«

»

Care va fi statutul sfinților într-o lume aflată în plin proces de decreștinare?

Luându-ne după formă, respectiv după ritmul în care se construiesc lăcașurile de cult (cele 18 confesiuni dețin 27.384 de biserici, din care 8413 au apărut după Decembriadă, 1578 fiind în construcție la 31 decembrie 2015), noi, românii postdecembriști, am fi tentați să credem că n-avem motive să ne temem de catastrofalul proces al decreștinării, el deocamdată făcându-și de cap doar pe meleagurile apusene, motiv pentru care papa Francisc caută cu înfrigurare șocante formule de adaptare a catolicismului (viitori cardinali din rândul femeilor, credincioși homosexuali etc.) la profundele și ireversibilele schimbări moral-spirituale ale enoriașilor. Dar nici liniștit nu poți fi când ai în fața ochilor minții următorul triptic:
1)Invazia, practic îngenuncherea Europei (până acuma doar a Europei occidentale) de către mahomedanii fanatici și – potrivit sinistrului plan Kalergi – cota obligatorie de neomigratori ce ne va fi în curând impusă și nouă, astfel ca locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei (SUE) să devină „o subumanitate bestializată de amestecul rasial”, altfel spus o turmă multietnică ușor de controlat și dominat de către păpușarii planetari. Iar dacă asta este miza jocului politic, și sigur asta este după cum se desfășoară lucrurile (înaintarea pas cu pas spre deplina globalizare), toate teoriile vehiculate în perioada interbelică despre necesitatea încrucișării raselor (bunăoară, se susținea sus și tare că rasa albă și-ar datora însușirile artistice amestecului străvechi al unei însemnate părți din ea cu rasa neagră!) nu sunt decât praf aruncat în ochii mulțimilor întru atingerea țelului fixat.
2)După cum scriam într-un articol anterior, dezvoltarea cantitativă (extensivă) sau pe orizontala creștinismului prin construirea de tot mai multe biserici, este în strânsă și inseparabilă legătură cu religiozitatea, respectiv cu credința aparentă, dar are extrem de puțin de-a face cu verticala credinței adevărate.
3)Actuala nebunie a mașinismului de pe întinsul României este cea mai concludentă probă că moda românilor se situează de regulă în urma celei apusene, că adică este nevoie de niscaiva timp până când la noi face furori ceea ce la ei deja s-a perimat. Să dea bunul Dumnezeu ca moda decreștinării (sic!) să nu urmeze același tipic!
*
Revenind la statutul sfinților, deosebit de importantă pentru justa apreciere a temei în dezbatere este precizarea că membrii comunităților creștine de început (creștinismul primitiv sau apostolic) aveau deodată statutul de frați și sfinți! Vasăzică, atunci sfințenia se dobândea relativ ușor (spun „relativ ușor” deoarece am în vedere persecuțiile la care au fost supuși creștinii în primele trei secole) prin ceremonia baptismală. Respectiva ceremonie cuprindea trei acte:
a)Catehizarea sau actul prin care solicitantului pocăit sub aspect spiritual și material (în acele vremuri bunurile congregației erau comune, iar femeia era pentru prima dată în istorie egala bărbatului) i se făcea cunoscută învățătura creștină, mai exact sfaturile, minunile și promisiunile Mântuitorului, toate acestea trebuind să fie însușite și cu strictețe respectate.
b)Botezul cu apă (al doilea act) se săvârșea după o zi sau două de post, catehizatul fiind scufundat în apă, de preferință într-un râu. Dar, acolo unde nu exista o apă curgătoare sau posibilitatea scufundării catehizatului într-un vas mai mare umplut cu apă, botezul se făcea prin turnarea unei cantități de apă pe capul acestuia. Căci, ne spune Alexandru Babeș în eseul Sfinții – mit, legendă, adevăr, eseu apărut în anul 1972 la Editura Enciclopedică Română, „Această scaldă simboliza «baia nașterii din nou», «nașterea din apă»”.
În paranteză fie spus, nu doar spălările rituale în mozaism și purificarea prin botez în creștinism sunt de origine mesopotamiano-egipteană (multiplele întruchipări ale apei, precum înțeleptul și binefăcătorul Ea, zeul apelor la babilonieni, sau egipteanul Hapi, zeul revărsării Nilului), dar – ne înștiințează același Al. Babeș – „Aici sunt adunate, pare-se, o mulțime de idei, parte venind dinspre greci (din filosofia lui Thales miletianul și a lui Heraclit efeseanul), parte venind dinspre mesopotamieni și egipteni (din reprezentările acestora despre apă ca izvor și substanță a lumii întregi)”.
