«

»

Constantin Enianu: Tron din Bancă

În spatele tronului există ceva mai mare decât însuşi regele.” (Sir William Pitt, Casa Lorzilor, 1770) „Lumea este condusă de personaje mult diferite de cele imaginate de cei care nu sunt în culise.”(Benjamin Dislaeli, Om de stat, 1844) „Adevărul este că un element financiar din centrele de conducere deţine această ţară din zilele lui Andrew Jackson.”(Franklin D. Roosvelt, Preşedinte SUA, 1933).

În 1775, a început Războiul Revoluţionar American pe măsură ce coloniile americane căutau să se desprindă de Anglia şi monarhia sa opresivă. Deşi sunt citate multe motive pentru revoluţie, unul anume iese la iveală ca fiind cauza principală: regele George al III-lea al Angliei a pus în afara legii moneda independentă şi lipsită de dobândă pe care o produceau şi foloseau coloniile, forţându-i astfel să împrumute bani cu dobândă de la banca centrală a Angliei, lucru care imediat a afundat în datorie coloniile. Şi aşa cum a scris Benjamin Franklin mai târziu, „Refuzul regelui George al III-lea de a permite coloniilor să folosească un sistem monetar cinstit, care îi elibera pe oamenii obişnuiţi din ghearele manipulatorilor monetari, a fost probabil principala cauză a revoluţiei.”
În 1783, America şi-a câştigat independenţa faţă de Anglia. Cu toate acestea, lupta sa cu noţiunea de „bancă centrală” şi cu oamenii corupţi şi lacomi, care sunt asociaţi cu aceasta, abia începuse. Să vedem aşadar ce reprezintă o „bancă centrală”.
O bancă centrală este o instituţie care produce masa monetară a unei ţări întregi. După precedentul istoric, există două puteri specifice care sunt inerente funcţionării unei bănci centrale. Controlul ratei dobânzii şi controlul masei monetare, adică a inflaţiei. Banca centrală nu alimentează cu bani pur şi simplu economia unui stat, ci îi împrumută acestuia cu dobândă. Apoi, prin mărirea şi scăderea masei monetare, banca centrală reglează valoarea monedei emise. Este crucial a înţelege că întreaga structură a acestui sistem nu poate produce decât un singur lucru pe termen lung: datorie. Nu e nevoie de multă ingeniozitate pentru a înţelege această manevră, deoarece fiecare dolar produs de banca centrală este împrumutat cu dobândă. Asta înseamnă că fiecare dolar produs reprezintă de fapt acel dolar, plus un anume procent de dobândă bazată pe acesta; iar pentru că banca centrală deţine monopolul asupra producţiei monedei pentru întreaga ţară şi împrumută fiecare dolar cu o datorie imediată care îi este ataşată, de unde vin banii pentru a plăti datoria ? Nu pot veni decât tot de la banca centrală. Ceea ce înseamnă că banca centrală trebuie să mărească constant masa monetară pentru a acoperi temporar imensa datorie creată, care, la rândul ei, pentru că aceşti noi bani sunt împrumutaţi de asemenea cu dobândă, creează şi mai multă datorie. Rezultatul final al acestui sistem, fără a greşi, este sclavia, deoarece e imposibil pentru guvern şi pentru populaţie să scape vreodată de datoria mereu în creştere. Părinţii fondatori ai Americii cunoşteau foarte bine acest fenomen: „Eu cred că instituţiile bancare sunt mai periculoase decât armate întregi… Dacă poporul american va permite vreodată băncilor private să controleze emiterea monedei, băncile şi corporaţiile ce vor răsări în jurul lor îi vor deposeda pe oameni de a lor proprietate până cînd copiii lor se vor trezi oameni ai străzii pe continentul cucerit de strămoşii lor.”(Thomas Jefferson). „Dacă vreţi să rămâneţi sclavii bancherilor şi să plătiţi costul propriei sclavii, atunci lăsaţi-i în continuare să creeze bani şi să controleze creditul naţiunii.”(Sir Josiah Stamp).
