«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Scrisoarea unui copil nenăscut

Nu mă mai certa atât de aspru,
nu mă mai nedori aşa tare,
puteam veni la o altă mamă,
dar eu pe tine te iubesc,
sufletul meu pe tine te-a ales.

Ceva încă nedesluşit îmi spune
că nu sunt întâmplător,
că port şi eu destinul unui om,
că numai eu mă asemăn cu mine,
că lumea ar fi altfel, dacă
aş veni şi eu în lume.
Dar vorba îmi este prea săracă.
Nu ştiu cuvinte înduioşătoare,
vreo metaforă convingătoare;
ar fi de prisos, se revarsă în tine
zbuciumul, spaimele, oarba
neputinţă; în făptura mea
atât de mică nu mai au loc.

Valul strigătului meu de-ajutor
străbate un întreg univers,
să fie oare cu putinţă
numai tu să nu-l simţi?!
Simplu şi cumplit, fiecare atom
urlă pe limba lui durerea
morţii înainte de a mă naşte.

Cu tata ai vorbit?
Mă mângâie nădejdea că îl cunoşti.
Ştie că sunt băiat?
Poate că-mi ia apărarea.
Să-i spui că abia aştept să-mi cumpere
o bicicletă, când voi creşte
să mă plimb cu ea prin
Paradisul Copilăriei!

Lasă un răspuns