«

»

Dorina Stoica – versuri


Popas în pădure

Vârfurile copacilor sprijină nori înaripați,
desupra lor luna se dezbracă de zi,
bezna-i vâscoasă plină de șoapte.
Mai exista orașe, oameni, păsări, animale
ori le-a înghițit o gaură neagră?
Eterna pădure s-ascunde în noapte.
Focul linge lemnul uscat,

înainte să-l cuprindă cu totul, parcă-l încearcă cu limba.
Puținul din jur luminat, umbrele lungi
ori stafii tinere rătăcite țin în brațe copacii.
Muma pădurii cu lupii urlând
pândește ascunsă să nu-i tăiem pruncii.
În rest întunericul devorează în taină ceva.
Adunându-și puterile pentru o nouă zi
natura leagănă șovăitoare neliniști
în triluri intermitente de cucuvea.
Potolit focul se cuibărește-n cenușă.
Adorm ca un iepure în brațele fricii.
Visez că sunt Scufiță Roșie rătcită-n pădure,
în drum spre casa bunicii.

Zbor
„Să te pregătești de Cer”,
mi-a spus într-o noapte un înger
(nu știu dacă era alb sau negru în visul meu incolor).
A doua zi mi-am legat pe umeri niște aripi
luate cu împrumut de la o pasăre împăiată.
(mă credeam deja pasăre),
Mi-am dat drumul de pe culmea casei.
Am aflat că:
„două corpuri se atrag proporțional cu produsul maselor lor
și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele”.
Căzând ca un măr din pom, atunci când se desprinde de codiță,
descoperisem și eu legea atracției universale, a lui Newton.
Un călugăr ce tocmai trecea pe acolo m-a adunat de pe jos:
“vino cu mine la mănăstire.
te voi învăța cum să te pregătești pentru Cer

Când Ți-ai întors fața de la mine
Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne
Pâmântul și-a aratat nerușinat măruntaiele incandescente,
apa a ieșit din mătca prea strâmtă în căutarea libertății,
cerul s-a întunecat și a căzut pe pâmânt pucioasă și foc.
Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne
florile s-au făcut de piatră, piatra s-a făcut cenușă,
stelele s-au stins așa cum se topește o lumânare uitată
la căpătâiul unui mort lăsat singur într-o capelă întunecată.
Când Ți-ai întors fața de la mine, Doamne
păsările cântătoare nu au mai ciobit diminețile cristaline
iar marea a revărsat peste mine valurile furioase,
umplându-mi gura cu sare și ochii cu lacrimi.
Când ți-ai întors fața de la mine, Doamne
luna ce mi-a aurit lunga noapte a Valparugiei,
în care iubitul se făcea în mine prunc nenăscut,
s-a lăsat înghițită de vârcolacii flâmânzi de Lumină.

Când ți-ai întors fața de la mine Doamne
Sokar, și-a luat înapoi întunericul cu toate cele ascunse ale lui.

Undeva se știe tot
Undeva, cineva știe tot ce se întâmplă.
Un scenariu se repetă pe scene diferite.
Regulile fac parte din joc.
Nimeni nu ține cont de ele.
Un cuvânt scris a ajuns la celălalt capăt al lumii
cu viteza luminii.
Nu mai scriu nimic,
dorm mai bine când știu că totul este doar în mintea mea.
Vara, când timpul picură ca nisipul în clepsidră
și apa în fântână foșnește,
îmi doresc o noapte sub formă de mine și tine.
Așa de despărțiti de la un timp,
ne coacem dorurile în lanul de secară de veghe.
Pentru singurătate, universul e totuși prea mic.
Acum, la ora zero din noapte,
o liniște calmă mă ține în brațe.
Inspir, expir, îmi opresc apoi respirația.
Aștept să mi se întâmple ceva important.
În general, viața e banală.
În particular, e unică.