Până la începutul secolului XX, SUA deja a implementat şi a renunţat la câteva sisteme bancare centrale, care au fost fraudulos introduse de către interese bancare neomeneşti. În acest timp, familiile ce dominau lumea bancară şi a afacerilor erau Rockefeller, Morgan, Warburg şi Rothschild. Iar la începutul anilor 1900, ei urmăreau din nou a adopta legislaţia necesară pentru a crea încă o bancă centrală. Cu toate astea, ei ştiau că publicul şi guvernul erau suspicioşi când era vorba de o asemenea instituţie. Prin urmare, era nevoie ca ei să creeze un eveniment prin care să schimbe opinia publică. J. P. Morgan, considerat un savant financiar în acea vreme, a profitat de influenţa sa majoră şi a publicat zvonuri cum că o bancă importantă din New York era solvabilă sau falimentară. Morgan ştia că acest lucru va cauza o isterie în masă care va afecta şi alte bănci. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oamenii, speriaţi că-şi vor pierde depunerile, au început imediat să facă retrageri în masă. În consecinţă, băncile au fost obligate să-şi someze debitorii, făcându-i pe beneficiari să-şi vândă proprietăţile şi să creeze o spirală tumultuoasă de falimente şi rechiziţii. Punând piesele cap la cap câţiva ani mai târziu, Fredrik Allen de la revista Life Magazine a scris: „Familia Morgan, urmându-şi interesele, a profitat… accelerând panica [din 1907] ghidând-o cu fineţe în timp ce progresa.” Fără a se şti despre fraudă, panica din 1907 a condus la o anchetă în Congres, condusă de senatorul Nelson Aldrich, care avea legături intime cu cartelurile bancare, iar mai târziu a devenit parte a familiei Rockefeller prin căsătorie. Comisia condusă de Aldrich a recomandat realizarea unei bănci centrale, ca să nu se mai repete niciodată panica din 1907. Aceasta a fost scânteia de care aveau nevoie bancherii internaţionali pentru a-şi inaugura un plan.
În 1910, a avut loc o întâlnire secretă la una dintre moşiile lui J. P. Morgan de pe insula Jekyll pe coasta Georgiei. Acolo a fost scris proiectul de lege pentru instaurarea unei bănci centrale, lege numită „Actul Fondului Federal”. Această legislaţie a fost scrisă de bancheri, nu de legiuitori. Întâlnirea a fost atât de secretă, atât de ascunsă de guvern şi de public, încât cele aproximativ zece personaje care au participat şi-au deghizat identitatea în drumul lor spre insulă. După alcătuirea acestei legi, ea a fost apoi înmânată reprezentantului politic, senatorul Nelson Aldrich, pentru a o trece prin Congres. Iar în 1913, după sponsorizări politice masive din partea bancherilor, Woodrow Wilson a devenit Preşedinte. El deja îşi dăduse acordul pentru a semna Actul Fondului Federal în schimbul contribuţiilor financiare pentru campania sa electorală. Cu două zile înaintea Crăciunului, când marea parte a membrilor congresului erau acasă împreună cu familiile, Acordul Fondului Federal a fost adoptat. Apoi preşedintele l-a transformat în lege. Ani mai târziu, Woodrow Wilson a scris cu regret: „Marea [noastră] naţiune industrializată este acum controlată prin propriul sistem de credit. Sistemul nostru de credit este în mâini private. Dezvoltarea naţiunii şi, deci, toate activităţile noastre sunt în mâinile câtorva oameni… care inevitabil, din vina naturii lor mărginite, descurajează, împiedică şi distruge libertatea economică veritabilă. Am ajuns a avea unul dintre cele mai prost conduse, unul dintre