«

»

Eugen Dorcescu: Poezia Valentinei Becart sau despre lirism şi inteligenţă

Lectura volumului de poezie La umbra zeilor, Editura Orfeu, Bucureşti, 2015 al Doamnei Valentina Becart, autoare ce s-a impus, deopotrivă, ca înzestrat prozator şi commentator de literatură, mi-a prilejuit o seamă de reflecţii şi rememorări, vizând locul şi rolul inteligenţei în configuraţia şi dinamica talentului artistic. Prefaţa cărţii (semnată de Ion Ionescu-Bucovu) , dar şi Postfaţa ei (datorată Doamnei Eliza Roha), amândouă inspirate şi consistente, sesizează această componentă în scrisul Valentinei Becart. Desigur, referirile la nivelul conceptual, în stratificarea unei opere de artă, sunt, pe cât de necesare, de întemeiate, pe atât de fine şi, adeseori, de riscante, fiindcă, spre exmplu, celebra Secţiune de aur (pecete şi argument ale excelenţei estetice), pare a demonstra (sau, măcar, a sugera) că perfecţiunea este, în justificările ei cele mai profunde, „iraţională” (conform accepţiunii metafizice a termenului) (numărul de aur, Phi). Şi totuşi…

Inteligenţa, aşa cum, de altfel, se ştia, mai mult sau mai puţin vag, dintotdeauna, dar cum adeveresc, riguros, cercetările moderne, nu este o entitate, o însuşire, o funcţie indivizibilă, ci, dimpotrivă, multiplă (Howard Gardner, Frames of Mind: the Theory of Multiple Intelligence, 1983) Din această lucrare, ce face autoritate, aş reţine, ca utilă discuţiei de acum, acea componentă pe care autorul o numeşte (în traducere franceză) „l’intelligence verbo-linguistique”. Ea constă în capacitatea de a gândi, subtil, în cuvinte şi de a folosi, eficient, limbajul, pentru a surprinde şi a exprima conţinuturi mentale şi sufleteşti complexe. Acest tip de inteligenţă se regăseşte, ni se spune, la poeţi, prozatori, traducători.

Ceva mai târziu, prin anii 1990 – 2000, s-a vorbit intens despre „inteligenţa emoţională” (Peter Salovey, John D. Mayer, Daniel Goleman). Adică, citez, iarăşi, după un text franţuzesc, despre „l’habileté à percevoir et à exprimer les émotions, à les intégrer pour faciliter la pensée, à comprendre et à raisonner avec les émotions, ainsi qu’à régler les émotions chez soi et chez les autres” (Mayer & Salovey, 1997).
Şi, iată cum se înlănţuie totul: Potrivit aceloraşi psihologi contemporani, talentul (atât de elogiatul, de misteriosul, de negatul, uneori, talent) este exact produsul pomenitei inteligenţe emoţionale sau, oricum, se înrudeşte, îndeaproape, cu ea.

În ce mă priveşte, subscriu, în genere, acestor alegaţii şi disocieri, conştient fiind (cum altfel?) că orice adevăr uman este şi rămâne relativ. Nu am nici o îndoială, însă, că scriitorii sunt oameni inteligenţi. Îndeletnicirea lor (dacă e autentică şi dacă ei sunt scriitori autentici) nu poate fi concepută în afara înteligenţei. Prezenţa inteligenţei lingvistice şi a celei emoţionale, adică, în cele din urmă, a talentului, modulat, sprijinit, mlădiat, îmbogăţit, de forţa tainică a minţii, reprezintă condiţia sine qua non a statutului lor. Întemeiază şi certifică veridicitatea acestui statut.
Există, desigur, diferite grade ale celor două tipuri de inteligenţă, după cum există şi contribuţia uriaşă a instrucţiei, a studiului, la dezvoltarea, la desăvârşirea lor. Nu pot stărui îndeajuns asupra însemnătăţii studiului. Fiindcă mai sunt unii care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic!

Or, trăsătura definitorie a lirismului practicat de Domna Becart mi se pare fi exact această inteligenţă emoţională, acompaniată de inteligenţa lingvistică. Altfel spus, elanul afectiv este nu doar însoţit, ci şi îmbogăţit de contemplare (forţa contemplaţiei şi a meditaţiei), precum şi de o bună cunoaştere a literaturii şi a mecanismelor limbii.
„Versurile au cursivitate, melodicitate, se înşiruie parcă doinind într-o continuă şi tulburătoare spovedanie încriptată într-un cod stilistic personal, de reală valoare estetică, poeta dispunând de mari reserve creatoare, limbaj elevat, îmbinare armonioasă între sensibilitate şi intelectualitate”, afirmă, pe bună dreptate, semnatara postfeţei.