3)Al treilea act consta din punerea mâinilor deasupra capului botezatului, gest prin care cel care boteza (botezătorul) îi transmitea neofitului Duhul Sfânt, astfel consacrându-l Celui ce toate le-a făcut și Fiului Său (de-abia în secolul al IV-lea, mai precis în vremea împăratului Constantin s-au făcut primii pași concreți pentru afirmarea dogmei Trinității).
Odată ceremonialul consumat, proaspătul creștin era considerat frate și sfânt, adică intra în societatea sfinților, deoarece pe-atunci sfințenia era înțeleasă ca o calitate umană. Practic, așa cum lesne se poate deduce din Epistolele noutestamentare, pe întreaga perioadă a creștinismului apostolic substantivul sfânt era identic cu acela de creștin.
Ulterior lucrurile s-au schimbat. Era urmarea schimbărilor suferite de Biserică (din luptătoare a ajuns triumfătoare după curmarea de către Constantin a persecuțiilor și ridicarea creștinismului la rangul de religie de stat), precum și a scindărilor apărute în interiorul cultului: cler-masa credincioșilor, creștinism cult-creștinism popular. Iar păstorii (preoți și ierarhi) au suferit transformări atât de mari, încât Athanasie cel Mare ajunsese să se plângă că, dacă odinioară (perioada creștinismului de început) vasele erau de lemn și inimile preoților de aur, în vremea lui vasele au ajuns de aur și inimile preoților de lemn…
Drept urmare, calitatea de sfânt nu mai este ca înainte starea dobândită prin botez, ci ea este atribuită pe bază de merite și după moarte (desigur, cu excepția preoților și mai ales a ierarhilor, aceștia – potrivit formulelor de adresare – fiind considerați sfinți încă din timpul vieții): la catolici prin beatificare, iar la ortodocși prin canonizare. Aceasta face ca înafară de fondul comun de sfinți (cu toții aparținînd primelor trei veacuri: apostolii, ucenici acestora și martirii sau mucenicii), martiriul fiind „un prim coridor prin care apar sfinții” (Al. Babeș), fiecare din cele două mari biserici creștine (catolică și ortodoxă) să-și aibă sfinții ei, îndeosebi de la marea schismă din anul 1054 încoace. Cu următoarele două sublinieri:
-bisericile protestante și neoprotestante se limitează la sfinții biblici, ele neavând un cult al sfinților;
-în comparație cu rivala ei ortodoxă, biserica romano-catolică nu doar că veacuri la rând a deținut monopolul absolut în ceea ce privește misionarismul (de-abia din secolul al XVII-lea este concurată de protestanți), dar stă mult mai bine și la capitolul sfinți.
Că vrei au ba, abundența de sfinți specializați ai catolicismului (nu sunt numai patronii unor localități, dar au dobândit specializări pe meserii, bresle și…afecțiuni: Sf. Anton este invocat în cazul bolilor de piele, Sf. Apolonia pentru durerile de măsele etc.) te duce cu gândul la generosul panteon al vechilor greci, unde zeii ba patronau anumite cetăți-state (zeița Atena patrona Atena, Artemis cetatea Efes, Apollo localitatea Delfi), ba diferite îndeletniciri: Hefaistos era cu fierăritul, Hermes cu negustoria, Poseidon cu navigația ș.a.m.d.
Cum spuneam, ortodocșii nu vor să rămână de căruță. Așa că, ne înștiințează Al. Babeș, după decuparea ortodoxiei în biserici autocefale sau naționale, au apărut și sfinții naționali: Calinic la români, Boris la bulgari, Boleslaw la polonezi, Vladimir la ruși etc.
N.B.O mențiune specială în acest sens merită Bartolomeo de Las Casas (1474-1566), despre care aflu de pe internet că încă n-a fost beatificat de biserica romano-catolică, deși procedura de beatificare a demarat în anul 2000. De fapt el a meritat statutul de sfânt cât timp a fost în viață, căci în calitate de episcop de Chiapa (Mexic) a luat apărarea amerindienilor măcelăriți de supușii Castiliei și Aragonului. Pentru acest țel cu adevărat uman și creștinesc nu numai că a trimis la curtea Spaniei nenumărate plângeri și rapoarte, ci chiar a traversat de 13 ori oceanul ca să bată la ușa regelui Carol Quintul, a lui Filip al II-lea și a tuturor puternicilor zilei, inclusiv la ușile ferecate ale prinților bisericii catolice, dar a sfârșit prin a fi declarat nebun, judecat de tribunalele Inchiziției, iar opera Scurte relatări despre distrugerea Indiilor i-a fost arsă pe rug.
Iată de ce mă întreb ce se va întâmpla cu sfinții, în prima fază cu cei catolici, acuma când este vizibil reculul creștinismului apusean (în curând Marea Britanie va ajunge prima țară din lume decreștinată) și când se scrie negru pe alb despre sfârșitul credinței (cartea lui Sam Harris intitulată Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii).

Sighetu Marmației, George PETROVAI
23 aprilie 2016

Lasă un răspuns