«

»

Spre ce ne îndreptăm?

Dacă viața omenească presupune cu necesitate mișcare, trudă, suferință și iluzia fericirii, nu-i mai puțin adevărat că civilizația constituie unitatea de măsură a evoluției omului, mai exact a societăților înjghebate de acesta în decursul istoriei sale, și că prin civilizație trebuie să înțelegem amarnica străduință de împăcare a tendințelor diametral opuse: confortul și comoditatea cu deliciile călătoriilor tot mai nesigure, relativa liniște de acasă cu absoluta neliniște din cetate, grija obsesivă față de sine cu totala nepăsare față de ce-i în afara lui (trebuințele semenilor, agresivitatea mașinismului, cercul vicios al poluării), sfidătoarea opulență exterioară cu catastrofala sărăcie lăuntrică, sila de efort fizic cu eforturile depuse ca să poată beneficia de cele mai rapide mijloace de deplasare și comunicare.
Indiscutabil că prețul plătit de omenire pentru sporul civilizației, o civilizație a zilelor noastre aidoma unei mașini care coboară fără frâne panta pieptișă a unui munte, este în directă și inseparabilă legătură cu „binefacerile” acesteia: mai multă sărăcie, foamete și suferință într-o lume în care la propriu tot omul se sufocă de minciună și ipocrizie și tot ce-i viu de noxe și gunoaie; tot mai mulți decedați de cancer, diabet și boli cardiovasculare, cu toate astea numărul lor fiind mult sub enormul tribut perceput de conflictele armate, actele teroriste și accidentele de circulație, îndeosebi de accidentele pe șosele și autostrăzi; din ce în ce mai puțini oameni înțelepți și de omenie, acum când populația globului a trecut de șapte miliarde și când păpușarii planetari urmăresc ca prin războaie, uzură psihică, alimente intens chimizate și medicamente contrafăcute să o reducă la cel mult două miliarde, o masă mult mai lesne se supravegheat, dresat și hrănit…

În aceste condiții de-a binelea alarmante, întrebarea „Spre ce ne îndreptăm?” nu-i deloc nouă, ci cel mult mai frecventă și mai insistentă ca înainte. Din tratatul Destinul omenirii, aflăm de la P.P.Negulescu că unii învățați din perioada interbelică erau serios preocupați să răspundă riguros și convingător la această neliniștitoare chestiune.
Astfel, dacă Charles Nicolle, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1928, oferă al sfârșitul cărții sale Biologia invenției „un tablou general a ceea ce ar putea să devină omenirea” (prin mecanizare și depersonalizare se va ajunge la stabilizarea biologică și deplina uniformizare psihologică), în cartea Agonia unei lumi, cugetătorul german Ludwig Bauer completează tabloul de mai sus cu „procesul de dizolvare a individualității” („mașinismul pune necontenit pe om în acele situații în care își pierde sentimentul individualității”) și cu imaginea omului „integrat în masă”.
Vasăzică, dacă în lumea noastră de până acum, fiecare om își avea particularitatea lui (gândire proprie, nevoia de libertate, drumul în viață) și dacă „structura socială a lumii de până acum răspundea acestor năzuințe individualiste”, iată că, în comparație cu omul din Evul Mediu, care – „integrat în Dumnezeu” – „fugea de lume ca să ajungă în cer”, omul modern „fuge de lume ca să se piardă în masă”. Dar, adaugă îndată L. Bauer, „și unul și altul fug de ei înșiși, de libertatea lor, de dreptul de a dispune de persoana lor, de tot ce este unic și esențial în om”.
De unde concluzia deloc încurajatoare a filosofului german vizavi de viitorul omenirii: Întrucât ne așteaptă vremuri în care „lucrurile cele mai absurde vor fi posibile” și „ideile cele mai contradictorii vor părea verosimile”, epoca de mâine „nu va mai fi a personalităților, ci a gloatelor”!
Concluzia lui Bauer dobândește un apreciabil spor de raționalitate pe linia avertismentului cu sprijinul venit din următoarele direcții:
1)Ea continuă formidabilele afirmații ale lui Gustave Le Bon din 1895, an în care apare prima ediție a celebrei lucrări Psihologia maselor: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituită activității conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii actuale”;
2)Hermann von Keyserling va întări concluzia compatriotului său cu tranșanta afirmație despre globalismul politicii: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca și cel rusesc”.
N.B. Pentru inalterabila lor actualitate, merită citate și ca atare apreciate judecățile lui Gustave Le Bon despre evoluție, popoare și mulțimi (Psihologia maselor, Cartea a II-a, Capitolul II): „Marele factor al evoluției popoarelor nu a fost niciodată adevărul, ci eroarea”. Și puțin mai departe: „Mulțimile nu au fost niciodată însetate de adevăr (…) Cine știe să le iluzioneze este cu ușurință stăpânul lor; cine încearcă să le deziluzioneze este întotdeauna victima lor”.

Sighetu Marmației, George PETROVAI
18 iulie 2016

Lasă un răspuns