«

»

Istorie şi destin

Orientul Apropiat

Orientul Mijlociu oferă lumii o fracţiune dintr-un interval uriaş în care au apărut şi au dispărut imperii şi au trăit milioane de oameni, el regăsindu-se astăzi, în mijlocul istoriei, istorie marcată de lupte interminabile. Străvechiul proverb conform căruia cei care îşi uită istoria, sunt victimele recurenţei ei, în această zonă geografică are altă conotaţie, observată şi de producătorul Mark Brightman, într-un documentar de televiziune din care vom consemna şi noi în cele ce urmează : istoria Orientului Mijlociu se repetă fiindcă e mereu în memorie. În centrul istoriei Orientului Mijlociu din secolul 20 se află căutarea destinului a două popoare: cel evreu, care nutreşte un stat naţional, unde să trăiască liber şi destinul arab care îşi caută identitatea, independenţa şi naţionalitatea. În centrul acestui spaţiu geografic, se află oraşul străvechi Ierusalim, oraş sacru pentru trei mari credinţe: creştinismul, iudaismul şi islamismul. Veacuri întregi s-au dus lupte pentru stăpânirea acestui oraş, iar revendicarea acestuia rămâne un reper al identităţii popoarelor din zonă.
„În secolul 20, semnificaţia spirituală a Ierusalimului a rămas la acelaşi nivel. Chiar şi în lumea laică, importanţa istorică a oraşului l-a făcut să rămână un simbol afectiv, un fetiş, o obsesie. Pierderea credinţei care-i făcea odinioară pe regii creştini să râvnească Ierusalimul nu e dublată de o scădere a credinţei islamice sau iudaice. Toţi vor stăpânirea Ierusalimului, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru a-l nega altora.” (Mark Brightman, „Search For Destiny: The Middle Est” – BRITISH NEWS – MOVIETONE TELEVISION, MM)(*)
Secolul 20 a venit cu noi perspective asupra Orientului Mijlociu. Lumea a descoperit alte lucruri importante în zonă. Această regiune a fost cândva esenţială datorită canalului Suez, un punct strategic care, în primii ani ai secolului, făcuse din spaţiul înconjurător un loc al vieţii şi al morţii. Pe aici se făcea legătura între Anglia şi India, până în depărtatele Australia şi Noua Zeelandă. Canalul de Suez trebuia controlat, iar pentru aceasta englezii au transformat Egiptul într-un stat marionetă. Au adus aici trupe britanice, creând o reţea de baze militare, punând concomitent şi bazele unui imperiu neoficial, de state-satelit, conduse de regi aserviţi. Mulţi istorici arabi considerau că ţările lor sunt vândute străinilor. Armata britanică era dispusă să moară pentru a menţine aceste teritorii. În Al Doilea Război Mondial, aici s-au dat bătălii cruciale, împotriva nazismului.
În Orientul Mijlociu, s-au întâlnit mai multe forţe istorice. În prima jumătate a secolului 20, s-au descoperit aici cele mai mari rezerve de petrol din lume. Încă din 1918, britanicii erau conştienţi de semnificaţia acestei descoperiri, rolul petrolului fiind esenţial într-un război viitor. Politica din Orientul Mijlociu a fost astfel determinată de aceste rezerve de petrol. Aşa că, în anii ’60, importanţa petrolului devenise o certitudine. În tot acest timp, situaţia popoarelor din zonă era complicată de imixtiunea permanentă a marilor puteri, care au încercat să decidă soarta acestei regiuni.
