«

»

Gabriel Stănciulescu – versuri

Gabriel Stanciulescu

Tumultul lianelor

Declin, familii răvășite,
Doi “refugiați” cu acte scrise,
Pășeau pe drumuri părăsite,
cerând favoare de la vise…

Purtam speranțele la mine,
Doream să nu se mai repete
Blestemul răilor, ce vine,
cu suferință și regrete.

Aproape cred că aș fi sărit
la orice doamnă-n brațe,
Destinul însă m-a ferit
de-o falsă fascinație.

Obositoare zile tulburi,
trăite-n agonie,
S-a întâmplat în multe rânduri
să cred că e vecie…

Simțeam că totul e pierdut,
Și c-am visat frumos,
Nu-nțelegeam de ce-am trecut
ștacheta mult prea jos.

Nu se-ntâmpla ce am visat,
Erau persoane între noi
ce deranjau neîncetat,
Știam că sunt pe locul doi.

Tumult, confuze sentimente,
trăiri intense în amor,
Dorințe, multe desuete,
Vedeam că sunt un amator.

Simțeam ceva ce mă-mpresoară,
Îmbrățișări de amazoane,
Pe trupul meu, întâia oară
se încolăceau liane.

Zburdam cu sufletul și ființa,
Deși pierdeam din crezul meu,
Nu stăpâneam deloc dorința,
Ce își dorea mereu, mereu…

Au fost momente unicat,
O școală pentru mine,
Păcat, atunci când e păcat
păcat, când sunt suspine.

Păcat că i-am dezamăgit,
Pe cei ce ne iubeau,
Ne-au sfătuit, pân’ la sfârșit
Ades se enervau…

Prea mult ar fi să-i acuzăm ,
Pe cei ce ne-au vrut bine,
Dar, din greșeli, noi învățăm
că viața ne aparține.

Am încercat să te conving
ca doare suferința,
Că nu doar eu pot să înving
și-n prag e…consecința.

Ai fost mereu o luptătoare,
ai obținut ce ți-ai dorit,
Dar vine “viața” următoare
când toți plecăm cu ce-am venit !

Lasă un răspuns