frumoasă, cu nişte ochi răi, de bufniţă; şi-o aducea aminte perfect de la vernisajul expoziţiei. Brusc se răspândise zvonul că soţii Vasilaide se despart şi lucrurile se întâmplaseră chiar aşa. Când i se povestise ce s-a întâmplat, Atena Vasilaide plecase deja în Germania, la un unchi. Pe Octavian Vasilaide îl vedea des, fie ducându-şi fetiţa acasă, fie întorcându-se cu cumpărături. Îşi luară fiecare odrasla de mână. Panta era lină, fetiţele vorbeau între ele, aşa cum vorbesc copiii. Antonia Armeanu, acesta era numele ei de fată, simţi că obosise. Aşa că se opri câteva minute în loc. Nu vă e greu, doamnă Mateescu, o întrebă pictorul. Nu, răspunse femeia, sau cel puţin sunt surprinsă că după divorţ nu am avut deloc impresia că s-a schimbat ceva. Parcă e mai multă linişte în casă.
Îşi reluară mersul agale. Discutară apoi despre expoziţia lor pe care o vizionase atunci la vernisaj. Mi-ar fi plăcut atât de mult să vă cumpăr tabloul acela din colţ, priveliştea aceea cu oraşul pierdut în lumina apusului. Mi-l aduc aminte. Octavian Vasilaide îşi încruntă fruntea într-un efort ciudat, şi dacă nu mă înşel nu s-a vândut … În cazul acesta vi-l dăruiesc, doamnă. Tăcură privind peste acoperişurile oraşului. Nu mai îmi spuneţi doamna Mateescu … Cum să vă spun, surâse vinovat bărbatul. Simplu, Antonia. Ajunseră în faţa apartamentului lui, stătea cu două etaje mai jos.
Octavian Vasilaide o invită să-i viziteze atelierul. Pregătesc pentru luna viitoare o expoziţie, aşa că aveţi prilejul s-o vedeţi în germene. Atelierul era de fapt sufrageria apartamentului. Prima impresie a fost aceea a unei săli vaste, evocându-i păduri şi oraşe pierdute. Fetiţele au trecut să se joace în dormitor, iar Octavian Vasilaide a lăsat-o singură dispărând în bucătărie, de unde s-a întors cu ibricul de cafea. O senzaţie neliniştitoare, de plinătate (la un moment dat a avut impresia că aude foşnetul ploii căzând peste păduri) îi ridica sufletul pe sus. De fapt ce s-a întâmplat, domnule Vasilaide, între dumneata şi soţie, aţi stat să vă analizaţi? Bărbatul turnă calm în ceşti.
Spuneţi-mi Octavian, doamnă, sau şi mai simplu Octav. Se aşeză în fotoliul celălalt, o clipă tăcu privind cu ură cafeaua. Mă analizez de mult, Antonia, vorbi rar, pentru un artist exerciţiul acesta al pătrunderii în adâncurile lui e unul fundamental. Tăcu şi o privi în ochi; abia atunci observă irişii lui vaşti (parcă ar fi fost o pajişte verde pe care te rătăceşti şi căreia îi simţi cruditatea ierbii) şi blândeţea plină de umilinţă a chipului său. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, Antonia … Octavian Vasilaide tăcu … Respiră adânc, trecându-şi privirea peste chipul ei; şi iar avu senzaţia aceea de boare care face frunza pădurii să vuiască. Eram două tipologii de artişti total diferiţi; ea artistul de tip rimbaudian, eu tipul de artist brâncuşian … Ea avea mare nevoie de mişcare şi de spaţiu,de agitaţie, eu parcă am un fel de rădăcini care m-au fixat în centrul lumii, iar lumea nu este altceva decât propria mea meditaţie … Tăcură amândoi un timp, femeia se simţea inhibată; ca şi cum ar fi fost golită pe dinăuntru, deşi tristeţea şi blândeţea bărbatului, impresia de masivitate a sufletului şi a trupului său îi făceau bine, un fel de linişte fiziologică, ancestrală. Octavian Vasilaide sorbi, ca şi cum ar fi şoptit ceva, din ceaşca mare, îşi lăsă apoi capul să cadă într-o parte, lăsându-se în voia gândurilor … Îi vorbi despre senzaţia de unicitate a fiinţei aflată ca un stâlp în orizontul cunoaşterii, acolo unde simţi ca o adiere lumina şi vântul necunoscutului. Apoi îi vorbi de bucuria pe care o resimte percepând transparenţa lumii, actul de străvedere a cunoaşterii. Culorile te ajută să pui perdelele lucrului în sine să închizi şi totodată să deschizi universurile poetice.
Deschise ochii mari, aruncându-i toată lumina lor în faţă, făcând-o să i se taie respiraţia … Mi-e dor Antonia să merg cu cineva acolo pe zarea cunoaşterii unde bat vânturi insuportabil de dulci şi de dureroase. Antonia Armeanu îşi ridică umerii, brrr, parcă ar fi fost frig şi ar fi prins-o tremuratul, se uită la ceas şi văzu că trecuse aproape o oră şi jumate. Ce-or mai fi făcând fetiţele ? bărbatul se ridică oftând şi deschise uşa în dormitor. Îl auzi vorbind cu ele, aşa, fetiţelor, jucaţi-vă frumos, apoi se întoarse şi se aşeză în fotoliu. Simţi cum o cuprinde o moleşeală dulce şi că dacă ar fi fost acasă s-ar întinde pe pat şi ar adormi imediat. Îi era sufletul plin de o moliciune ciudată; un fel de apă muzicală care-o trăgea în jos. Făcu efortul să deschidă ochii; Octavian Vasilaide îşi dusese mâna la tâmplă rămânând într-o poziţie meditativă. Îşi simţi mândria, coloana de piatră în care fusese trasă încă de la naştere, blestemul ei frumos, ca pe un lucru bun, plin de intimitate şi de o lumină roşietică. Întinse mâna şi începu să-l mângâie pe părul umed, lipicios.
Bărbatul tresări umilit, puţin speriat … În clipa aceea ştiu pentru totdeauna că spiritul lor, carnea lor sunt naturi asemănătoare; că se pot întrepătrunde (Doamne, lucrul acesta s-a întâmplat demult, dacă nu cumva se întâmplă acum, îşi zise speriată), tocmai de aceea, aşa cum un nor intră în alt nor; îşi simţi sufletul mândru şi bun. Îi luă capul în braţe lipindu-şi obrazul de el. Bărbatul se ridică în picioare şi ea se ghemui gemând la pieptul lui, ca sub un acoperiş.

Lasă un răspuns