«

»

Alexandru Spătaru – La vreme grea de vremuri

Creşte în mine o teamă, adun
păreri de rău, şi orice-aş face
n-am cum să le stăpânesc;
mă invadează gânduri
îmbolnăvite de întristarea
de vreme grea de vremuri.
Poverile – ce-s pe înţelesul lor,
şi le gândesc.

„Atâtea bucurii pierdute,
nenăscute, le-am purtat în noi!
Unde sunt gândurile în care
să alergi la o întâlnire
cu cine îţi este drag, sau
să inviţi pe vreo silfidă la
inefabila plutire într-un vals?
Ori să te îndemne ca să
râzi cu poftă din te miri ce,
sau să zâmbeşti măcar,
să stărui să colorezi imaginile
– obsesiile tale în alb-negru?”

Oare din supărarea grea,
a inutilităţii absolute,
vor pleca în bejenie
– spre locurile fără nume – ,
lăsându-mă cu poarta nepăzită
şi gol de gânduri?

Dintr-un adânc
urcă adevărul în val de neoprit,
vine ca o poruncă:
„Întâmplă-se orice în Cer
şi pe Pământ, noi vom rămâne
gândurile tale ocrotitoare
– parte a veşniciei existenţiale,
şi numai împreună
eşti o altă carte.

Iar dacă prin neaşteptate
vicleşuguri, nişte intruşi
– gânduri născute în spaţiile
din subteranele tenebre,
în pâcla unor însoţiri barbare,
germeni străini, ce nu pot fi
în definiţia fiinţei noastre – ,
ne vor pătrunde,

să fie deîndată aruncaţi afară!”

Lasă un răspuns