La mijlocul secolului 20, Orientul Mijlociu avea deja o istorie extrem de zbuciumată. Harta lui fusese trasată şi retrasată de multe ori. Sub Imperiul Otoman, de la începutul secolului 20, Ţara Sfântă purta numele de Palestina şi era o provincie a acestuia. „În Primul Război Mondial, pentru a câştiga sprijinul Americii, englezii au promis că vor susţine înfiinţarea unui stat naţional evreiesc. În acelaşi război, englezii le-au promis independenţă şi supuşilor arabi ai Imperiului Otoman, locuitorii actualelor Irak, Siria, Liban şi ai peninsulei Arabia. Acestora li s-a promis independenţa, în schimbul revoltei împotriva turcilor şi a alierii cu britanicii împotriva sultanului, aliat cu Germania. Noua naţiune arabă urma să stăpânească Orientul Mijlociu în întregime. În secret, însă, britanicii plănuiau anexarea acestuia la imperiul lor. ”(*) În 1918, când Turcia a fost învinsă, provinciile ei au fost pradă de război. Teritoriile considerate nepregătite pentru a-şi dobândi independenţa au intrat sub controlul Ligii Naţiunilor, iar aceasta le-a oferit Angliei şi Franţei administrarea fostelor teritorii turceşti. Astfel, Palestina a fost preluată de Marea Britanie, guvernând-o ca pe o provincie ce aparţinea propriului lor imperiu, deşi era o zonă sub controlul Ligii Naţiunilor.
În perioada interbelică, povestea Palestinei se împleteşte cu cea a căutării destinului din Orientul Mijlociu. În anii ’20, englezii au permis necondiţionat imigraţia evreilor în Palestina. Şi numărul evreilor a crescut, sporind tensiunile dinte aceştia şi populaţia arabă existentă aici. „Arabii s-au considerat atunci trădaţi de către britanici. Evreii credeau că se întorc în Ţara Făgăduinţei, unde îşi puteau etala identitatea etnică fără vreun pericol. Dar, arabii nu vedeau în această imigraţie evreiască decât un fel de invazie colonialistă. În anii ’30, când era clar că lumea se pregăteşte de un nou război, în care va fi nevoie de canalul şi petrolul controlate de arabi, Anglia a considerat opinia arabă mult mai importantă, dând un imbold de organizare opozantă a arabilor faţă de evrei. Englezii s-au sensibilizat şi au limitat imigraţia evreiască în Palestina, îngreunată ulterior de ascensiunea nazismului, care a generat un val de emigraţie spre Palestina.”(*) În Marea Britanie şi în alte ţări, imigranţii sionişti erau consideraţi că vor să pună stăpânire pe o ţară din motive istorice şi mitologice. Englezii susţineau că ei au promis un stat unde evreii să poată trăi, nu un stat evreu naţional, considerând că din această optică ei şi-au respectat promisiunea.
În anii ’30, tensiunile sociale au luat amploare în Palestina. Arabii îi considerau pe englezi complotişti alături de evrei. Evreii au declarat că scopul lor era să preia controlul în Palestina, populând tot mai mult ţara şi punând bazele unui stat evreu. În 1936, au fost descoperiţi că introduceau arme în Palestina, ceea ce a generat revolta făţişă a arabilor, deschizând astfel epoca terorismului în Ţara Sfântă.
În 1939, în încercarea de ajunge la un compromis, britanicii au elaborat un plan ce presupunea un stat palestinian independent, înlăturând definitiv visul statului evreiesc. Însă Al Doilea Război Mondial a răsturnat situaţia. Descoperirea Holocaustului a impulsionat cauza evreiască. Opinia mondială, recte SUA, noua superputere, a început să se deplaseze către susţinerea cauzei evreieşti. „Războiul a creat o generaţie de evrei plină de amărăciune şi fanatism, care avea să ducă un război terorist atroce în anii de după 1945. Prioritatea campaniei evreieşti era alungarea englezilor din Palestina şi crearea unui stat evreiesc, terorizând simultan populaţia arabă.”(*)
În 1948, după o serie de propuneri neacceptate, Marea Britanie hotărăște să abandoneze Ţara Sfântă. Evreii din Palestina proclamă independenţa statului Israel. Noua naţiune s-a trezit imediat în război cu statele arabe din jur, în aceeaşi zi a menţionării existenţei sale. În 1949, Israelul obţine o victorie uluitoare, umilind lumea arabă. Printr-un proces aproape similar celui care dusese la crearea Israelului, în lumea arabă s-a născut un naţionalism exacerbat. „Totul a început în Egipt, unde regele era urât de populaţie, fiindcă era considerat fie marioneta englezilor, fie prea slab ca să li se opună. Revoluţia populară ce a urmat a dus la înlăturarea regelui de la conducere, iar conducător nou s-a impus Gamal Abdel Nasser, un orator strălucit, apt de a înflăcăra lumea arabă. Acesta a pus bazele naţionalismului arab.”(*) Nasser visa la o naţiune arabă modernă, care să pună capăt vechilor inegalităţi. El nu era dispus să facă pacte cu puterile occidentale. Nu accepta compromisuri şi nu se temea de puterile imperiale şi de aliaţii lor din lumea arabă.
