«

»

Alexandru Spătaru: versuri

Dezvăluiri

Cine a spus că
pietrele şi unda gravitaţională
sunt insensibile la
spaimele, durerile ce le-nconjoară,
că sunt alcătuiri inerte,
lipsite de simţiri elementare?

Nevolnicul bătrân căzuse
şi aştepta acum, cu amară resemnare,
enorma piatră, ce se îndrepta spre el,
să îl strivească.

A fost nevoie doar
de-o convorbire de câteva
cuvinte în graiul inimilor
din cel mai dinlăuntru al lor,
şi unda gravitaţională s-a oprit,
piatra mai mult nu s-a mişcat.
Bătrânul, eliberat de grea povară,
s-a ridicat din drum şi,
apropiindu-se de piatră,
a îmbrăţişat-o, sărutându-i tălpile
– ce nu l-au mai călcat,
şi-a mângâiat-o tandru
pe blânda şi inofensiva greutate.

Câteva clipe a văzut
cu ochii inimii din cel
mai dinlăuntru al său cum
Cerul s-a deschis şi pe Pământ
s-a pogorât, în val imaculat, jur împrejur,
direct de la izvor, iubirea.

S-au dat în lături
materiile, energiile comune,
profane, cu plus şi minus,
şi găurile negre s-au închis,
toate vibraţiilele bizare,
cu pretenţii de lumini s-au stins.
Nu mai era loc decât
pentru substanţa sacră
a construcţiei sublime, răspândită
cu divină generozitate în eternul Tot.

Câteva clipe doar…
Păcat…

Lasă un răspuns