cele mai complet controlate şi dominate guverne din lumea civilizată – nu un guvern al ideilor libere, nu un guvern al principiilor şi al votului majorităţii, ci un guvern după judecata şi constrângerea unor grupuri restrânse de oameni dominanţi.” Congresmanul Louis McFadden, de asemenea, a exprimat adevărul după adoptarea legii: „Aici s-a pus în funcţiune un sistem bancar mondial… un superstat controlat de către bancherii internaţionali… care acţionează împreună spre a înrobi lumea pentru propriul amuzament. Fondul Federal a acaparat fraudulos guvernul.” Acum publicului i s-a spus că sistemul Fondului Federal este stabilizator economic, iar inflaţia şi crizele economice erau de domeniul trecutului. Însă, după cum ne arată şi istoria, nimic nu e mai departe de adevăr. Adevărul este că bancherii internaţionali acum au maşinăria perfectă pentru a-şi extinde aspiraţiile personale. De exemplu, din 1914 până în 1919 Fondul Federal a mărit masa monetară cu aproape 100%, rezultând în vaste împrumuturi către bănci mici şi către public. Apoi, în 1920, Fondul Federal a retras cantităţi masive din masa monetară existentă, lucru care a obligat băncile portante să-şi someze datornicii pentru sume uriaşe şi, la fel ca în 1907, s-a declanşat panica, teama de insolvabilitate, falimente şi colaps. Peste 5 400 de bănci concurente din afara sistemului Fondului Federal au falimentat, fapt ce a consolidat şi mai mult monopolul grupului restrâns de bancheri internaţionali. Congresmanul Charles Lindbergh a făcut un pas în faţă, declarând în 1921: „Sub actul Fondului Federal, panicile economice sunt create în mod ştiinţific. Prezenta panică este prima creată în mod ştiinţific, concepută a funcţiona precum o ecuaţie matematică.” Cu toate acestea, panica din 1920 a fost doar încălzirea.
Din 1921 până în 1929 Fondul Federal a mărit din nou masa monetară, rezultând iar în împrumuturi masive către public şi către bănci. Acum există şi un tip de împrumut relativ nou, numit „împrumut marginal” la bursa de valori. Foarte simplu, împrumutul marginal permitea unui investitor să depună doar 10% din preţul acţiunii, iar ceilalţi 90% fiindu-i împrumutaţi prin broker. Cu alte cuvinte, o persoană putea deţine acţiuni în valoare de 1 000 de dolari depunând doar 100 de dolari. Această metodă era foarte populară în lume în anii ‘20, fiindcă părea că toată lumea câştigă bani la bursă. Însă, era şi o şmecherie legată de acest împrumut – puteai fi rechemat în orice moment şi trebuia acoperit în 24 de ore. Acest lucru era cunoscut după termenul de „somaţie de plată marginală”, iar rezultatul clasic al unei astfel de somaţii este vinderea acţiunilor cumpărate cu ajutorul împrumutului. Deci, cu câteva luni înainte de octombrie 1929, J. D. Rockefeller, Bernard Baruch şi alţi îniţiaţi s-au retras în secret de la bursă, iar pe 24 octombrie 1929, finanţatorii din New York, care au finanţat împrumuturile marginale, au început să le recheme în masă. Aceasta a declanşat instantaneu vinderi masive la bursă, pentru că fiecare trebuia să acopere împrumuturile marginale. Apoi s-a declanşat faliment în masă pentru acelaşi motiv, intrând în colaps pe rând peste 16 000 de bănci, permiţându-le bancherilor internaţionali nu doar să cumpere la reducere băncile rivale, ci să cumpere întregi corporaţii la preţ de nimic. A fost aşadar cel mai mare jaf din istoria Americii. Dar nu s-a încheiat aici.
