«

»

Mihai Merticaru – versuri

Mihai MerticaruVIAŢĂ BEATĂ

Viaţă beată,spectacol de circ banal,
Decor fastuos de carton colorat,
Oroare călătoare pe drum barat,
Umbră deghizată căzută sub val,

Derizoriul cu păcatul împăcat,
Zădărnicie cu deznodământ fatal,
Haină veche cumpărată de la telal,
Visul ultragiat,mereu amânat.

Între răsărit şi apus o pată
De ziuă,o luminiscenţă disperată,
O floare scuturată de agată.

În sol seminţele nu mai încolţesc,
Până şi iluziile putrezesc,
Angoasele-s de un firesc nefiresc.

O SCÂNTEIE

Când îngândurarea de tine s-agaţă,
Prin jarul stins al vechilor ispite,
Vezi anii cum s-au scurs pe nesimţite
Şi-ai rămas numai cu tine faţă-n faţă

Şi cu frumoase amintiri, pasămite,
Întinse ca mărgelele pe aţă.
Simţi că vine-o doamnă-n negru, o hoaţă,
Care, cu tine, -ar vrea să se mărite.

Amare reproşuri îţi dau târcoale,
Din atâtea visuri rămas-au crâmpeie
Ce-ţi redau întreg trecutul tale quale,

Răpindu-ţi două puncte cardinale.
În momentul când cercul se încheie,
Constaţi spăşit că viaţa-i o scânteie.

AZUR ŞI TINĂ

Dintr-un cuvânt pornesc în lume toate,
Într-o cifră Universul s-ascunde,
Veşnicia se scurge din secunde,
Parte fără întreg nu se poate.

Atom şi cosmos,gândirea pătrunde,
Lumină din beznă,creierul scoate,
Chiar dacă savantul e rupt în coate.
Raţiunea e prezentă oriunde.

Totuşi,de unde atâta bezmeticie,
Pentru tinichea şi nimicnicie,
Pentru universul din colivie,

Pentru orizonturile opace?
De ce nu vine omul mai încoace?
Ce face-acolo-n umbră,ce tot coace?

ÎNCRÂNCENARE

Trei munţi de disperare porţi în spate,
De ani n-ai mai văzut o sărbătoare,
Te-asemeni unei stele căzătoare
Undeva, în neagra pustietate,

Fără lună, fără rază de soare,
Rob pe veci al timpurilor ingrate,
Dependent de imposibilitate,
Condamnat să înveţi doar cum se moare.

Un ochi îţi clipeşte stins spre apus
Şi totuşi nu te laşi bătut de soartă,
Urci pe agresta Golgotă tot mai sus,

Vrând să reeditezi urcuşul lui Iisus,
Şi nu te vei opri la nicio poartă
Până nu vei vedea că moartea-i moartă.

ACUZĂ

Pe unde-ai dispărut, dulce minune,
Cu tot cu tinereţea mea întreagă?
Inima-mi nu poate să înţeleagă
Cum de nu mai ard ochi-ţi de cărbune.

Basmul nostru oare cine-l mai dezleagă?
Nicio streină gură nu-l mai spune,
Nimeni în toată lumea asta nu ne
Mai cheamă, nimic nu ne mai leagă.

Din anii duşi de-a pururi, ce-a mai rămas?
O sete amară şi-un jar sub spuză,
Singurătatea şi dorul de pripas,

Regretul ce-mi măsoară fiecare pas.
Sub cerul trist, o pasăre ursuză
Croncăneşte negru şi tot acuză.

Lasă un răspuns