«

»

Alexandru Spătaru – Mi-e dor de omul bun

Alex Spataru

Măcar să trec pe lângă el.
Să-mi fie în preajmă
şi să-l simt aproape;
şi doar c-un gând dacă m-ar cerceta,
ştiu că aş vrea prea mult.

Şi totuşi, nu mă pot opri
s-aştept o vreme când
se va petrece o minune şi,
în sfîrşit, ne vom cunoaşte.

Om bun, ai vreo idee
că sunt şi eu pe undeva?
Poate că-mi simţi vibraţia
flămândă de-o mângâietoare
rugăciune, ziditoare.

Şi mă străbate ca o adiere,
o părere abia simţită,
că poate flămânzeşti şi tu
după cuvintele ce le rostesc
pe adresa ta,
în rugăciuni.

Că lumea noastră-i programată
pentru echilibru şi-i plină
de mistere…

Dorinţa

Numai când am să fiu
un tot rotund, fără
fisuri, fără asperităţi,
imaculat şi transparent asemeni
unui bob de rouă,

privirile spre care năzuiesc
or să mă soarbă fără teamă
că aş putea să las pe unde trec
vreo urmă de agresiune,
vreo zgârietură.
„Ce îţi doreşti mai mult?”,
o să mă întrebe cu blândeţe
Izvorul lor.

Am să-I răspund cu sfiiciune:
” să mă socoţi
că-s printre ochii Tăi.
Din ei să cadă peste lume,
în fiecare dimineaţă,
o lacrimă a cântecului bucuriei,
a dorului de viaţă,
să fie ziua întreagă bună!

Şi în anume nopţi
cu lună plină, împrumutate
din alte calendare,
să mă trimiţi pe Terra
– pe aripi de luceafăr –,
îngemănat cu un pian.
Mulţimi imense îl vor aştepta
pe marele maestru;
pe clape îi vor alerga – trecând
prin poarta pleoapelor mirate,
mereu deschisă –, luminile-scântei
ce văd peste departe,
împreunate cu bătaia densă a inimii,
într-un concert astral,
de care toţi se vor îndrăgosti,
pe care nimeni nu-l va înţelege.

Şi nimeni nu îşi va dori
s-aibă final…”

Lasă un răspuns