«

»

Trandafirul albastru sau Despre o anumită tristeţe

 

Nimic nou sub soare. Cu titlul aproape banal Trandafirul albastru”, pe care-l întâlneşti pe coperţile unor cărţi de poezie sau de proză scurtă, în articolele horticultorilor interesaţi de cultivarea a­ces­­tui soi de trandafir şi pe pânzele unor pictori,  car­tea lui Virgil Răzeşu nu promite prea mult.

Este însă suficient să o răsfoieşti, pentru ca în­dem­nul de a nu o lăsa din mână să nu-ţi dea pace, să sfâr­şeşti prin a o citi şi – poate lucrul cel mai impor­tant – să-ţi pară bine că n-ai aban­do­nat-o. Ba să-ţi pro­pui să reiei lectura mai pe îndelete, pentru plăcerea şi bucuria ei.

Nu, nu este o exagerare. De altfel, cu ocazia lan­sării cărţii, autorul ne-a mărturisit că deşi au puţine săptămâni de la ieşirea din ti­po­grafie, a fost asaltat de mesajele de apreciere ale cititorilor săi, cele mai mul­te considerând-o cea mai reuşită scriere a lui, opinie pe care autorul n-o respinge. Un prim tiraj a fost epu­izat dar, sigur, nu e vorba de zeci de mii de exemplare şi cititori, fiindcă îşi cunoaşte lungul nasului şi nu se consideră nici Cărtărescu, nici Co­elho.

Dacă este însă să amintesc plângerile autorului, acestea privesc mai ales dificul­tăţile de a accede la revi­ste­le literare de prestigiu şi cu atât mai puţin la critica profesionistă, de substanţă, capabilă de a se pronunţa asupra u­nei scrieri. Din păcate, dacă nu eşti un nume so­nor şi nu faci parte dintre preferaţi, nu ai o recomandare beton şi nu ajungi la cunoscuta reci­pro­citate : „eu îţi scriu o cronică trăs­net … tu-mi scrii una şi mai şi”, speranţele sunt aproape nule.

Dar, de fapt, ce este sau de ce am simţit nevoia să scriu despre „Trandafir …”, nu în postura de specialist – Doamne păzeşte – ci numai de cititor ?

De la început trebuie spus că scrierea este greu de codificat. Nu se încadrează în tiparele o­biş­nu­ite, pare, sau chiar este, o parte din viaţa noastră a tuturor, şi numai printr-un joc al în­tâm­plării, condeiul care s-a încumetat să o aşterne pe hârtie aparţine amintitului autor. Rareori mi s-a întâmplat să re­gă­sesc într-o singură carte atâtea situaţii de viaţă pe care şi eu şi apro­pi­aţi mei le-am trăit ori le-am cunoscut. Departe de orice nuanţă de virtual sau de ficţiune, au­ten­ticul este la el acasă, atinge limitele posibile şi estompează orice nuanţă biografică. Per­cep­ţia revine sufle­tului, prin excelenţă, pentru bunul motiv că aproape din fie­ca­re capitol răzbate iubirea şi omenescul, sub toate formele lor.

Cartea este, fără îndoială, o splendidă evocare a suferinţelor, mizeriilor şi a încercărilor de supra­vie­ţuire din închisorile comuniste, dar şi un remember al racilelor unei societăţi alienate, al unui regim des­potic şi inuman, al urmelor adânci lăsate în suflete şi societate, manifestate tardiv, când nimic nu se mai poate îndrepta, când ne­mer­­nicii care le-au făcut posibile îşi rumegă agoniseala şi recom­pensele zoioase, convinşi că au acţionat la or­din şi că şi-au făcut datoria şi numai datoria, dacă nu cumva au devenit persoane publice care nu mai pri­didesc să ne ofere lecţii de morală sau prosperi oameni de afaceri ori miliardari de carton, care suduie din toţi bo­jo­cii fostul regim care i-a hrănit şi i-a pus în frunte.

Acţiunea întregii scrieri are în vedere existenţa a două personaje, apropiate autorului, care cu­nosc, abia la finalul vieţilor lor irosite şi batjocorite, aceeaşi soartă, sunt doborâte de o suferinţă comună, pen­tru care nu li se poa­te imputa nimic, dar pe care o acceptă cu demnitate. Fiecare dintre ele evoluează con­form propriilor perso­na­li­tăţi şi structuri interioare, dar ilustrează aceeaşi textură şi tărie omenească, morală, capabilă de resemnare şi iertare.