Extinderea revoluţiei lui Gamal Abdel Nasser în ţările vecine arabe şi în coloniile europene din Africa, a provocat turburări. Momentul esenţial pentru popoarele arabe a fost anul 1956, când Nasser a înfruntat vechile imperii coloniale. El a naţionalizat Canalul Suez şi intenţiona să folosească taxele pentru tranzitarea acestuia în scopul modernizării şi industrializării Egiptului. Cu banii obţinuţi a contribuit la ridicarea marelui baraj de la Assuan, pe Nil, ce avea să creeze o adevărată revoluţie agro-industrială în Egipt. Anglia şi Franţa au conspirat cu Israelul pentru a-i da o lecţie. Israelul a atacat Egiptul, iar Anglia şi Franţa l-au invadat. Motivul invocat era protejarea canalului, dar intenţia era de a-l înlătura pe Nasser. „În cele din urmă, criza canalului de Suez s-a finalizat prin umilirea Angliei şi a Franţei. Intervenţia SUA a determinat retragerea lor din zonă, dar în 1960 popoarele arabe încă erau în căutare de destin. Pacea nu era criteriul existenţei lor alături de Israel, ci doar cel al armistiţiului. Istoria şi războiul erau suspendate în timp. Ţările arabe susţineau că nu pot negocia cu o ţară care nu exista.”(*)
Concurenţa pentru resurse, susţin analiştii istorici, e cauza războaielor. În anii ’60, tensiunile dintre Israel şi vecinii săi s-au accentuat. Lumea începea să se gândească la starea de război. Desele conflicte de la graniţă erau în degenerare. În 1963, Siria şi Iordania au căutat să modifice cursul râului Iordan, împiedicând Israelul să folosească preţioasa sursă de apă, care era şi graniţa comună a celor două state. Evenimentul s-a soldat cu bombardamente reciproce de la distanţă. Ţările arabe şi-au lăsat teritoriul să fie folosit ca bază din care unităţi de gherilă porneau raiduri în Israel. Israelienii replicau cu propriile lor raiduri, demolând sate întregi, drept pedeapsă.
Lumea ar dori ca istoria să explice de ce au loc războaiele. Heraclit din Efes spunea că războiul este regele sau tatăl tuturor lucrurilor… Războiul israeliano-arab, numit şi „războiul de şase zile”, din 1967, a fost un eveniment definitoriu al anilor ’60. El a fost aşteptat ca un rege sau tată salvator. În 1949, Israelul triumfase fiindcă naţiunile arabe erau dezorganizate şi neunite. Acum, ele îşi aflaseră în Nasser un conducător, iar în nasserism o concepţie unificatoare.
