«

»

Ștefan Dumitrescu – Cronică la volumul ,,Însemnele nopții” de Adrian Erbiceanu

Insemnele nopţii - Adrian ERBICENU

Există cărți pe care le-ai ține ca pe un buchet de flori în glastră, ca să le miroși, ca să le pipăi, ca să le privești pentru că îți încântă ochiul și sufletul, ca să le citești poemele iar și iar, și cu fiecare lectură să vezi că poemul deschide o falie către straturile profunde, filozofice ale logosului. O carte pe care o iubești pentru limpezimea și claritatea ei de cristal, dar și pentru povestea de dragoste, de viață, de moarte pe care o conține în substanța ei. O asemenea carte de poezie este volumul domnului Adrian Erbiceanu, român stabilit în Canada, unde a pus, împreună cu scriitorul Ionuț Caragea, bazele unei reviste de cultură românești on-line și  Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (ASLRQ), intitulat Însemnele nopții, apărut la editura Anamarol, condusă de minunatul editor care este doamna Elena Rodica Lupu, într-un format grafic foarte frumos.
Am lecturat volumul de sonete ca să-l recenzez, mărturisim, dar după prima lectură am simțit nevoia unei a doua lecturi, apoi pentru bucuria sufletului am păstrat cartea pe noptieră ca să citesc din ea când am timp liber. După ce l-am cunoscut pe poetul Adrian Erbiceanu citindu-i volumul în care reinterpreta, în versuri, basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, am trăit o stare de comunicare și empatie profundă cu dânsul. O carte importantă în poezia românească modernă, o carte care va rămâne, pentru că dă expresie proiecțiilor profunde ale subconștientului și ale mitului românesc, dar și pentru că este scrisă cu un talent extraordinar.
Pe lângă dimensiunea filozofică a cărții, plină de izvoare care mustesc din adânc, nu am putut să nu admir talentul de versificator al poetului Adrian Erbiceanu. Eminescu și Coșbuc în secolul XIX, Arghezi și Păunescu în secolul XX au avut la noi acest instinct al rimei, care sună ca surata de dinaintea ei, dar vine și surprinzător, cu un plus de irizări semantice, care pot răsturna viziunea întregii strofe.
Ei bine, dl Adrian Erbiceanu a fost hărăzit de Domnul cu acest instinct al rimei și al versului, cu acea știință a zidarului care pune la sfârșit de rând cărămida cea mi bună, cea mai frumoasă, care poate să dea strălucire și sens întregii strofe și întregului poem. Iată cât de frumos potrivește poetul Adrian Erbiceanu cuvintele în acest Sonet:

Risipitor ca tot ce stă sub soare,
Ni-e tihna tot mai prinsă în arsură,
Un zbor de ne-ncetată aventură,
Un vis în vis; o tainică chemare.

De câte ori, încinși de-alergătură,
Ne revoltăm, cuprinși de-nfiorare,
La văzul bărcii – prag către uitare –
C-un ban, zălog, ca ultimă procură,

Zadarnic invocăm străvechea Lege,
Anume ziduită în cofrete,
Să n-o mai poată nimeni s-o dezlege.

Dar când simțim chemarea de „pecete”,
E timpul copt de a ne reculege
Și de-a ne răzbuna scriind Sonete!” (Sonetul, pag 7-8)

 

Însemnele nopții este o carte de sonete, sonetul fiind piatra de încercare pentru poeții dăruiți de Domnu cu har dar și cu arta bijutierului care se învață în ani, și care cere ucenicie riguroasă. Au dreptate criticii care spun că dacă vrem să știm valoarea unui poet și dacă va rămâne sau nu în literatură trebuie să-l vedem în poezia clasică, în rigoarea și știința construirii poemului clasic. Cu atât mai mult adevărul acesta este valabil în cazul sonetului, care cere pe lângă fiorul poetic, și setea de perfecțiune, răbdarea bijutierului care șlefuiește piatra până când devine bijuterie.
Sonetul citit mai sus deschide volumul Însemnele nopții, și așa cum vedem este cel ce îl pregătește pe lector despre viitoarea aventură a lecturii, a întâlnirii cu poetul, vorbindu-i despre vremea care vine când odată cu apropierea senectuții:

Risipitori, ca tot ce stă sub soare,
Ni-e tihna tot mai prinsă în arsură,
Un zbor de ne-ncetată aventură,
Un vis în vis; o tainică chemare”.

