«

»

George L. Nimigeanu – versuri

UȘILE NEMĂRTURISIRII

Împodobite cu viețile noastre,
cu morțile noastre sărbătorești,
– în clătinările lor, ca la-nceputuri –
ușile lumilor dintre noi nu-s decât
niște jucării ale vântului…

GEORGE L. NIMIGEANU

Și… clătinându-se…
când spre înlăuntrul zilnicelor întăinuiri,
când spre necuprinderile destăinuirii,
în care, fiecare… pe sine se caută,
întru… și prin celălalt…

aflăm că… după o veșnicie,
căreia ocol i-am dat împreună,
suntem, amândoi, precum… la-nceputuri:
abia… niște praguri…

niște praguri bătrâne… ale nemărturisirii…
deasupra cărora se clatină
ușile lumilor…
Oare… ale lumilor noastre ?…

OBÂRȘIE

Pe seceri arcuită, vara sună,
sub cerul noimei, grâul altui veac…
întru cuvânt, ca într-o zi de lucru,
cămașa adevărului s-o-mbrac,
larg să se taie-n mine arcul zării…
să aflu, după rosturi, cine sunt
și-n care noimă rostuiesc lumina
timpului strâmb… cu care mă înfrunt…

Sub seceri, lanuri coapte cad și-n mine !…
Plătesc tributul omenesc… deci, știu
că, din părinți, pâinea… iluminează,
sfântă, durerea tatălui în fiu…

Și cum mă-nclin, cu vara, către taina
grâului… din părinți… coborâtor,
în graiul pâinii… fiilor… dau veste,
cu vara ostenind… în rostul lor…

AUTOBIOGRAFIE

Chiar și în aceste cuvinte – în care mama,
la-nceput de lume, m-a îmbrăcat…
„de drum lung”… în Limba Română –
din pisc în pisc, veți umbla… pe sufletul meu…
precum prin ierbile văratice
ale unui șes rourat…

Povestea aceasta… rămâne… de-a pururi…
fără-nceput… și fără sfârșit…
câtă vreme frunza pe ram, iarba și floarea…
răni îmi vor fi… în fiecare cuvânt…

Poate… și pentru că am deprins
mersul pe jos… tocmai când, pe umerii mei,
ardeau cămășile durerii… și… tocmai…

când, sub tălpile mele, se împietreau
pietrele drumurilor…
de-a lungul și de-a latul urii –
timp în care răsuflarea mea înverzea-înflorea
pădurile îndurerate ale întrebărilor zilnice…

Și… totuși, încă nu știu… ce adevăr bătrân,
de început de lume… mi se ofilește în grai…
ce tâlc descuie bătaia pleoapelor mele… și…
ce lumi albesc în stropul de sânge –
nocturn prelins printre îndoieli… pe când,
maternă, lumina îmi descuie ușile zilelor…
deschise să i le las lumii… chiar dacă,
printre gânduri, vecia… mă strigă pe nume…
rănile mele… netezind… niște trepte…
în memoria timpului…

MODUS VIVENDI

Cuvânt – de drum lung
Ieșind din bezna care ți-a fost haină
– strâmtă și aspră… și străină foarte –
uitând de ură, nedreptăți și moarte,
luminii dăruindu-te… în taină,

să treci prin tine… cum lumina crudă
a dimineții prin pupila calmă
a florii… care-ți înflorește-n palmă!…
Să simți că zarea-n pleoapa ta asudă –

pasăre-n cântec… în tării senine!…
Strunindu-ți gândul „scara-n Cer” s-o-nvețe,
în visul semețit – dinspre junețe,
spre destrămarea beznelor din tine –

purificat de propria durere,
să arzi !… în prețul vieții, dumerit…
– de parc-ai arde-n clipa… de sfârșit –
umblând, prin moarte, către înviere !…

Că… drumul suie… înapoi… spre Casă…
un trudnic munte… povârnit pe Cale,
cu tot urcușul răsturnat… pe-o Vale
a cărei necuprindere apasă

câr Cerul tot… pe viața clipei tale,
dându-ți răgaz – de jertfă… și… de treaptă –
să te aduni, cu noimă…, într-o faptă,
rănile… preschimbându-le-n petale…

În slăvile adâncului din tine,
ieșind din năruita vieții trudă,
Lucrarea Noimei sfânt să se audă,
întru… rodirea… gândului… de bine !…

Și-n tine, povârnindu-te, pieptiș,
în cruci de tâlcuri… chiar de la născare,
clipei… să-i fii Răspuns la Întrebare…
curat… înalt… și… fără ocoliș…

Drumul… e-n tine !… Ținta lui… în tine !…
-precum, în poame, seva rădăcinii –
și-n veșnicirea sfântă… a Luminii…
în Nesfârșirea Dragostei Divine !…

CUVINTELE TOAMNEI

Ruguri – pe colinele zilelor –
și-n toamna aceasta… cuvintele
dau nume depărtărilor… câte,
în lăuntrica zariște,-mi leagănă gândul…

N-am nicio vină… dacă nunțile verii
– ecou încifrat – încă mai deapănă
firul subțire-al visării… pe ghemul
întrebărilor fără de răspuns…

câtă vreme… tu… încă amintești
de izvorul a cărui vie murmurare sunt…
câtă vreme… întru cuvintele toamnei,
flacăra de jertfă a clipei încă ne leagănă,
cu umbrele noastre părelnicind
întru a vieții… grea întrebare…

tu – cumpănă… între da și nu…
eu – balans… pe un fir de paing…
amândoi… întru cuvintele toamnei
nume… dându-i… părelniciei…

PUNCT DE FUGĂ

Sâmbure tăcerii – duci în tine Rostul !…
Ce ți-e scris în Carte, buchisești cu viața.
Cu bătăi de pleoape… numeri veacuri,
către niciodată ostenind… cu fața…

Pragu-n care sângeri cumpănă te are;
nălucești… fântână… oazei din pustie…
Tâlcuindu-ți truda, te încearcă somnul…
Visul… te condamnă… în contumacie…

Pipăind tăcerea, setea grea… ți-o stinge
nălucirea clipei… doldora… de ere!…
Din ce-i scris în Carte… ce citești… cu viața…
e… un punct… de fugă… Restul… e Tăcere !…

PORTRET POSIBIL

Între ochi și privire –
Cântecul… dându-mi de știre…
Între gură și grai –
Cântecul… ușă… de rai…

Între tâmplă și gând –
Cântecul… și… câte mă vând…
între suflet și dor –
Cântecul… din care cobor…

printre viață… și moarte –
în Cântecul de care am parte:
ochii-n vedere să scapere…
gura, tăcând, să mă apere…

gându-n izvor de lumină
sufletu-n dor să mi-l țină…
viața… de moarte să spele
bine-făcutele mele…
de îndoielnice… și de rele…

Lasă un răspuns