În 1967, era evident că naţiunile arabe aşteaptă războiul. Siria, Iordanul şi Egiptul au încheiat alianţe. Nasser a cerut apoi retragerea observatorilor ONU din Sinai, de al graniţa cu Israelul, iar ONU a acceptat. „Nasser a reluat blocada navală a porturilor israeliene la Marea Roşie, un gest care condusese la război în 1956. În primăvara lui 1967, discursurile lui Nasser au devenit tot mai sângeroase. El ameninţa cu distrugerea absolută a Israelului. Trupe egiptene au început să se adune în Sinai. Cercetând cauzele războaielor, e greu de detectat intenţiile ascunse. Poate că Egiptul voia să obţină victoria politică ameninţând doar, cu războiul. Cei care repetă dictonul conform căruia luptele se câştigă sau se pierd înainte de a se da sunt contrazişi de evenimentele din 1967.”(*) În timp ce arabii se pregăteau de război, statul evreu a preluat iniţiativa. Pe 5 iunie 1967, Israelul a atacat prin surprindere aviaţia egipteană aflată la sol, scoţând-o astfel din luptă pentru viitor. În aceeaşi dimineaţă, aviaţia izraeliană a atacat şi bazele Siriei şi Iordanului. „În primele ore ale războiului, 400 din cele 700 de avioane arabe au fost distruse, iar bazele lor au devenit inoperabile. În prima zi, mitul a întâlnit istoria. Nasser a susţinut că atacul izraelian a reuşit numai fiindcă fusese dat cu ajutorul avioanelor britanice şi americane. Zvonul persistă şi în prezent.”(*)
Israelul şi-a dublat supremaţia aeriană printr-o nemiloasă invazie terestră. Egiptenii au fost alungaţi cu tancurile dincolo de Sinai şi canalul Suez. Războiul din 1967 nu a fost doar un război în deşert. În Ierusalim, împărţit după 1949 între Iordania şi Israel, precum şi în teritoriul iordanian care pătrundea pe pământ izraelian, războiul de şase zile a fost un război de infanterie, care s-a dat stradă cu stradă, casă cu casă, deal cu deal şi câmp cu câmp. Supremaţia aeriană a Israelului însemna că Iordania nu-şi putea întări forţele, cărora li s-a ordonat retragerea, dincolo de malul Iordanului. Războiul a fost o cursă contratimp pentru victorie. Israelul ştia că se poate aştepta oricând la o rezoluţie ONU sau la o condamnare publică din partea SUA. Aceasta ar fi împiedicat trupele evreieşti să obţină victoria deplină. La două zile după începerea războiului, ONU a cerut încetarea focului. Dar Nasser continua să creadă că înfrângerea se poate transforma în victorie a continuat lupta. De fapt, n-a reuşit decât să-şi salveze ţara de la distrugere. „15.000 de egipteni şi-au pierdut viaţa, iar armata egipteană a fost alungată din Sinai. Israelul a păstrat malul estic al canalului Suez. Pe 8 iunie, când Egiptul a acceptat încetarea focului, era prea târziu ca să mai aibă vreo pretenţie. Între timp, însă, nu se dăduseră deloc lupte la graniţa cu Siria. Armele tăcuseră deja, în sud şi în est, în timp ce trupele israeliene atacaseră înălţimile Golan, locuri strategice de unde Siria ar fi putut domina nordul Israelului. Nici sirienii nu au avut ce face.”(*) Pe 10 iunie, s-a decretat încetarea focului pe înălţimile Golan. Dimensiunile victoriei israeliene erau uluitoare. Visurile lui Nasser fuseseră spulberate, iar nasserismul a fost considerată o concepţie greşită.
Un număr de 15.000 de egipteni au fost sacrificaţi, faţă de doar 777 de israelieni. Soldaţii care au luptat în acest război se plâng că s-a născut mitul invincibilităţii israeliene şi al neputinţei arabilor, care a pus în umbră lecţiile istoriei. Israelul a câştigat prin îndrăzneală, riscând şi declanşând războiul înainte să fie el însuşi atacat. „Pentru prima dată în istoria sa, Israelul avea graniţe stabile. Gherilele arabe nu mai puteau să dea raiduri atât de uşor. Artileria israeliană domina acum înălţimile Golan, ameninţând Siria. Dar victoria din 1967 i-a adus noi probleme Israelului, care aveau să persiste timp de o generaţie întreagă.”(*)
În 1948, Israelul alungase întreaga populaţie palestiniană. Dar acum, în 1967, nu putea alunga doar, prin forţă, cei peste un milion de palestinieni care trăiau în fâşia Gaza, în ceea ce aveau să fie numite teritoriile ocupate. Israelul şi-a propus să înceapă ocupaţia cu speranţa unui „despotism luminat”, crezând că-i va putea convinge pe palestinieni că sunt avantajaţi. De fapt, victoria i-a adus Israelului un duşman în interior, o populaţie rebelă şi deloc uşor de îmblânzit. Casa cu casă ocupată cu arma, trebuia acum cucerită prin convingere, fiindcă în case locuiau oameni, cu obiceiurile şi tradiţiile lor.
