«

»

Artă şi patriotism: Alphonse Mucha

Alphonse Mucha

Pictorul şi graficianul ceh Alphonse Mucha (1860-1939) a influenţat decisiv afişele franceze Art Nouveau. Născut în Ivancice, Moravia, Mucha venea sintr-un mediu rural modest. După câteva eşecuri la Academia din Praga, la 28 de ani, a plecat să studieze arta la Paris. Aici, artistul dispunea de un studio de pictură, care era şi cameră cu comori, adunate timp de două decenii cât a fost celibatar. După Al Doilea Război Mondial, nora lui Mucha, Geraldine, s-a mutat la Praga cu soţul, Jiri, locuind printre obiectele aduse din studioul artistului de la Paris.
La finele secolului XIX, mişcarea teatrală a jucat un rol important prin apariţia unei figuri artistice expresive şi dramatice deosebite: Sarah Bernhardt. „Avea nevoie de un poster pentru o piesă intitulată «Gismonda», Iar imprimeria nu avea artişti disponibili, deoarece erau în concediu în preajma Crăciunului. Doar Mucha era acolo, revizuind nişte imagini pentru un prieten. Neexistând altă opţiune, i s-a cerut să realizeze un afiş.”(Victor Arwas, Jurnalist şi Curator)(1). Sarcina ce revenea lui Mucha, era stresantă, având în vedere că era vorba de o vedetă a scenei. Acest fapt l-a determinat totuşi pe Mucha să depună un efort deosebit, revoluţionând designul afişelor.
Dimensiunile afişului erau limitate, funcţie de formatul presei care se folosea la cea vreme, de aceea artistul a executat afişul din două părţi înguste juxtapuse, formând împreună o siluetă suplă în poziţie verticală. „A realizat afişe de doi metri înălţime, destul de înalte pentru a echivala cu înălţimea unei persoane. Multe afişe ale lui Mucha erau puse la nivelul privirii. Astfel, mergând pe stradă, dădeai cu ochii de un afiş al său.”(1). Afişele lui Mucha au devenit obiecte de colecţie. Fanii, după ce erau expuse, şi le însuşeau dezlipindu-le de pe postamente. Însăşi Sarah Bernhardt era încântată de afişe, fiind redată aşa cum se vedea ea insăşi, suplă, tânără şi mai presus de toate uşor de remarcat. Mucha a fost astfel răsplătită de artistă cu un contract pentru cinci ani. Din acel moment, el i-a creat costumele, bijuteriile şi unele decoruri ale pieselor ei de teatru. Artista folosea afişele şi în turnee, ducându-i faima în America. Stilul afişelor, promovat de artişti ca Toulouse Lautrec, cu puţine linii şi culori contrastante, fusese înlocuit. Formele cursive şi amorfe au devenit marca „Mucha şi Art Nouveau”. Perfecţiunea stilului era impecabilă, unii critici numindu-l „stilul Mucha”. „Bărbatul nu există în Art Nouveau. Dacă există, este un «suport», e de cele mai multe ori în fundal. Art Nouveau se bazează pe femeie, deoarece ea are toate ingredientele necesare: profil, păr lung. Părul este cel care face femeia atrăgătoare şi frumoasă. Mucha, desigur, a folosit părul aproape însufleţindu-l. Şuviţele curg şi se întrepătrund, cuprind corpul în diferite unghiuri. Şuviţele devin libere pe afiş. Părul joacă un rol extrem de important. Pe atunci bărbaţii nu aveau păr lung, deci erau din start eliminaţi din peisaj.”(1). În timp ce publicul larg îl adora pe Mucha, criticii descriau cascadele de păr din afişele lui drept „macaroane”. „La urma urmei, afişul trebuie să atragă, iar femeile sale sunt, desigur, foarte atractive. Sunt sexy fără a fi vulgare. Ele sunt foarte atrăgătoare. Asta e menirea sfişului.”(Geraldine Mucha)(2).
După primul succes la Paris, Mucha a devenit răsfăţatul societăţii. Totuşi, era o relaţie superficială. După 20 de ani la Paris, timp în care a ieşit din anonimat, devenind cel mai mare grafician, încă tânjea după Cehia. La 46 de ani, s-a îndrăgostit de o studentă la Arte, Marie Chitylova. S-au căsătorit fără fast într-un sat de cehi pe meleagurile Franţei..