Iată, pe scurt, aşa cum le văd eu, structura de suprafaţă şi cea de adâncime ale volumului.
Mai întâi, însuşi titlul, La umbra zeilor, imprimă discursului o clară organizare, nu-i îngăduie să se desfăşoare la întâmplare, ci într-un vast orizont spiritual. Iar organizarea, cum se cunoaşte, este, întotdeauna, opera inteligenţei. Temele, motivele (unele dintre ele decelate cu eleganţă de prefaţator) sunt abordate în această perspectivă: zbaterile eului între singurătate, deznădejde şi împăcare, natura, peisajul (pădurea, marea, ţărmul în perpetuă surpare, cerul, orizontul, stelele), dragostea (simţită şi înţeleasă ca un eşec dureros, dar invocată în inflexiuni tandre, impregnate de reminiscenţele – asumate – ale unui discret romantism lamartinean). Toate acestea sunt zămislite de impactul emoţional la întâlnirea cu diversele rezistenţe ale realului, indiferent, ori chiar ostil faţă de avânturile eului liric. Ca urmare a împletirii celor două energii (inteligenţă, afect), întregul are stabilitate, coerenţă, echilibru, “labirintul” existenţei rămând, însă, în ciuda oricărui efort uman, de neînţeles şi cu totul la mâna zeilor:

Nu mai găsesc „sărbători“
pentru tine,
suflete,
lumină din lumina vieţii,
picătură de aur solar,
strigăt albastru, albastru,
stea „fără nume“…

Să fugim
şi să uităm trecutele dureri.
Fura-vom zeilor o lotcă
şi, navigând spre zări senine,
vom ancora la poarta fericirii!
Suflete,
ascultă
„strigătul de bucurie al cetăţii“.
Vom sărbători!
„Uite!“
Stele-au apărut pe cer,
în plină zi,
în plină zi…

(Stea „fără nume”…)

Pe de altă parte, uneori, s-ar zice că zeii înşişi nu sunt decât o proiecţie, o plăsmuire, a conştiinţei, a sufletului şi a minţii, chinuite de întrebări şi doritoare să afle un sens în misterul de nepătruns al Fiinţei. Iată cum este exprimată, cu multă reticenţă, totuşi, această geneză lăuntrică a lumilor non-contingente:

„Mi-am inventat un zeu
pentru fiecare noapte albă.
Trona printre gânduri,
fără să tresară,
când abisul înflorea sfidător,
ca o regină „de culoare”.

… timid, mă strecuram
ca o nălucă
prin grădina vânzătorilor
de taină.

Mi-am inventat un zeu
pentru fiecare poem de iubire.
Dimineţile se răfăţa în rouă,
scuturându-se, – ca de friguri –,
de toate lamentările
unei inimi
devorată de sunetul alb
al ceasurilor goale…

… eu şi zeul adunam (într-un târziu)
flori abisale, dintr-un vers ce aştepta
să-şi desfacă marile aripi,
infinitele zboruri,
într-o lumină fără vicii
ascunse…”

(Vânzătorii de taină)

Scrutând ambianţa, lansându-se spre transcedenţă şi, concomitant, coborând, adânc, în sine, eul liric îşi descoperă vremelnicia, inconsistenţa, dar şi multipla, nemărginita relaţionare cu întreaga făptură. Această aproximare (şi intuiţie) a non-eului subiectiv şi a celui obiectiv marchează pragul cel mai înalt, sub raport intelectual, ideatic, filozofic chiar, pe care îl atinge meditaţia poetică a Doamnei Valentina Becart:

“E foşnet de frunze ruginii în agonie.
Mă plimb prin odăile pustii,
într-o noapte târzie …
am deschis fereastra să le ascult durerea,
şi, dintr-o dată, cuprinse de spaimă,
s-au contopit cu şoapta,
cu tăcerea!

Duc mâna la inima ce pentru o clipă
s-a oprit…
simt apăsarea tăcerii şi-a toamnei
ce-n taină a sosit.
Tresar când orologiul bate în miez de noapte;
e ora frunzelor agonizând, în tăcute şoapte…

Sunt eu cea din odaia pustie
sau umbra copacului din fereastră?!
ştiam că vor cădea într-o zi şi,
nu din vina noastră,
lacrimi şi frunze uscate, într-o toamnă târzie….”

(Frunze în agonie)

Restul, adică ceea ce este mai important, asimilarea ideii şi a trăirii în artă, îl fac structurile estetice propriu-zise, cele identificabile (ritm, rime aleatorii, măsură, tectonică), dar şi cele inefabile, a căror aura învăluie poemele.
O carte frumoasă, inteligentă, sensibilă, melopeică. O carte memorabilă.

3 martie 2016

Lasă un răspuns