Israelul nou format se întindea între graniţele celui biblic. Evreii ortodocşi nu erau dispuşi să renunţe la aceste teritorii. Înfrânţi pe câmpul de luptă, arabii au recurs la terorism şi la acţiuni de guerilă. Jurnalele erau pline de imagini cu acţiunile unor mici grupări, care îngrozeau întreaga lume. Marea Britanie se confruntase aici cu o campanie de gherilă puternică, mai întâi din partea arabilor, iar apoi a evreilor, care se revoltaseră împotriva stăpânirii imperiale. În anii 1960, mai multe gherile arabe şi-au unit eforturile, formând Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, OEP. Aceasta avea şi o aripă militantă, numită Fatah, adic㠄Victorie”. Conducătorul ei avea să devină un simbol al politicii din Orientul Mijlociu: Yasser Arafat. Terorismul era singura cale prin care palestinienii puteau să lovească Israelul. Atacurile directe ar fi fost mult mai greu de dat. OEP a rămas în istorie mai mult prin atacurile sale din afara Israelului, prin deturnarea şi distrugerea unor avioane şi mai ales prin răpirea şi uciderea sportivilor israelieni de al Jocurile Olimpice din 1972.
„Căutarea destinului în Orientul Mijlociu s-a împletit cu Războiul Rece şi destinul celor două superputeri. Poate împotriva instinctelor sale, Nasser s-a trezit asociat cu Uniunea Sovietică. Preşedintele egiptean a murit în 1970. Succesorul lui, Anwar Sadat, a căutat să se apropie de SUA, expulzându-şi consilierii sovietici. Dar acţiunea lui nu a limitat sprijinul american acordat Israelului. Noul preşedinte egiptean era conştient de aşteptările arabilor.”(*) În 1973, Sadat a reluat războiul împotriva Israelului, cu intenţia de a redobândi controlul în zona Sinai şi a canalului Suez şi de a aduce onoare cauzei arabe. În 1973, Egiptul a avut de partea sa elementul-surpriză. Cu un atac îndrăzneţ, egiptenii au traversat canalul în perioada sfântă semitică Yom Kippur. În acelaşi timp, sirienii au atacat trupele israeliene din Siria. Egiptenii îi dominau numeric pe israelieni. Ei au preferat o luptă de uzură, învingându-i pe israelieni prin superioritate numerică. Egiptenii au folosit noile rachete antiaeriene sovietice, care au neutralizat acţiunile israeliene. Totuşi israelienii au făcut faţă presiunii egiptene, alungându-i, între timp, şi pe sirieni. Apoi, paraşutiştii israelieni au traversat canalul Suez, ajungând în spatele trupelor egiptene. Războiul de Yom Kippur a fost unul din cele mai periculoase din istoria Războiului Rece. America şi Uniunea Sovietică au susţinut cele două tabere. Întreaga lume se temea că ele vor intra în conflict direct. Trupele americane au fost alertate, iar crucişătoare sovietice s-au deplasat spre Siria.