Electricitatea a dat tonul în Parisul lui Mucha la cumpăna dintre secole: luminile din Turnul Eiffel şi de la toate monumentele din Paris. Acesta fiind noul stil. Nici o idee nu părea imposibilă pe atunci. Se spune că dacă Mucha ar fi putut scurta Turnul Eiffel, turiştii ar putea să fotografieaze azi construcţia reprezentată grafic de Mucha, o clădire inspirată de forma celebrului turn parizian. Tot în această perioadă au apărut camera de filmat, automobile, dirijabile şi lifturi. Începea visul unei vieţi uşoare. Inovaţiile erau prezentate la Expoziţia Mondială. Printre acestea era şi banda rulantă electrică cu două viteze. „Era foarte avangardist dintr-o optică, şi, în acelaşi timp, exista din partea multora interesul pentru arta simbolistică, pentru pictura simbolistă, apoi pentru francmasonerie şi comunicarea cu morţii. Mucha era fascinat de ocultism.”(1). Mucha accepta toate aceste curente. A filmat, a devenit francmason şi a ţinut şedinţe de spiritism. El a fotografiat o femeie medium, în care intraseră spiritele morţilor, aceste imagini şi poziţii fiind ulterior folosite în multe desene. În lucrarea „Epopeea slavă”, regăsim aceste forme de expresie, dar într-un context îndepărtat de vibrantul Paris. Tabloul „Slavii şi glia lor” redă un cuplu de ţărani cu priviri speriate. În costumaţia lor albă, ei reprezintă pacea şi puritatea faţă de inamicii care avansează. Zeul păgân simbolizează puterea credinţei asupra armelor. Tabloul este o alegorie a asupririi slavilor. Arta populară slavă l-a influenţat pofund pe Mucha, fiind deja o sursă de inspiraţie pentru afişele sale. Studioul său de la Paris găzduia mereu conaţionali şi alţi artişti, printre care şi Paul Gauguin.
Mucha, cu imensul său talent avea să caute curând noi provocări. A decorat complet magazinul bijutierului Georges Fouquet, actualmente fiind în colecţia muzeului Carnavalet, nefiind expusă. De la fântâni la tapet, de la mozaic la sculpturi, chiar şi bijuterii, totul a fost creat de Mucha. Lunga colaborare dintre Fouquet şi Mucha a pornit de la brăţara-şarpe pe care Sarah Bernhardt a văzut-o pe afişul pentru „Medeea”. Ea a vrut să o poarte în public. Mucha a conceput-o, iar Fouquet a făurit-o. Dintre fanii „Mucha”, toţi au câte un calendar Mucha sau au văzut cel puţin unul, iar chiar dacă unii nu-i cunosc numele, i-au văzut lucrările. În atelierele de tatuaj din Berlin, Mucha e faimos. Faldurile, valurile şi şuviţele sale sunt potrivite pentru tatuaje. Mucha nu putea să prevadă că munca sa va fi folosită în acest mod, însă el a vrut un lucru: motivele sale să fie copiate, confirmând o afirmaţie a sa cum că arta nu trebuie separată de public şi că orice poate şi trebuie să se transforme în artă.
Cu „Documents decoratifs”, Mucha a creat o carte cu modele. „Documents Decoratifs” făcea arta accesibilă publicului larg, nu doar claselor privilegiate. „Din câte ştiu eu, este probabil prima biblie a designerilor. Exact asta era scopul ei. Toată lumea o putea cumpăra. Oferea oamenilor idei cum să-şi mobileze casele, având design de mobilă, covoare, de toate. Era la latitudinea fiecăruia să copieze întocmai modelul sau să ia doar un mic element şi să facă ceva pornind de acolo.”(John Mucha, fiul cel mare). Această atitudine a venit din obiectivul Art Nouveau de a combina cu arta toate faţetele vieţii de zi cu zi. Liniile sale clare inspirate din gravura lui Mucha, dau expresie diferitelor ornamente pe genţi de piele şi pe tablouri cu suport din piele.
La începutul anului 1900, în culmea succesului, Mucha are îndoieli. Până acum şi-a folosit energia la idealizarea femeii occidentale, dar sufletul său aparţinea poporului slav. El a văzut cum au trăit sub domnia austro-ungarilor sau sub ţarii ruşi. Conştiinţa sa patriotică l-a îndemnat să revină în patria cehă. Artistul se retrăsese din lumea colorată din afişele sale. După 20 de ani, a părăsit Parisul pentru totdeauna. A vrut să se dedice picturii, dorind să realizeze un tablou pentru poporul său. Dar pentru a face aceasta avea nevoie de bani. Sarah Bernhardt ştia cum şi unde putea să-i câştige.
