«

»

Irina Staver – poesis

,, Părintilor mei..”

Demult nu v-am mai scris poeme

Constat de fapt că niciodată.

Credeam atunci că-i prea devreme,

Acum gîndesc la-voastră soartă.

Irina Staver

Nustiu de ce, da-n vremuri grele,
Cînd ceata mi se-asterne-n drum
Eu vreau sa va dedic poeme,
Si-atâtea vreau ca sa va spun….

Vreau sa va spun ca o duc bine,
Chiar daca-n inimi e razboi,
Fie pamântul în ruine,
Tot n-am sa ma despart de voi.

Am îndurat zapada viteii
Si Doamne, cât o sa mai ninga….
Cînd mîna nu v-o pot atinge
Privesc la voi ca prin oglinda.

Esti mama-n ochiul meu cel drept
În celalat esti tata, tu.
Prin viata cînd pornesc sa merg
Vedeti ce-i bine si ce nu.

Sunt mare-acum si mica sunt
Si nu sunt înca mare om..
Nu pot, n-am cum sa fiu ca voi
Parinti iubiti, cu dor de noi.

Mi-s ochii astazi tot mai grei
Si pleoapa tot mai grea o simt..
Iertari, iertari parintii mei
Prea multe ploi s-au scurs în ei..

Va scriu si azi, va scriu si mâine
Si înc-atâtia ani la rînd…
Va scriu cum pot, cînd rau cînd bine
Caci urc de jos si firav sunt.

( Volumul „Mai Poetic” Editura Nicora, Bucuresti 2014)

,, Pentru ei e crucea alba”…

Pentru ei e crucea alba,
Si pamântul mai usor…
Pentru ei, poeti sau mame
Mai rasufla un popor.

Pentru ei mai plânge cerul
astazi cu margaritare.
Dumnezeu le stie versul
Si-l preschimba în fecioare.

Noi, cei tristi, ramasi în urma
Mai duruti si mai bolnavi,
Mai tacuti decât mormântul,
Mai mocnim, loviti de ani…

Ce blestem purtam pe umeri
De ni-i gându-ndoliat,
Si traim cu despartirea
Si cu plânsul-nencetat.

Doamne, cât mai tine huma?..
Dar si cerul cât mai tine?!
De ni-i tot rapesti întruna,
Si-avem stele mai putine..

Poate-i lumea prea bolnava,
Poate doctori mai putini.
Prea cunoastem cum se moare,
Prea nustim cum sa traim.

Cît mai sunt pe lumea asta,
Dragi poeti si scriitori,
Cît mai plânge lumânarea
Înca mai avem valori.

Pentru ei e crucea alba,
Si pamantul mai usor,
Pentru ei, poeti sau mame
Se mai roaga -acest popor.

( „Oda Poeziei”, Editura Nicora, Bucuresti, 2013)

,,Verde crud”

Verdele a împânzit cîmpia.
De-acum po?i alerga în voie, copile.
Prinde-?i speran?ele de aripa unui cocor
?i simte-n piept fragezimea acestei zile.

Pe urmele tale moi, vor umbla copiii tai,
?i verdele în ei va rena?te din pamânt
Icoana primaverii va veghea peste ei,
Cu lumina credin?ei ?i-al sacrului ve?mânt.

În verde crud î?i îmbraca trupul primavara
A?a cum în alb mireasa-n ziua nun?ii,
?i cerul îi aduce binecuvântarea
?i-n semn de cununie, cuminte plânge lumânarea.

Eu cred ca primavara cre?te odata cu noi
?i chiar de pleaca uneori,
Se-ntoarce odata cu speran?ele noastre,
În stoluri albe, pe aripi de cocori.

(„Oda Poeziei”, Nicora, 2013).

Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova

Lasă un răspuns