Abia când războiul a început să încline spre Israel, a cărui armată ameninţa atât Cairo, cât şi Damascul, o rezoluţie ONU votată şi de SUA şi de URSS, a încheiat conflictul. „Pierderile au fost semnificative. Israelul a pierdut 2800 de vieţi omeneşti, Egiptul, 15.000, iar Siria, 7000. Efectul asupra moralului arab a fost însă uriaş. Acest război a dovedit că Israelul nu deţinea invincibilitate militară. Apoi, războiul a constituit un moment de răscruce şi din alt motiv. Pentru prima dată, arabi au folosit petrolul ca armă. Ţările producătoare de petrol aveau o organizaţie internaţională, care ducea o campanie împotriva Israelului şi a susţinătorilor săi. Ţările arabe au votat să-şi reducă producţia cu 5% în fiecare lună, până când Israelul se va retrage din teritoriile ocupate. În 1972, barilul de petrol costa 3 dolari. După un an, preţul lui s-a împătrit.”(*) Acţiunea a aruncat economia lumii în plină criză. America era îngrozită că ţări pe care le considera aliate tradiţionale, ca Arabia Saudită, erau printre cele mai înverşunate. Conducătorii micilor state arabe au ajuns astfel să fie privite ulterior cu cea mai mare consideraţie.
Naţiunile arabe începeau, în sfârşit, să fie privite cu respect de către întreaga lume. Folosirea petrolului ca armă a produs mutaţii tragice la nivelul relaţiilor internaţionale. Israelul a pierdut prieteni. Naţiuni în şir au rupt relaţiile cu statul evreu sau au devenit neutre. Ele şi-au exprimat simpatia pentru cauza palestiniană. Liderii arabi au devenit din această perspectivă foarte bogaţi. Astfel, naţiunile producătoare de petrol au realizat că în cadrul economiei globale puteau hotărî schimbări la scară mondială. Însă petrolul a creat noi disensiuni în lumea arabă. Statele s-au scindat în cele care aveau resurse petroliere şi în cele lipsite de aceste resurse. Egiptul avea resurse petroliere reduse, motiv pentru care voia pace.
În 1979, preşedintele Sadat a încheiat pace cu Israelul. „Fiind orgolios, Sadat credea că acţionează astfel în numele întregii lumi arabe, lăsându-şi amprenta asupra istoriei. În 1978, s-au încheiat mai multe acorduri între el şi prim-ministrul izraelian Menahem Begin. Convorbirile au avut ca amfitrion pe preşedintele american Jimmy Carter, şi sunt cunoscute drept ŤAcordul de la Camp Davisť, după numele locului unde s-au desfăşurat.”(*) Acordul aducea pacea, nu doar un armistiţiu între state. Israelul s-a retras din Sinai. La Camp David s-a discutat despre viitorul fâşiei Gaza, care a rămas teritoriu ocupat de Israel.
Premierul izraelian Menahem Begin a fost terorist sionist. În anii ’40, el asasinase mai mulţi britanici şi arabi. El a refuzat să cedeze orice teritoriu pe care îl credea aparţinând vechiului Israel. Carter, un om integru, avea să regrete mai târziu că Egiptul a fost înşelat în privinţa compromisurilor acceptate de Israel. Coloniştii evrei militanţi au fost mutaţi în teritoriile ocupate. Israelul biblic confisca pământul arab. Graniţele sudice erau sigure, aşa că Israelul îşi îndrepta atenţia către nord. A invadat Libanul, atacând bazele de unde porneau raidurile OEP. Invazia a declanşat războiul civil în Liban, ţară unde arabii musulmani şi creştini ajunseseră cu greu la compromis. Israelul a încercat să amplaseze aici un guvern colaboraţionist. Beirutul a fost asediat de către artileria israeliană.
Vreme de un secol, arabii luptaseră pentru existenţa unei naţiuni arabe unificate. Cei consideraţi trădători erau priviţi cu resentiment. În Vest, Anwar Sadat era considerat un mare om de stat. Însă arabii îl considerau un trădător. În 1981, în timpul unei parade militare, a fost asasinat de către extremişti. Pentru occidentali, fundamentalismul islamic e definitoriu. Această noţiune e asociată de ei cu mulţimi frenetice de fanatici religioşi, cu state conduse de clerici cu opinii stricte.