Revizuire
sunt zile în care ne vedem
alte zile revederi
parcă ar fi trase la indigo
zile când ne luăm la revedere
pentru a ne revedea
și altele pentru a lăsa baltă ce am început
sunt atâtea de revăzut
nu știi niciodată de unde să începi
și peste toate neliniștea apusurilor
a răsăriturilor pe care vrei să le vezi
din același colț de grădină
atâtea lucruri de reluat
de refăcut până la sufocare
și rudele prietenii cunoscuții
te ignoră nu te pricep
atunci renunți la substanța ta
dispari cumva undeva
pentru a lua totul de la început
ca să poți conviețui
într-o lume greu de priceput
și așa zi de zi du-te-vino
zilele pleacă altele vin
din toamnă în primăvară
doar vara ți-e bine

Du-mă la fântâna cu ciutură
Ce risipă de verde pe dealuri!
De ce îmi tot spui
să intru încălțată pe pajiștea cu flori?
Nu ți-e teamă că macii ar sângera
iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?
E prea dimineață pentru mâhniri,
caii zburători au obosit de atâta visare.
Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri,
să plămădim consecințe.
Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri.
Te rog, înainte de a lua urmele norilor,
du-mă la fântâna cu ciutură
de la marginea timpului.
Nu vezi că am tălpile pline de cer?

Poezia doamnei Dorina Stoica ecumenizeaza acea parte a inimii care este direct conectata cu Harul Stralimpede pe care orice creator autentic il contine sub forma de Graaal negasit iar propensiunea aproape magnetica cu marile adevaruri cristice se regaseste tangent la o recurectie a bunatatii, claritatii si iubirii. Poezie care ridica harfa la virtutile ei sonice majore, poezie care se limpezeste cu fiecare lectura deci anamorfoza ei lirica poate transsubstantializa orice suferinta. Ne aflam aici in aceste incantatii sublime pe teritoriul cristalic al vocatiei perene a autoarei care neincetat incearca sa si developeze starile ei anagogice fiindca in acest teritoriu sacru melosul se intilneste cu iubirea cristica si impreuna consuna cu ceea ce din totdeauna s a chemat poezie haaarica. Este si o continua goana a autoarei catre cautarea unei mintuiri sacralizata pina la destin. Ce va deveni in continuare poezia aceasta putem doar cu sfiala apotropaica sa nadajduim o seva prolifa musteste mereu si mereu din poezia aceasta. Un continuum de proiectii cautind evanescenta sacrul si curatenia a doua miini care se stiu in impreunare mereu ridicate spre Slava Iubirea si Recunoastrea Talentului domniei sale. Nelevantina aceasta poezie isi cucereste pe zi ce trece un teritoriu profund personal si aceasta spre lauda si cintarea sisifica a celei care nu precupeteste nimic spre a si incinta publicul si pe cititorii ei constanti. Da poeta are deja o bursa lirica pe care noi o dorim in continuare in Excelsio. Harul nu se dobindeste decit prin sudoarea mintii conectate la sublim incintare ruga si jertfa. Consideram ca poeta le struneste cu dibacie pe toate. Cuvine se cu adevarat acestei poezii lauda noastra netrufasa.( Marian Constandache)

Da, să o spunem pe pe cea dreaptă care se cuvine de spus: “Ochiul curat” este Ars poetica Dorinei Stoica. Este cartea care ne convinge pe noi, scepticii care credeam că tot ce a avut de spus in poezie a cam spus in cărţile trecute, că ne-am înşelat , că iată, poeta a reuşit să îşi găsească, prin crezul ei, un loc sub aripa eminesciană de înger a poeziei. A intrat aşadar, dând de data aceasta pelerina universală iubirii şi sceptrul aurit cuvântului care o defineşte, în pleiada poeţilor care slujesc poezia, se supun valorii ei perene. Dorina, cu sinceritate şi bune intenţii, repet: este cea mai bună carte a ta de până acum! Felicitări!( Gabriela Ana Balan)

Lasă un răspuns