În loc să mărească masa monetară pentru o redresare după acest colaps, Fondul Federal a micşorat-o, alimentând astfel una din cele mai mari depresiuni din istorie. Din nou înfuriat, congresmanul Louis McFadden, ca vechi adversar al cartelurilor bancare, a demarat procedurile de punere sub acuzare a membrilor consiliului băncii Fondul Federal, declarând despre colaps şi depresiune: „A fost un incident pus la cale cu grijă. Bancherii internaţionali au urmărit să producă o stare de disperare, pentru a deveni după aceasta conducătorii noştri, ai tuturor.” Nu în mod surprinzător, după două alte tentative de asasinare, McFadden a fost otrăvit la un banchet, înainte de a reuşi să-i pună sub acuzare. Acum, după ce au ruinat întreaga societate, bancherii care controlau Fondul Federal au decis să desfiinţeze standardul de susţinere a monedei cu aur. Pentru a realiza acest lucru, trebuiau să dobândească aurul rămas în sistem. Aşa că, sub pretextul că vor să ajute la încheierea depresiunii a urmat confiscarea aurului din 1933. Ameninţaţi cu încarcerarea pe 10 ani, tuturor americanilor li s-a solicitat să predea toate lingourile de aur la trezorerie, jefuind astfel publicul de puţina avere pe care o mai avea. La sfîrşitul anului 1933, standardul de susţinere a monedei cu aur a fost desfiinţat. Cine priveşte o bancnotă de 1 dolar de dinainte de 1933, pe ea vede scris că e răscumpărabilă în aur. Dacă priveşte o bancnotă de 1 dolar de astăzi, poate vedea pe ea scris „mijloc de plată legal”, ceea ce înseamnă că nu are în spate absolut nimic. Este o hârtie fără nici o valoare.
Singurul lucru care oferă monedei valoare este cantitatea din circulaţie. Prin urmare, puterea de a regla masa monetară este de asemenea puterea de a-i regla valoarea, care reprezintă puterea de a îngenunchea întregi economii şi societăţi, conform sloganului: „Daţi-mi controlul masei monetare a unei naţiuni, şi nu-mi pasă cine-i face legile.”(Mayer Amschel Rothschild, Fondatorul Dinastiei Bancare Rothschild). E important de a înţelege în mod clar, Fondul Federal este o corporaţie privată. Este la fel de federală cum e Federal Express. Îşi face propriile reguli şi practic nu este controlată deloc de Guvernul SUA. Ea este o bancă privată, care împrumută întreaga monedă cu dobândă guvernului, potrivindu-se perfect cu tiparul fraudulos al unei bănci centrale de care ţara a încercat să scape atunci când şi-a declarat independenţa în Războiul Revoluţionar American.
Întorcându-ne la 1913, Actul Fondului Federal nu a fost singura lege constituţională ce a fost adoptată în Congres. S-a adoptat şi taxa federală pe venit. Merită scos în evidenţă faptul că ignoranţa publicului american cu privire la taxa federală pe venit stă drept dovadă pentru cât de ignorantă e populaţia. În primul rând, taxa federală pe venit este complet neconstituţională, întrucât reprezintă o taxă directă şi neproporţionată. Toate taxele directe trebuie să fie proporţionate pentru a fi legale conform constituţiei. În al doilea rând, numărul suficient de state care să-şi dea acordul pentru ratificarea amendamentului de adoptare a taxei pe venit nu a fost întrunit niciodată, iar acest fapt a fost şi citat în cauze recente de judecată. „Dacă Dvs… aţi fi analizat cu grijă [al 16-lea amandament], aţi fi aflat că numărul suficient de state care să-şi dea acordul pentru ratificarea amendamentului nu s-a întrunit niciodată.”(Judecător al Curţii Districtuale SUA, James C. Fox, 2003). În al treilea rând, în prezent, aproximativ 35% din venitul unui muncitor obişnuit este luat prin această taxă. Asta înseamnă că se lucrează 4 luni pe an doar pentru a plăti această taxă. Şi unde se duc aceşti bani ? Cu ei se plăteşte dobânda pe moneda produsă de banca Fondul Federal, un sistem care nu ar trebui să existe deloc. Banii pe care îi câştigă populaţia muncind 4 luni din an, merg aproape literalmente în buzunarele bancherilor internaţionali, care deţin banca privată numită „Fondul Federal”. Şi în al patrulea rând, chiar şi cu pretenţia guvernului cu privire la „legalitatea” taxei pe venit, nu există niciun act, nicio lege care să oblige cetăţeanul să plătească această taxă. Joe Turner, Fost Agent IRS (Serviciul Financiar Intern): „Chiar mă aşteptam că sigur trebuie să existe o lege, la care să faci referire, în legislativ, care să te oblige să plăteşti taxa. Sigur că trebuie să existe… Am ajuns în acel punct în care nu putem găsi legea care să inculpe pe cineva, cel puţin nu eu şi nici majoritatea oamenilor pe care-i ştiu. Aşa că n-am avut altă alegere decât să demisionez.”. Sherry Jackson, Fost Agent IRS: „După cercetările pe care le-am făcut în anul 2000 şi pe care încă le fac n-am găsit acea lege. Am cerut Congresului să ne-o arate, am cerut asta multora, oameni din IRS, ajutoare comisare IRS, nu ne pot răspunde, pentru că dacă răspund, poporul american va afla că toată treaba asta e o escrocherie.” Joe Turner nu a plătit taxa pe venit de când a demisionat, iar Sherry Jackson nu a mai plătit-o din 1999. Taxa pe venit este cu nimic mai puţin decât subjugarea întregii ţări. Acum, controlul economiei şi deci jaful continuu de avere este doar una din feţele rubicubului pe care bancherii îl ţin în mână. Următoarea unealtă pentru profit şi control este războiul.
