«

»

Irina Staver – poesis

,,(Ne)Locuibil”

Ne locuim casele, nu și sufletele,

Uităm drumul către mama.

Nimic mai trist decât un cer de noiembrie.

Irina Staver

Vine iarna.

Am rătăcit prin Univers 1000 de ani,

Adică, în mine.

Am căutat luceferi, am căutat luna, am căutat soare,

N-am găsit decât resturi

de lumină.

Mâine voi ajunge la destinație.

Azi se întunecă și devine mâine.

Așa și viața se trece printre noi

Ca un strigoi,

În noi şi dincolo de noi.

(Volumul „Mai Poetic”, Editura Nicora, Bucuresti, 2014)

,,Mama. Înainte de ieri și dincolo de mâine.”

Și mai întâi a fost Mama.

Din inima ei, Dumnezeu a făcut cetate pentru sfinți și sălaș pentru prunci.

Și a văzut Dumnezeu că lucrarea aceasta este bună

Și a făcut-o suverană peste întinderi…

Pământul a înnobilat-o cu naturalețe și prospețime

Marea i-a oferit curățenie și adâncime.

Florile primăverii au țesut pentru ea veșmânt mai frumos decât o ploaie străpunsă de curcubeu.

Iar păsările i-au dat glas.

Glasul cu care mi-a cântat copilăria.

Mama. Înainte de ieri s-a născut și dincolo de mâine va păși printre luceferi.

                                 (  Mamei mele, Ala– Adevăr, Lumină, Atotputernică).

(„Mai Poetic”, Nicora, 2014).

,,Poem în limba română

     La un colţ de masă plânge-o lumânare,

      Peste-o ţară-ntreagă luminează un soare.

      Pe pământul negru, iarba-şi ţese urma,

      De tine, Românie, mi-e dor întotdeauna!

      Iubim în limba noastră, sperăm, iertăm, trăim…

      Mai plângem câteodată, dar tot mai mult zâmbim.

      Ne cresc din urmă paşii prin lanele de grâu,

      Pe limba cea română, de-a pururi o slăvim!

      Pe braţele bunicii, atâtea primăveri…

      Şi copilării atâtea prin mâinile ei…

      Buneii mă aşteaptă şi azi să le strâng mâna,

      Mi-e dor de România şi ieri şi azi şi-ntruna!

      De când te-am cunoscut, îţi tot admir făptura,

      Te-au zămislit zeiţe, ori te-a creat natura?

      Căci ochii ţi-s de nimfă parcă

      Dar trupul florile ţi-l îmbracă.

     Atât de înţeleaptă şi-atât de răbdătoare,

     Şi-n ceas de rătăcire, şi-n ceas de regăsire,

     De parcă  viaţa toată ţi-a fost înseninată,

     De curcubeu şi soare şi nu de-a lacrimilor ploaie.

    Aş vrea să stăm de vorbă şi vorbele să curgă,

    Uşoare, mlădioase, ca roua-n spic de grâu

    Şi-n urma noastră alţii, s-asculte de povaţă,

    O limbă am prin veacuri, pe ea o cânt, pe ea o ştiu.

    Nu ţi-am cerut să-mi laşi averi,

    Căci poate n-am fost vrednic eu,

    Eu numai vreau să-ţi mulţumesc,

    Că mi-l laşi viu pe Dumnezeu.

    Și-apoi, să-ți cer ce-aș mai putea?

    Când lumea la picioare-mi lași

    Iar lumea mea e chiar aici,

    Acasă, lângă-ai mei părinți.

    Cum te-au blamat unii, au încercat să mi te fure,

    Cu forța, trup de suflet au desprins,

    Bolnavă lume, păcatu-ți e de neiertat

    Că-n două, Basarabia de România ai dezbinat!

  

    Și-acum, mai merg în vizite, câteodată

    Românii de aici, la cei de peste Prut,

    Să-ntrebe de sunt bine, de au pe mese pâine,

    Să-și spună cordialul și veșnicul, salut!.

    Ce te mai doare, spune-mi,

    Tu, limbă-nfloritoare pe acest pamânt difuz…

    Vorbită, tălmăcită, trădată, gângurită,

    Tot dreaptă mi te-nalți, un astru, colo sus…

           

    Şi nuştiu cum trăieşti, ori de eşti fericită,

    Când plec de lângă tine, te simt dezamăgită

    Şi mi te-arăţi în vis cum te ştiam de mică

    O Românie mare, de-ai săi copii iubită.

   („Mai Poetic”, Nicora 2014)

Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova

 

 

Lasă un răspuns