Pe lângă muzicalitatea poemului dată de ritm, dar și de substanța și culoarea cuvintelor nu putem să nu sesizăm adâncimea filozofică a observație, suntem risipitori pe lumea aceasta ca tot ce stă sub soare și, deși este vremea tihnei, trăim înlăuntrul unei ”arderi”, când spiritul, deși ar trebui să se odihnească, simte în el chemarea zborului (către unde ? către absolut, către eternitate) ca apoi ideea versului să coboare brusc în motivul epico-filozofic, întâlnit la marii scriitori, prin care încercăm să înțelegem viața, care nu este decât un vis în interiorul altui vis mai mare, nesfârșit, în care trăim cu toții cei care ne naștem pe acest pământ. Și gândul te duce mai departe, mai adânc, întrebarea care vine acum născută de mintea noastră neostoită, oare nu cumva visul acesta mai mare în care trăiește viața noastră ce este un vis, este visul lui Dumnezeu? Ajunși în această zariște luminoasă dar și misterioasă simți cum poemul a căpătat pe nesimțite o profunzime care te tulbură.
Vedem astfel cum dl Adrian Erbiceanu este și un poet talentat dar și un poet cu deschideri către misterul adânc al vieții. Lucrul acesta ni-l spune și mai bine cea de a doua strofă a Sonetului, în care este vorba de luntrea lui Charon, care ne trece Stixul, prag către uitare – „C-un ban, zălog, ca ultimă procură,”. Vedem așadar cum sonetul devine unul filozofic, în care poetul vorbește de vechea Lege menită să n-o mai poată nimeni s-o dezlege, dar și de acel moment al ”coacerii minții și sufletului nostru”, acum către senectute, când spiritul a trecut de pragurile de sus ale evoluției lui. Acum este momentul să răspundem chemării de ”pecete”, e timpul copt al reculegerii, al limpezirii sevelor și tânjirilor din noi, când suntem pregătiți și deschiși „răzbunării”. Cuvântul acesta este cheia sonetului, și în contextul versului el capătă o alte conotație decât banala răzbunare, el capătă un sens superior, de dăruire, de înălțare.
Nu putem să nu observăm cuvântul frumos, pe care noi nu l-am mai auzit, „ziduim” cu care poetul îmbogățește familia de cuvinte care pleacă de la verbul a zidi… Nu este istoria o ziduire care crește cărămidă cu cărămidă, an cu an, secol cu secol, nu este viața o continuă zidire dar și ziduire a faptelor noastre într-o ființă vie, nu este lumea o zidire dar și o ziduire, integrare într-un zid, din ființele care am existat și existăm ?
Frumoasă interpretare am spune, dacă nu am ști că cel care ne-a îmbiat și ne-a deschis porțile pentru a pătrunde în profunzimea înțelesurilor sonetului a fost chiar poetul, autorul lui.
Așa sunt toate sonetele cărții, frumoase, perfecte, cu linii șlefuite de chihlimbar, surprinzătoare, profunde, construite din viraje în profunzimi nebănuit și de zboruri ale gândului în slăvile spiritului. Ca acest poem:

Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ținându-te cu mâinile amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilență, nouă.

C-un simț arid, avid cerșeam să plouă,
Conturul ud – abisuri sculpturale –
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nțelenească-n lumi atemporale.

Stârneai un vânt cu tonuri de furtună,
Predominant adus la exaltare
De muta, implacabila chemare…

La baza scării, gânduri când se-adună,
Privirea ta căzu, inoportună:
La ce te-aștepți ? Nimic nu-i nou sub soare !”