De la inaugurarea Fondului Federal în 1913 au avut loc o serie de războaie mari şi mici. Cele mai importante sunt Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial şi Războiul din Vietnam.
În 1914, în Europa au izbucnit războaie în jurul Angliei şi Germaniei. Publicul american nu voia să aibă legătură cu războiul. La rândul său, preşedintele Woodrow Wilson a declarat în mod public neutralitatea. Cu toate acestea, sub suprafaţă, administraţia SUA căuta orice scuză pe care o putea găsi pentru a intra în război. Iată o observaţie notată de secretarul de stat William Jennings: „Masivele interese bancare erau foarte interesate de războiul mondial datorită oportunităţilor ample de a realiza profituri mari.” E important de înţeles că cel mai profitabil lucru care se poate întâmpla pentru bancherii internaţionali este războiul, pentru că obligă ţara să împrumute şi mai mulţi bani cu dobândă de la banca Fondul Federal. Consilierul şef al lui Woodrow Wilson şi mentorul său era Colonelul Edward House, un om care avea legături intime cu bancherii internaţionali care voiau să intre în război. Într-o discuţie documentată între Colonelul House, consilierul lui Wilson şi Sir Edward Grey, ministrul de externe al Angliei, cu privire la cum să convingă America să intre în război, Grey a întrebat: „Ce vor face americanii dacă germanii vor scufunda un vas cu pasageri americani la bord ?” House a răspuns: „Cred că un val de indignare va mătura Statele Unite şi doar acest lucru ar fi suficient pentru a ne împinge în război.” Aşadar, pe 7 mai 1915 la sugestia lui Sir Edward Grey, nava Lusitania a fost poziţionată în ape controlate de germani, unde se ştia că sunt nave ale armatei germane. Şi astfel, cum era de aşteptat, nave germane de tip U au torpilat vasul explodând muniţia depozitată pe aceasta şi ucigând 1 200 de oameni. Pentru a înţelege în totalitate natura planificată a acestei înscenări, ambasada germană chiar a dat anunţuri în ziarul New York Times, spunând oamenilor că dacă urcă la bordul Lusitaniei o vor face pe propriul risc, întrucât o asemenea navă care navighează din America spre Anglia prin zona de război va fi pasibilă distrugerii. La rându-i, aşa cum a fost şi prevăzut, scufundarea Lusitaniei a declanşat un val de furie în rândurile americanilor, iar America a intrat în război în scurt timp. Primul Război Mondial a cauzat moartea a 323 000 de americani. J. D. Rockefeller a făcut 200 de milioane de dolari de pe urma acestuia, ca să nu mai vorbim de costul războiului, aproximativ 30 de miliarde de dolari pentru America, cea mai mare parte a acestei sume fiind împrumutată cu dobândă de la banca Fondul Federal, asta mărind profiturile bancherilor internaţionali.
