«

»

Șoimaru Simfora-Mirela: poesis

din volumul ,,Trezirea freziilor”

CĂUTARE ÎN VAN

Când mă cauți
stângaci,
printre rodii și flori,
se trezesc pătimaș
doruri și fiori.
Când zâmbești

Șoimaru Simfora-Mirela

fericit,
și când taci,
zbori către cer
ca un mitologic Icar.
Mă cauți
în al mării adanc
și-n înalt,
acolo unde-i frig,
și-acolo unde-i cald…
Ca un scafandru
îmi explorezi
apa sufletului,
cutele gândului.
Te văd,
eliberat de tine,
într-un cosmic elan,
cum mă cauți-de fapt,
derutat și în van.

NEȘTIINȚĂ

Noi credeam
că dragostea e un peisagiu
desenat în somn.
Credeam
că arborii își pierd memoria
și că nu mai respiră,
atunci când nopțile
trec monoton
și fără căldură.
Nu știam că eternitatea
e o tristă poveste;
și că-n tremurul frunzei
e singura clipă
ce încă mai este.
Nu credeam
că steaua iubirii
e vie
ca floarea-n grădină;
că are nevoie de apă,
de rădăcină și de tulpină.
Nu știam,
că fragii dulci ai pădurii
sunt veșnic ascunși
în șoapta fragilă
a gurii.
Nu credeam că
deasupra somnului nostru
plouă
cu frunze și minuni
și cu rouă.
Să fim fericiți
că nu știm încă
ce-i toamna!
Ne mișcăm între miresme,
fără să le tulburăm
nici aroma, nici taina.

1

JOC DE DOI

(lui V.O)

Tu umpli toată casa

cu ființa ta.

Și am nevoie de glasul,

de îmbrățișările

și de răsuflarea ta

bărbătească.

Parc-ai fi un stejar

ce crește trufaș

în odaie,

iar eu sunt

ca o plecată, înrourată

salcie.

Tu ești un stejar stufos,

îmbătat de lumină și cer.

Crengile mele cresc în jos

hrănite cu lut și ether…

Tu ești uneori

plin de ghimpi,

dar mă țin strâns

de brațul tău

ca de-o ramură.

Puterea mea

izvorăște potolit

din mâinile

și din pieptul tău dezgolit.

Și te iubesc,

fiindcă tu ești

visul meu pământean…

din lut plămădit.

Și am nevoie

de ființa ta,

de îmbrățișările

și de răsuflarea ta

bărbătescă…

Din iubire, încă o dată

să mă mai nască,

să mă mai nască!

TE-AM CĂUTAT

(fiicei mele)

Te-am căutat

în singurătatea unei seri târzii…

O seară bogată de mai.

Te-am căutat

în petala unei dulci amnezii.

Te-am căutat

în umbra vechilor zăpezi…

Zăpezi durute de-ntrebări.

Poate –

se vor mai auzi iar pașii

apropiatului gând de regăsire.

Poate – se vor mai roti

stoluri de zidiri interioare.

Te-am căutat,

să-mi fii aproape,

pe plaja

înecată în valuri…

și-n lacrimi.

                                                            FĂRĂ VORBE

Mă-întrebi fără vorbe,

așa, într-o doară,

de te cunosc ?! de te iubesc ?!

De dincolo de cuvinte,

tu poți să-mi vorbești…

Ce înseamnă cuvântul,

fără sensul lui de dicționar?

Oare nu vorbește și vântul?

sau ploaia? sau gândul?

Sau, poate,

există o limbă a gândului,

ce le știe pe toate;

și ne unește pe toți

în sensuri nemăsurate…

Tu poți să-mi vorbești,

sărind peste vorbe,

doar gândul

să ți-l tălmăcești,

dincolo de semantică

și de norme.

      FĂRĂ IDENTITATE

Nu știu nimic

ce-i dincolo de perete!

Văd doar dansul de-aici,

cum se prelinge,

greu și unsuros.

Mă lovesc de lucruri

și țip

din adâncul pământului.

Nu-i nimeni aici

ca să-mi spună

care-i numele meu…

Mă târăsc spre lumină

cu greu;

iar oglinda cețoasă

nu mai reflectă

chipul meu lipicios.

Mâna transparentă

pare

o flacără străvezie

sau un fluture buimac.

Peretele opac

nu se deschide;

aștept o ușă

dincolo de zarea

putredă…

Și văd cum curge

pe întuneric,

un fir de sânge,

venit de departe,

din biologia ancestrală;

un fir ce-l simt

în piept și în tâmple.

       DESTIN ȘTIUT

Îți tremură lumina pe tâmple.

Și sudoarea și visul…

Aștepți drum de ferigi

să te-ndoaie.

Drum de nopți

și de ploaie…

Dar anii, spre drumul negurii,

zvâcnind,

te împing.

Și pașii grei

ca licuricii se sting.

Îți privesc țipătul

cuibărit în privire.

Cuvântul trece

ca valul

peste iubire.

Flutură somnul cărunt

peste tâmple și vise;

peste drumul rotind,

către sensuri inchise.

      ÎNCHIDERE ÎN SINE

M-am închis

într-o toamnă târzie…

Cu suflet veșted

caut în bătrânețe

o ieșire.

Trăiesc departe

de al vieții semnal;

și nici nu mai urc

pe creasta vreunui val.

Nu mai cred

în porumbelul călător!

Sunt prinsă în talazul

oceanului nimicitor!

Nu mai cred

că voi găsi o cărare…

Între a putea și a ști,

mereu va sta câte-o mare.

De atunci, m-am închis

într-o toamnă târzie

și, cu suflet veșted,

caut în bătrânețe,

o ultimă ieșire,

spre izbăvire.

        DANS

Întinde mâna!

Cuprinde-mi mijlocul

ca într-un dans.

Fericirea să ne-nvolbure,

să ne amestece

într-un stelar vals.

Lasă-te ucis

de-o iubire năpraznică!

Și lasă-te învins

de flacăra roșie, fierbinte!

Întinde mâna!

Și stârnește-ți în minte

visul cu mătăsuri albastre.

Cuprinde-mi mijlocul

ca într-un dans

rotind printre astre.

Muzica sfântă

să ne poarte

într-un continuu balans.

       LITERA  ZERO

 

Litera zero

de ce nu s-a inventat?

Ea e drumul deschis

şi uitat.

Albastrul ucis

în războaie inutile,

de ce nu s-a reconstruit?

Şi arma de foc

de ce a fost aruncată

sfidător în lume?

lacrima curgând,

de ce ni s-a topit

în zădărnicie şi în nisip?!

De ce ne dorim

războiul stelar

iar încinsa ţărână,

la asfinţit,

nu ne mai încarcă?

Cum de nu ne doare

pe inelar,

Timpul perfid,

circular?

De ce am uitat

litera zero,

ca un zbor în cerc?

Şi de ce nu s-a reinventat

trupul etern

şi oul

şi apa

şi iubirea,

de la începutul

începutului?

Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova

Lasă un răspuns