În 1906, Mucha închide atelierul din Paris, şi, plin de optimism, s-a îmbarcat spre America. La New York, voia să câştige pictând portrete ale soţiilor milionarilor. „New York Dailz News” i-a dedicat o ediţie specială de şapte pagini. Datorită divei Sarah Bernhardt devine faimos în America, dar numai pentru afişele sale. Anticipatul succes ca portretist nu s-a materializat, ceea ce l-a determinat să caute o nouă sursă de venit. Întâlnirea lui Charles R. Crane, fiul unui industriaş american, s-a dovedit a fi de bun augur. Crane a călătorit în lume susţinând mişcările de eliberări naţionale. Ideea slavă l-a entuziasmat.
După ce s-a redresat financiar, Mucha a revenit în patria cehă. S-a stabilit în castelul Zbirov, în apropiere de Praga, însoţit de soţia sa, Maruska, şi de copiii, Jiri şi Jaroslava. Mucha a început imediat să lucreze la ciclul de picturi. Mucha şi Crane au hotărât să expună „Epopeea slavă” la Praga. Capitala cehă a acceptat cadoul şi condiţia construirii unei expoziţii potrivite. Acest lucru însă nu s-a întâmplat nici până în zilele noastre. Geraldine Mucha a văzut lucrarea la castelul Moravsky Krumlov, unde este expusă încă din 1963. Aceasta include 20 de picturi cu evenimente-cheie din istoria slavă. „Abolirea iobăgiei în Rusia”, „Tipărirea Bibliei Krallic la Ivancice”, „Ţarul bulgar Simeon”, „După bătălia de la Grunwald”, „Tinerii din Omladina zicând jurământul sub teiul slav”, „Întâlnirea de la Krizky”, „Ultimele zile ale lui Jan Amos Komensky”, „Apoteoza slavilor”. Tablourile au fost ascunse de nazişti în 1937 şi redescoperite de familia Mucha după 25 de ani. „Au fost făcute sul şi ascunse, iar asta cred că le-a salvat. La sfârşitul războiului, nimeni nu ştia unde sunt imensele tablouri şi abia spre sfârşitul anilor ’50 au apărut în acest castel. Imediat ce am aflat, am venit să vedem dacă este adevărat. Responsabil era un om scund, angajat al căilor ferate. Jiri, soţul meu, i-a explicat că acolo s-ar putea să fie un tablou. Au desfăcut unul dintre ele. Motivul pentru care îmi amintesc atât de bine a fost efectul asupra acelui om de rând. A rămas fără grai, pur şi simplu nu putea să creadă ce vede.”(2). Imensele suluri, mari precum velele unei corăbii, când au fost desfăşurate, erau aproape intacte. Unul dintre tablouri este dedicat oraşului natal, Ivancice, aflat aproape de locul unde sunt expuse, la Moravsky Krumlov. Prima traducere a Bibliei în cehă a fost făcută la Ivancice. Se spune că Mucha n-a uitat niciodată acest eveniment istoric. „A consultat istorici şi dicţionare. Căuta imediat tot ce nu ştia sau se consulta cu cineva. Era atât de atent la detaliile tuturor acestor picturi până la capăt şi era hotărât să le realizeze corect. De exemplu, nu găseşti nicio greşeală la costume, la arme, la mobile, chiar şi la broderii. A cercetat toată regiunea Balcanilor, care a devenit ulterior Iugoslavia. Făcea schiţe şi mergea pe jos sau pe măgar, sau cu orice mijloc disponibil, luându-şi aparatul cu el.”(2).
În călătoriile sale, Mucha a observat oamenii şi mediul, ca în Rusia spre exemplu. Aici, la începutul secolului XX, ideea de panslavism era populară printre slavii educaţi, occidentali şi americani. Panslavişti precum Ch. R. Crane şi Tomas G. Masatyk credeau că cultura slavă era superioară celei occidentale. Aceasta i-a dat imbold lui Mucha să picteze „Abolirea iobăgiei în Russia”. Analiştii afirmă că planul său era să fie un tablou cu o notă veselă, de sărbătoare, căci eliberarea lor avea valoare simbolică pentru posibila eliberare a tuturor popoarelor slave. Surpriza neplăcută a lui Mucha, a fost când a ajuns la Moscova într-o călătorie de studiu, în 1913, şi a descoperit o ţară înapoiată, plină de iobagi superstiţioşi. Atunci s-a decis să facă primele mici schiţe în acuarele şi guaşe ale scenei, pe care le-a transpus apoi pe uriaşele pânze. Mucha a scris într-o revistă de artă din Praga: „Procesul de compoziţie trebuie să aibă loc doar în imaginaţie. Apoi e necesar să armonizăm luminile şi umbrele şi să surprindem fiecare detaliu, chiar şi mişcarea unui deget.” Iar când a terminat lucrările i-a scris lui Crane în euforie: „Toată Praga e încântată şi caută o soluţie pentru a expune «Epopeea». Succesul este sigur.”