Pe 7 decembrie 1941, Japonia a atacat flota americană la Pearl Harbor, fapt ce a declanşat intrarea SUA în război. Preşedintele Franklin D. Roosevelt a declarat că atacul este o infamie ce nu va fi uitată. O infamie, dar nu din cauza presupusului atac surpriză asupra Pearl Harbor. După 60 de ani, în care informaţii au tot ieşit la suprafaţă, este evident, atacul nu numai că era aşteptat de câteva săptămâni, a fost dorit şi provocat. Roosevelt, a cărui familie era compusă din bancheri new-yorkezi încă din secolul al XVIII-lea, al cărui unchi Fredrick a fost membru al primului consiliu al Fondului Federal, era foarte binevoitor faţă de interesele bancherilor internaţionali. Iar interesul lor era de a intra în război. Pentru că, aşa cum am văzut, nimic nu pare mai profitabil pentru bancherii internaţionali decât războiul. Într-o înscriere din jurnalul secretarului de război al lui Roosevelt, Henry Stimson, datată 25 noiembrie 1941, acesta a consemnat o discuţie pe care a purtat-o cu Roosevelt. „Problema era cum am putea să-i facem să atace primii… Era de dorit ca japonezii să fie cei care vor face acest lucru pentru a nu exista îndoială cu privire la cine erau agresorii.” În lunile care au precedat atacul de la Pearl Harbor, Roosevelt a făcut cam tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i înfuria pe japonezi, arătând agresivitate. A oprit toate importurile japoneze de petrol american, a îngheţat toate bunurile japoneze din Statele Unite, a făcut împrumuturi publice Chinei naţionaliste şi a furnizat ajutor armatei britanice, ambii inamici ai Japoniei în război, lucru care este împotriva regulilor internaţionale de război. Iar pe 4 decembrie, cu trei zile înaintea atacului, serviciul de informaţii australian l-a anunţat pe Roosevelt în legătură cu o escadrilă japoneză care se deplasa spre Pearl Harbor. Roosevelt a ignorat avertismentul. Prin urmare, aşa cum s-a sperat şi s-a permis, pe 7 decembrie 1941 Japonia a atacat Pearl Harbor, omorând 2 400 de soldaţi. Înainte de Pearl Harbor, 83% dintre americani nu voiau să aibă de-a face cu războiul, dar după atacul japonez un milion de oameni s-au oferit voluntari pentru război. Este important de ştiut, efortul Germaniei naziste în război a fost susţinut în mare parte de două organizaţii. Una dintre ele era numită I. G. Farben. Această organizaţie a produs 84% din explozibilii pentru germani şi chiar gazul Zyclon-B, folosit în lagărele de concentrare pentru deţinuţi. Unul dintre partenerii I. G. Farben, despre care nu se vorbeşte, era compania Standard Oil din America, a lui J. D. Rockefeller. Adevărul este că aviaţia germană nu putea funcţiona fără un aditiv special patentat de compania Standard Oil a lui Rockefeller. Bombardamentul sever al Londrei de către Germania nazistă de exemplu a fost făcut posibil de o vânzare de combustibil în valoare de 20 de milioane de dolari companiei I. G. Farben de către compania lui Rockefeller, Standard Oil. Acesta repreprezintă doar unul dintre argumentele care demonstrează cum companii americane au finanţat ambele tabere în cel de-al Doilea Război Mondial. O altă organizaţie trădătoare ce merită a fi menţionată e Union Banking Corp. din metropola New York. Nu doar că a finanţat numeroase aspecte din ridicarea lui Hitler la putere, împreună cu materiale în război, dar era şi o bancă pentru spălat bani nazişti. Ulterior a fost demascată, pentru deţinerea milioanelor de bani nazişti în seifurile proprii şi închisă, pentru încălcarea legii ce interzicea afacerile cu inamicul. Directorul şi vicepreşedintele Union Bank era Prescot Bush, tatăl şi bunicul viitorilor preşedinţi ai SUA, George H. W. Bush şi George W. Bush.