Am admirat tot un poem frumos, construit din linii subțiri și calde, învăluite în culori gingașe pline de nostalgia vieții, în care este vorba tot despre ființa noastră și despre viața pe care o urcăm în scări spirale, ținându-ne cu mâinile amândouă de viață, de speranța zilei de mâine, de setea noastră de a trăi. Cu sufletul uscat de pustietatea vieții cerșim ploaia plină de hrană și de prospețime, dorim conturul ud al viselor noastre. Și când ajungem în piscul scării și privim la baza ei ce vedem ? Că nimic nu-i nou sub soare… Frumoasă viziune, parabolă și definiție a vieții. Așa este, căutăm și ne căutăm toată viața, alergăm de la o zare la alte trecând prin tot felul de încercări și pericole, chinuiți de aspirații și vise, căutăm și nu știm ce căutăm (poate ne căutăm pe noi, poate îl căutăm pe Dumnezeu!) și la sfârșitul vieții constatăm că nu-i nimic nou sub soare. Au spus-o și Shakespeare și Eminescu în Glossa, dar nu putem să nu observăm că acest adevăr dl Adrian Erbiceanu ni-l spune frumos și altfel, ni-l spune îmbrăcându-l în frumusețea de cleștar a Sonetului.
Sonetele poetului Erbiceanu ne spun folosind în loc de propoziții construcțiile superbe, fine, armonioase și muzicale ale Sonetului, povestea frumoasă și tristă, și melancolică a trecerii omului prin această lume, ne vorbesc despre elanurile minții și ale sufletului, despre volutele căutării, ale aventurii spirtului uman în această Vale a Plângerii, despre oboseli și despre euforii astrale, despre vremea ajungerii la capăt și a meditației, ca-n acest poem bijuterie:

Moto: „Cu ochi de somn aș reciti o carte”. Constanța Buzea
Curg toamnele cum vinu-n oale sparte,
Cu izul lor de fum înăbușit…
Antecedent de nedestăinuit
În ascensiunea care ne împarte.

Cad zilele prin ele încleștate,
Victime într-un plan prestabilit,
Dovadă clară că ne-am zălogit
Și că plutim în contiguitate.

Visând miraculoase, noi puteri,
Ne ținem strâns, cu mâna, să ne ardă,
Prin reflectări, dorințele de ieri.

Și rătăciți în golul ce-l croim,
Ne-nvăluie lumina revanșardă,
Punând un punct la cartea ce-o citim”. (Reflecție târzie, pag 102-103)

Viața văzută ca o carte pe care o citim când ajungem în piscul aventurii spiritului în lume. Viața văzut ca vis. Viața văzută ca zbor, ca plutire, ca alunecare, ca rătăcire, ca prăbușire în gol. Frumoasă este meditația asupra vieții, frumoasă și plină de melancolie și de dor este povestea vieții și a ființei umane rătăcită în lumea acesta, pe care ne-o spune atât de frumos poetul Adrian Erbiceanu în superba lui carte de Sonete Însemnele nopții.
După lectura cărții suntem parcă mai puri, mai profunzi, mai iubitori de poezie și de acea muzică înaltă a firii! Prin această carte de poeme dl Adrian Erbiceanu nu își îmbogățește numai opera, de acum o operă de valoare în poezia românească, dar îmbogățește însuși Sonetul românesc, ocupându-și un loc meritat în rândul celor mai buni sonetiști români. Nu putem să încheiem fără să lăudăm încântați ilustrațiile coperților și ilustrațiile interioare ale volumului care comunică în modul cel mai fertil cu sonetele, ilustrații semnate de artista plastică Raluca Pilat. Și nu putem să încheiem fără să-l felicităm pe autor și pe toți cei care au contribuit la nașterea acestei cărți în poezia românească.

27. 06. 2016
Ștefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

*autorul roagă specificare sursei la share sau  apariţii tipărite

Lasă un răspuns