«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Altă cetate, gardă nouă

O privire se opreşte, se stinge.
Cele mai multe imagini
au rămas afară, în întuneric.
Dar garda mereu se schimbă.
Totdeauna e o mulţime imensă
de priviri de gardă
vie, fără sincope, oglindă
a decorului grandios, succesiune
de secvenţe – fiecare alta decât celelalte.

Toate se aşează pe un fir
miraculos de subţire şi trainic,
după o rânduială fără defecte,
într-o inexpugnabilă cetate.
Când, totuşi, cetatea se va nărui,
în marele cutremur,
năprasnic, devastator,
vinovate, toate privirile
se vor stinge, garda va muri.

Întreaga mişcare, tot decorul
se vor face nevăzute,
ca şi cum niciodată n-au fost.
Dar şi Apocalipsa e sortită
să moară; pe ruinele ei
se va ridica o altă cetate,
se vor naşte alte priviri,
o nouă gardă…

Incursiune riscantă

Aproape că nu mai
aveam tălpi la picioare;
erau uzate, le consumase mersul
pe drumuri în premieră, accidentate,
într-o fără speranţă căutare.

Dar iată că
peretele a dispărut, s-a despicat
cu vuiet mare, ameninţător.
Curgeam acum printr-un tunel.
Din vuiet s-a făcut un grai
de şoapte grele – mă întâmpina, ostil,
imperiul vast, ascuns, al minţii mele.

„Mult prea devreme
e venirea ta aici; te vei căi.
N-ai să te recunoşti.
Te vei descoperi-n altcineva,
în altceva, şi-o să te doară.
Eşti mai puţin decât nimicul,
nu ai trecut prin începuturile tăinuite
în – n-au fost nicicând,
dar sunt dintotdeauna – ,
lege, altundeva necunoscută , nenăscută.

Acum se-adăpostesc,
cu toate celelalte ale unei
alte lumi, de o cunoaştere
barbară, primitivă, agresivă,
ce deîndată le-ar tăia-n bucăţi,
să afle ce e înlăuntru,

şi să înţeleagă
ce nu se poate înţelege,… încă!”

Poate mă întorc…

Î n Universul meu,
sunt unul dintre pivilegiaţii
ce-au locuit o vreme
pe planeta Terra, semn
că mă număr printre cei chemaţi.

Planeta m-a primit cu dragostea
din care e alcătuită
şi o sfinţeşte de la Facere.
O!. de-aş fi înţeles
ce şansă mi s-a oferit!

O lume fascinantă m-a indrăgit
de la vederea cea dintâi.
De-aş fi iubit la fel precum
ştiu să iubească pădurile,
izvoarele, munţii şi mările,
cele de pe pământ,
deasupra şi din dedesubtul lui,
nu m-ar fi mulţumit simţirea
primitivă, trecătoare, în grabă,

m-aş fi desăvârşit
şi-aş fi fi trecut cu brio
examenul de admitere între aleşi.

Dacă iubirea se învaţă,
numai dintr-o delicateţe nu mi-au spus
că sunt un repetent.
Va trebui să plec şi să încerc
ce nu am stăruit de-ajuns aici
pe cine ştie ce alte meleaguri.
O ceaţă densă de tristeţe ne învăluie.
Pe jumătate, va rămîne.
Cealaltă, o iau cu mine.
Şi mă inundă un gol ce creşte,
şi îl percep abia acum.

Poate-n înaltul forum
se hotărăşte să mă întorc,
şi, precum s-a stabilit la început,
să-mi dau examenul suprem
pe Terra…

Lasă un răspuns