„Islamul a fost mereu o religie politică, în stare de unificare. Rezistenţa arabă din Palestina fusese organizată de muftiul de Ierusalim. După război, naţionalismul secular al lui Nasser părea să fi luat locul religiei. Occidentul a presupus întotdeauna că ţările islamice se vor moderniza, iar religia va păstra un rol personal, apolitic, dar aceasta s-a dovedit a fi o mare eroare.(*)
Războiul din 1967 a fost un moment de răscruce în istoria Islamului. Israelul cucerise Ierusalimul, cel de-al treilea oraş musulman. Israelul a anunţat că va transforma oraşul în capitala sa. Spre deosebire de celelalte teritorii, Ierusalimul avea să fie definitiv evreiesc. Musulmanii din toată lumea s-au înfuriat. „Eşecul nasserismului părea să arate că adepţii modernizării se înşelau. Gânditorii musulmani au susţinut că era necesară o revenire la valorile islamice tradiţionale. Expresia dramatică a acestor forţe avea să fie resimţită nu într-o ţară arabă, ci în Iran. Deşi geografic se află în Orientul Mijlociu şi este o ţară musulmană, Iranul nu face parte din tradiţia arabă. Iranienii nu sunt arabi şi nu vorbesc limba arabă.”(*) Iranul a devenit un aliat de încredere al Occidentului. El era o monarhie, condusă de către şah. Finanţări uriaşe din partea Vestului îi permitea şahului să controleze ţara şi să aibă o armată impresionantă, care intimida vecinii. Şahul îşi înveşmânta domnia în gloria vechiului Imperiu Persan. „În realitate, era fiul unui ofiţer de origine umilă, care preluase puterea în anii ‘20. Regimul şahului era o dictatură militară deghizată în monarhie tradiţională. La începutul anilor ’50, şahul complotase cu CIA-ul pentru a răsturna un guvern popular care încerca să câştige drepturi asupra petrolului exploatat de America şi Anglia. Iranienii îl considerau un trădător care vânduse ţara americanilor. Mulţi considerau Iranul şi Israelul agenţii Occidentului, care căutau să intimideze ţările arabe.”(*) Politica şahului urmărea occidentalizarea ţării. El a desfiinţat multe structuri islamice clasice. Iranienii tradiţionalişti respingeau din principiu reformele. Imamii nu erau de acord cu emanciparea femeilor, încurajată de către stat, precum şi cu reforma agrară, care le micşora averea. Iranienii educaţi, care i-ar fi putut susţine reformele, respingeau militarismul şahului şi metodele lui dictatoriale.
În 1979, Iranul a fost cuprins de revoluţie. Întreaga populaţie protesta, iar ţara era aruncată în haos. În anii ’50, şahul rămăsese la putere prin intervenţia SUA, care îşi reveneau de pe urma administraţiei Nixon şi a războiului din Vietnam. America nu a putut face nimic. Preşedintele Carter, la rândul său, nu se putea hotărî între dorinţa de reformă şi obligaţiile politicii americane. Rezultatul a fost un guvern condus de ayatollahul Khomeini, care a pus bazele unei republici islamice, bazată pe legea Coranului. Aceasta considera America duşmanul suprem.
„Orientul Mijlociu e un loc cu o istorie prea bogată, care i-a marcat atât trecutul, cât şi prezentul. E un loc plin de întrebări şi cu foarte puţine răspunsuri. Nu e un loc unde există eroi şi personaje negative distincte, ci şi un loc unde e greu să scrii istorie fără să iei partea cuiva, adică celor care îşi exprimă neîncrederea, îndoiala şi furia. Doar Occidentul numeşte acest loc Orientul Mijlociu. Tragedia lui e că rămâne un loc unde alte puteri îşi caută destinul.”(*) Unii istorici consideră că în Orientul Mijlociu căutarea destinului se va încheia când popoarele vor fi lăsate să aleagă singure, alţii fac speculaţii futuriste catastrofice. Cert este că uitarea istoriei proprii va aduce un destin primenitor acestei lumi, fiindcă nici Soarele nu e mereu acelaşi.

Constantin Enianu

1 comment

  1. Grumuș Sorin

    O analiza extrem de pertinenta si documentata.

Lasă un răspuns