Mă opresc asupra unui moment din geneza cărţii, mărturisit de autor cu meşteşug aparte, pe care mă bucuram că-l voi regăsi între paginile cărţii. Abia după ce am citit-o, mi-am dat seama că era o interpretare de moment, care ar fi fost păcat să nu fie amintit. Când autorul i-a cerut fiului său, trăitor în Ca­nada, să-i realizeze – ca de fie­care dată – coperta cărţii, i-a indicat ca pe ea să figureze, negreşit, un trandafir albastru, nu prea sofisticat, dar şi o reţea, pe alocuri zdrenţuită, ruptă, su­gestivă pentru o anumită suferinţă, evocată de text. În prima variantă, reţeaua era schiţată, întreruptă de braţele unui foarfece. Nu a acceptat-o, fiindcă simbolul uneltei tăietoare presupunea o in­ter­­ven­ţie activă, voluntară, care lip­seşte din geneza stării în discuţie. Ia când, după alte variante propuse au ajuns la cea finală, îna­inte de a o trimite la tipografie, scriitorul şi-a întrebat feciorul dacă ansam­blul nu i se părea cam … ne­gu­ros, întunecat.

Răspunsul fiului l-a siderat : „Tată, cum ar putea să arate coperta unui asemenea con­ţinut ?”. Ui­mi­tor ! Autorul, om în toată firea, şi-a dat seama de adevăr şi s-a întrebat : „oare ce-am scris ? Ce vor simţi cititorii ? Cum vor primi o ase­menea carte ?”. Abia după multe frământări a fost conştient că, de fapt, „Trandafirul…” lui este, de fapt … o carte tristă. Şi a în­ţeles că nu e o tristeţe din aceea încrâncenată, îndârjită, care te îndeamnă să nu mai vrei, să nu mai ştii, să nu-ţi mai placă nimic, să te rupi de toată lumea, convins că nimeni nu te în­ţe­le­ge şi să ceri să fii lăsat în pace cu tristeţea ta cu tot. Şi atunci ? Da, era o tristeţe … duioasă, catifelată, pe care pot înflori trăiri nobile, care pot îndulci suferinţe şi dureri. Şi cum copilăria este tărâmul fără egal, prin care am trecut cu toţii şi pe care îl evocăm cu nespusă nostalgie, autorul a apelat la ea – întâmplător sau cu har de condeier, cine ar putea să spună ? – ca la un o­gor fermecat, pe care a făcut să răsară un mănunchi de flori gingaşe, adevărate bijuterii sti­lis­tice, care nu te pot lăsa indiferent.

Închei cu evocarea ultimului capitol, deasupra tuturor celorlalte, uluitor, apoteotic, care conferă esen­ţă şi vibraţie întregului. Acolo se desăvârşeşte conceptul deţinutului politic şi con­diţia esenţială de supra­vie­ţu­i­re, născute din durere şi umilinţă, prin „moartea de dinainte de moarte”. Ea îi învăţa pe întemniţaţi să-şi înfrunte şi să-şi sfideze călăii, socotindu-se morţi, îna­inte de a fi murit cu adevărat. Cine reuşea nu mai simţea „nici bătaia pe care ticălosul de gardian ţi-o administrează, fiindcă morţii nu simt ; nu simţi nici foamea sau setea, pentru că morţii nu mănâncă şi nu beau ; nu mai poţi plânge, pentru că nimeni n-a văzut mort înlăcrimat ; nu-ţi mai poate fi dor de mamă, de nevastă sau de copil … Durere ? Suferinţă ? Mofturi !”, aşa cum ne spune Ma­tei, personajul principal al cărţii.

Nu mă feresc să afirm că scrierea lui Virgil Răzeşu ar putea fi un bestseller, o carte a anului sau, ori­cum, o carte ieşită din comun, dacă meandrele sorţii ar aduce-o în lumina criticii de esenţă, aşa cum i-o dorim.

 

Simona Brânzei – Piatra Neamţ

 

Virgil.Răzeşu,

Lasă un răspuns