Declaraţia oficială de război a Statelor Unite împotriva Vietnamului de Nord, din 1964, a venit după un presupus incident care a implicat atacarea a două Crucişătoare ale SUA de către bărci nord vietnameze de tip PT în Golful Tonkin. Acesta este cunoscut sub numele de „incidentul din Golful Tonkin”. Doar acest incident singular a prezentat pretextul catalizator pentru desfăşurare masivă de trupe şi război total. Totuşi exista o problemă. Atacul asupra Crucişătoarelor americane de către bărci vietnameze de tip PT nu a existat. Fostul Secretar al Apărării, Robert McNamara a declarat câţiva ani mai târziu că incidentul din Golful Tonkin a fost o „greşeală”. În acelaşi timp numeroşi ofiţeri şi oameni din conducere au ieşit în faţa publicului declarând că a fost o farsă aranjată, o minciună în totalitate. Odată intraţi în război, afacerile au continuat ca şi până atunci. În octombrie 1966, preşedintele Lyndon Johnson a ridicat restricţiile feroviare impuse blocului sovietic, ştiind prea bine că sovieticii furnizau peste 80% din proviziile de război ale Vietnamului de Nord. În consecinţă, familia Rockefeller a finanţat fabrici din Uniunea Sovietică pe care sovieticii le foloseau pentru a fabrica echipamente militare pe care le trimiteau Vietnamului de Nord. Cu toate acestea, finanţarea ambelor tabere ale acestui război era doar una din feţele monedei. În 1985, au fost declasificate regulile de luptă din Vietnam. Acestea detaliau ce aveau şi ce nu aveau voie să facă trupele americane în acest război: sistemele antiaeriene nord vietnameze nu puteau fi bombardate până când nu exista siguranţa că ele sunt complet în funcţiune; nici un inamic nu putea fi urmărit o dată ce trecea graniţa în Laos sau Cambodgia; cele mai importante puncte strategice nu aveau voie a fi atacate decât dacă ordinul era dat de înalţi oficiali din cadrul armatei. Dincolo de aceste condiţii impuse, Vietnamul de Nord a fost informat cu privire la acestea şi deci îşi putea face întregi strategii, bazându-se pe restricţiile forţelor americane. Acesta este motivul pentru care războiul din Vietnam a fost atât de lung. Iar ideea principală o constituie faptul că acest război nu era intenţionat a fi câştigat, ci doar susţinut. A fost un război pentru profit care a provocat moartea a 58 000 de americani şi a 3 milioane de nord vietnamezi.
Ce a urmat apoi ? Desigur, 11 septembrie cu „WTC”, un plan pentru elite care accelerează… A fost o scânteie pentru un pretext de război înscenat exact ca scufundarea Lusitaniei, provocarea atacului de la Pearl Harbor şi farsa din Golful Tonkin… Dar să oprim aici istorisirea noastră, nu înainte de a cita un comunicat „JFK”, pentru o răscumpărare socioetică a „victimelor inocente” ale banului dur:
„Doamnelor şi domnilor,
Cuvântul «secret» este inadmisibil într-o societate liberă şi deschisă, iar noi ca popor intrinsec, cât şi din punct de vedere istoric suntem împotriva societăţilor secrete, a jurămintelor secrete şi a procedurilor secrete. Pentru că există împotriva noastră o conspiraţie monolitică şi cruntă care se bazează în principal pe modalităţi ascunse pentru a-şi extinde sfera de influenţă, se bazează pe infiltrare în loc de invadare, pe subversiune, în loc de alegeri, pe intimidare, în loc de liberă alegere. Este un sistem care a comasat vaste resurse umane şi materiale pentru clădirea unei maşinării strâns unite şi foarte eficientă, ce uneşte operaţiuni militare, diplomatice, de informaţii, economice, ştiinţifice şi politice. Operaţiunile sale sunt ascunse, nu publicate, greşelile sale sunt îngropate, nu puse pe prima pagină, criticii săi sunt reduşi la tăcere, nu lăudaţi. Nicio cheltuială nu este pusă sub semnul întrebării, niciun secret nu este dezvăluit. De aceea, legiuitorul atenian Solon, a decretat ca fiind ilegal pentru orice cetăţean să se sustragă unei controverse. Vă cer ajutorul pentru sarcina foarte grea de a informa şi alerta poporul american, încrezător că împreună cu ajutorul vostru, omul va fi ce a fost destinat să fie, liber şi independent.”

 

Lasă un răspuns