«

»

Puținătatea și precaritatea cunoștințelor umane

Fiind „cea mai fragilă trestie din natură” (Blaise Pascal), nu numai că omul a încercat să se salveze cu condiția sa de „trestie gânditoare”, dar – prin trufia distingerii între bine și rău cu prețul păcatului originar și apoi cu descalificanta afirmație că Dumnezeu a murit – el a sfârșit prin a crede în ipoteticul salt de pe locul pe care i l-a rezervat Creatorul în planul Său inițial („el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ – Genesa 1/26), pe acela de buric al Universului. Că,adică, ar fi singura ființă inteligentă din lumea viului, o lume despre care știe neștiind prin prelungirea derutantului mișmaș dintre creaționism și evoluționism, iar în această calitate el își poate permite orice prostie și samavolnicie, până și aceea de a distruge viața de pe micuța noastră planetă în urma unui război atomic.
Vasăzică avem de-a face cu o veritabilă barbarie științifică („barbaria nu-i mai puțin barbară fiindcă este mai puternică”, ne avertizează André Malraux), asta deoarece „tehnica face prea multă concurență lui Dumnezeu”…
Tocmai de aceea, lesne încrezătorii în mistica științei și tehnicii (unora ca aceștia, Nae Ionescu le spunea în derâdere „științificii”), ar trebui să nu uite nici de celebra și mereu actuala spusă socratiană „Știu că nu știu nimic” (înțelepciunea poporului român este oleacă mai plastică: „Toată viața înveți și tot neștiutor mori”), de forța adevărului găzduit în sentința Apostolului Pavel: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (firește, este vizată primejdioasa înțelepciune umană lipsită de credință în Cel ce este Rațiunea Însăși), iar mai aproape de noi, de atotumana recunoaștere-părere de rău țiolkovskiană (Konstantin Țiolkovski, un mare și incurabil visător într-ale astronauticii) din Dulce ținut al poamelor, încântătorul roman al lui Evgheni Evtușenko: „Toate cunoștințele noastre – din trecut, prezent și viitor – sunt un nimic față de ceea ce nu vom ști niciodată”!
Da, căci la urma urmelor ce știe cu precizie preaștiințificul om modern despre viață și moarte, despre universul lăuntric, microunivers și macrounivers, despre materie, spațiu și timp, despre bine, adevăr și frumos, despre inteligență și dragoste, eternitate și efemeritate, mișcare și repaos, lumile văzute și cele nevăzute, în ultima instanță despre el însuși și semenii lui?! Toate trăirile, cunoștințele și acțiunile lui se bazează mai degrabă pe presupuneri și probabilități decât pe certitudini, se folosesc mai mult de instincte și rutină decât de judecată și raționament.
Și cum orice petic este după sac, științele omului (de care acesta este mândru nevoie mare) sunt croite după chipoșenia și mintoșenia lui. Adică extrem de încurajatoare în formă, dar cu totul și cu totul lamentabile în conținut.
Iată, bunăoară, istoria – cea mai veche dintre disciplinele umane ridicate la rangul de știință. Nu singură, ci împreună cu filosofia. Da, dar filosofiei, în pofida definiției dată de Aristotel („Filosofia este arta artelor și știința științelor”), modernii i-au refuzat calitatea de știință, atribuindu-i imprecisul rol de „Cea mai generală concepție despre lume, societate și om”.
Așa că istoria a rămas în continuare cea mai veche știință (sic!) despre aflarea și interpretarea la comanda politicului a evenimentelor din trecutul omenirii mai îndepărtat și mai apropiat. Atâta de științifică, încât ni s-a vârât în cap nerozia cu preistoria și primitivismul predecesorilor noștri, deși ea, chiar ajutată de alte științe, este incapabilă să ofere explicații cât de cât credibile în legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim enigmele trecutului: piramide și temple construite la milimetru, deseori fără mortar, din blocuri de sute de tone fiecare, desene și picturi rupestre care „vorbesc” despre o civilizație net superioară celei din zilele noastre, statuete-astronauți, hărți (de pildă, uluitoarea hartă a lumii din anul 1513, atribuită amiralului turc Piri Reis), diverse obiecte executate din metale năucitoare pentru științificii de azi (bunăoară din aluminiu sau, așa ca faimosul cui dacic, din alfa-fier cu fenomenala puritate de 99,9%), baterie electrică și calculator din urmă cu mii de ani etc, etc.
N.B.Tot de la antici aflăm ce înseamnă a ști. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

 
Sighetu Marmației, George PETROVAI
22 iulie 2016

Lasă un răspuns