«

»

Eugen Dorcescu – poeme

Eugen DorcescuDorul (Olimpiei–Octavia)

Dorul
e fereastra cenuşie,
în zori,
spectralizând
maligna, saturata-mi
de dor
insomnie;
dorul
sunt orele zilei,
tânjind, ofilite,
lunecând,
aşternându-se,
ca nişte thanatice
flori,
lângă urna ta cu cenuşă,
în inima mea,
în inima
ce-a devenit,
şi ea,
între timp,
cenuşie;
dorul
sunt nenumăraţii mei paşi
fără drum,
dorul
e tăcerea moartă din
cuvintele mele;
dorul
e gustul de
cenuşă şi scrum
din pâine, din
lacrimi, din paharul
cu apă, din
ale dimineţii
sinistre cafele;
dorul
e chipul morţii,
e al morţii sibilinic
discurs,
ce se insinuează în
rugăciune, ce-mi
susură,
necontenit,
în auz,
ce stăruie
pe ale amintirii
retine;
dorul
e strigătul meu peste abis,
hohotit şi confuz…
Doru-i distanţa
de neconceput,
de nestrăbătut
dintre mine şi tine.

O arhi-amintire

Era o zi senină, ca acum
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine!).
Se destrămau pădurile de fum
În urmă, pe ceţoasele coline.
Călătoream, de mult, către apus
Când drumul m-a adus într-o câmpie
Greu adâncită-n umbra viorie
A codrilor ce-o străjuiau de sus.
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat în înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Şi am rămas cu tine în cetate,
Şi cred că tot acolo am murit…
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale…
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,
Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.

Nirvana

Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,
În ziua sumbră şi vulgară,
Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,
Cu glas timid şi indecis,
Ce-ţi spun acum să nu te doară.
Dar am visat acelaşi vis
Azi-noapte, pentru-a treia oară.

Murisem. Şi-n văzduhul pur
Al celor care nu există,
Pluteam: un fluture de-azur,
Fără esenţă şi contur.
Nici pomeneală să fiu tristă,
Să simt regret, teroare, vină,
Disarmonie, armonii…
Nimic din toate-acestea. Ci
O fericire genuină.
N-am întâlnit nici morţi, nici vii,
Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi…
Zburam, cu aripi străvezii,
Precum lumina în lumină.

Nu erau ceruri, nici pământ.
Dar nici nu le doream. O, nu!
Mă stăpânea un singur gând:
Să te găsesc, să fii şi tu
Cu mine, unde eu eram.
Un gând, ca un fuior de vânt,
Un gând, ce mă purta vibrând.
Te căutam, te căutam,
Zbor lângă dor adăugând.
Te căutam. Şi-mi petreceam
Eternitatea căutând.

Lasă un răspuns