În 1910, Primăria din Praga trebuia decorată. Patriot consecvent, Mucha s-a oferit să facă întreaga lucrare gratuit, fapt ce a revoltat pe ceilalţi artişti. În cele din urmă, Mucha a putut decora doar sala primarului, celelalte încăperi fiind atribuite altor pictori cehi. „Când Alphonse Mucha s-a întors în ţara sa natală, avea o casă construită. Era o casă foarte frumoasă, unde am locuit şi eu când am venit. Toţi am locuit acolo: soţia lui, cumnata mea, toată lumea. Apoi comuniştii au rechitiţionat-o pentru un diplomat. Ne-am mutat. Faptul că aveam moştenirea de la Alphonse Mucha ne-a salvat în acel moment.”(2). Din anii ’50, familia Mucha a fost inamic al regimului şi persecutată. Guvernul nu a atacat direct lucrările internaţionale ale lui Mucha, dar socialiştii le considerau decadente şi burgheze, de neexpus.
Mucha şi-a exprimat mulţi ani dubiile şi trăirile în pasteluri. Acestea nu au fost expuse, decât abia în 1994 la o expoziţie, în premieră. Dacă artistul ar fi expus aceste pasteluri în 1900, cu certitudine că ar fi fost considerat avangardist. Însă Mucha căuta o formă de expresie inechivocă, de aceea nu avea încredere în forţa de expresie a acestor pasteluri. Astăzi, pastelurile sunt expuse în galerii din întreaga lume. În timpul Războiului Rece, afişele erau solicitate de muzee occidentale, dar nu stătea în putinţa familei Mucha de a transporta lucrările.
„Pe lângă alte surse de inspiraţie, Alphonse a fost influenţat în cariera sa de francmasonerie. A devenit mason când a intrat într-o lojă masonică în anii 1890, pe vremea când era artist grafician la Paris, obţinând cel mai înalt grad la o lojă masonică din Cehoslovacia.”(Ronald F. Lipp, jurnalist)(3). Simboluri francmasonice se regăsesc în operele lui Mucha. El era convins că simbolurile influenţează privitorul şi că popoarele slave reacţionau puternic la simboluri. Tablourile au fost împărţite pe patru teme: cultură, alegorie, religie şi armată. Scenele de luptă sunt înfăţişate înaite de bătălie, sau după bătălie. Pe tablourile uriaşe se poate vedea că imaginea măcelului era contrară viziunii umaniste a lui Mucha. Deşi pe pânze sunt redate scene relativ dezgustătoare, ansamblul are un anume iz contemplativ, ca şi cum artistul ar fi dorit să medităm la consecinţele războiului.
În 1918, după Primul Război Mondial, scopul comun urmărit de Mucha, Masaryk şi Crane a fost atins: independenţa faţă de imperiul Austro-Ungar. Masaryk a devenit preşedintele noii Republici Cehoslovace, Mucha a creat mărci poştale şi bancnote, iar fiica lui Crane a pozat pentru acestea. În 1928, „Epopeea slavă” a fost prezentată la Palatul Industrial de la Expoziţia din Praga şi expusă temporar. În zilele noastre se plănueşte o expoziţie cu caracter permanent aici.
Naţionalismul din picturile lui Mucha nu interesa pe poporul american. Ei nu priveau lucrările sale decât ca pe lucrări de artă. În 1921, cinci tablouri ale sale au fost expuse în Brooklyn Museum. „Expoziţia în sine a fost ceva extraordinar, deoarece, în 1921, Art Nouveau cu care Mucha era mereu asociat, era mai mult decât de domeniul trecutului, însă succesul expoziţiei a depăşit aşteptările oricui. 600.000 de persoane au fost prezente. Cronicile experţilor din America erau strălucite, devenind aproape jenante.”(3). În Cehoslovacia, doar cei de la Moravsky Krumlov, interesaţi direct, au conservat tablourile şi le-au expus de-a lungul deceniilor. Interesul internaţional este în creştere, totuşi. Japonezii sunt fani ai lui Mucha de multă vreme şi îşi manifestă aprecierea faţă de creaţia lui Mucha. Există, de asemenea, cereri oficiale din Franţa şi Rotterdam în vederea împrumutării tablourilor pentru a fi expuse publicului, dar Praga răspunde greu acestei cereri. Există o temere cu privire la expunerea operei lui Mucha. Comunitatea internaţională insistă însă ca întreaga creaţie plastică a lui Alphonse Mucha să fie cunoscută, deoarece „când zeii se răzvrătesc, mântuirea se află în artă”(3).

Constantin Enianu

Lasă un răspuns